Sacralizare și desacralizare – Ce a ajuns lumea………

Sacralitatea este definită ca şi calitatea unui persoane, obiect, fenomen de a inspira sentimente de veneraţie, solemnitate, sacrosanctitate, “mysterium tremendum, a acelei majestas care emană o putere copleşitoare; descoperă de asemenea teama religioasă de un mysterium fascinans, în care înfloreşte fiinţa in plenititudinea ei desăvârşită.” (Eliade, 1995). Sacrul este criteriul care defineşte două moduri de a fi în lume: sacrul şi profanul. Realitatea imediată a unui obiect sacru se schimbă în realitate supranaturală pentru indivizii cu o experienţă religioasă, întreaga natură devenind altceva, fără a-şi pierde însă calităţile anterioare. Pentru existenţele sacralizate, micul dejun, munca, educaţia, achiziţionarea unei locuinţe, a unui nou loc de muncă nu sunt niciodată acte pur fiziologice sau utilitariste, ci o modalitate de a accesa transcendenţa, o integrare in mit. ”Suveran faţă de natură, supus Divinitaţii, nemuritor şi liber prin depăşirea extramundană a condiţiei sale – acesta este omul creştin” (Ţuţea, Cugetări Memorabile)

Perioada pe care pot fi studiate cel mai bine metodele şi mijloacele sacralităţii, pe individul român este perioada anterioară regimului comunist, iar ca şi localizare spaţială, prioritar mediul rural. “Nivelul meu intelectual, chiar dacă sunt savant, nu depăşeşte nivelul unui popă obscur din Bărăgan. Pentru ca preotul ăla, în ritualul lui din biserica aia din lemn sau piatră, stă de vorbă cu absolutul. (…) Ţăranii formează o comunitate şi orăşenii o societate. Când va dispărea ultimul ţăran din lume – la toate popoarele, vreau să spun – va dispărea şi ultimul om din specia om. Şi atunci or să apară maimuţe cu haine. Ţăranul este omul absolut.” (Ţuţea, Cugetări Memorabile). Societatea tradiţională românească antecomunistă ilustrează aproape complet calitatea sacrului de a rupe spaţiul in două, de a despărţi teritoriile profane de cele sacre, astfel se construieşte o opoziţie între teritoriile locuite, organizate după principiile cosmogonice – “lumea noastră”, o lume consacrată, o lucrare a divinităţii şi celelalte teritorii, teritorii corupte, malefice, haotice, invadate de demoni.

O etapă sacră, incărcată de ritualuri ale vieţii ţăranului român este alegerea locului unde îşi va ridica locuinţa, construirea şi organizarea sa. Astfel, ţăranul român îşi aşează lumea în “centru” , indiferent ca locuieşte la periferia capitalei sau într-un sătuc uitat in munţii Apuseni, lumea ţăranului pare a avea mereu o poziţie centrală. Acest motiv este desprins din cosmogonie, prima dată a fost creat centrul lumii, iar restul s-a dezvoltat plecând dinspre centru spre margini. “Omul societăţilor tradiţionale nu putea trăi decât într-un spaţiu deschis către înalt, unde ruptura de nivel era simbolic asigurată şi unde comunicarea cu lumea cealaltă, lumea transcedentală, era posibilă prin mijlocirea ritualurilor. Pe scurt, oricare ar fi dimensiunile spaţiului său familiar – ţara, oraşul, satul, casa – omul societăţilor traditionale simte nevoia de a exista mereu intr-o lume totala şi organizată, intr-un Cosmos.” (Eliade, 1995, 16) . Construcţia şi inaugurarea unui sat, sau a unei locuinţe era un eveniment de importanţă maximă, toate etapele: alegerea locului, poziţia noii “lumi”, inaugurarea incercau să imite facerea lumii, astfel locul era sacralizat. Locuinţa in gândirea tradiţională nu este vazută din perspectivă utilitaristă, ca un obiect care este cu atât mai valoros cu cât iţi satisface mai multe nevoie psiho-fiziologice, ci este văzută ca propriul Univers, care este construit intocmai după standardele divinităţii.

La polul opus, individul societăţii moderne nu işi asumă crearea unei noi lumi şi nici nu imită gesturile divine , casa având doar valoarea unei “maşini de locuit” (Le Corbusier). Casa este utilă atâta timp cât serveşte societăţii industriale, oferă muncitorului un loc confortabil in care se poate odihni după o zi de muncă, ca mai apoi să poată incepe o altă zi la eficienţă maximă. Casa nu are valoare spirituală, nu face parte din nici un mit cosmogonic şi poate fi părăsită oricând pentru o alta mai funcţionala.

“Nici timpul nu mai avea răbdare…” (Preda, Moromeţii)
Ulterior epocii gândirii tradiţionale , miticizată şi sacralizată, în care dimensiunea spirituală şi religioasă se impacă perfect cu viaţa cotidiană a oamenilor, urmează în România anilor ’40 , instalarea regimului comunist. Principiul central al comunismului era egalitatea absolută a tuturor oamenilor, el punea pe aceeaşi treaptă strungarii şi oamenii de ştiinţă, oamenii de cultură şi analfabeţii, punea in pericol libertatea indivizilor chiar prin acest utopic principiu al egalităţii. “Comunismul e imanetism absolut: el mută complet omul in lumea asta. Comunismul înseamnă negaţia omului total, că omul total aparţine la cele două lumi: lumea trecătoare şi lumea veşnică. Or, comunismul ancorează în dimensiunea lumii trecătoare şi în felul ăsta nu e uman. Pentru că dacă îi spui unui om normal: mă, eşti un animal raţional muritor şi după tine rămân doar viermi şi minerale – îţi dă cu bâta în cap!”

Egalitatea coercitivă pe care a aplicat-o sistemul comunist valorilor culturale româneşti a fost sterilizantă şi stă la baza ideii morţii absolute care a fost indusă cetăţeanului. In perioada antecomunistă, homo religiosus ducea o existentă plină de sens, îşi găsea raţiunea vieţii în transcendenţă, moartea era vazută ca un act creştin, ca o trecere la o altă etapă; în comunism omul moare pentru totdeauna ca orice animal. “Adică murim ca şi caprele, numai că e mare lucru că exista Kant, Descartes, există Newton, mă rog, atâţia mari creatori de cultură, şi există şi făuritorul de religie, Cristos – dar nu ne interesează!” (Ţuţea, Cugetări Memorabile).

Criza desacralizării este resimţită în Europa cu cateva decenii de dinainte de instalarea comunismului din Romănia. La 1889, Nietzsche afirma în Amurgul Idolilor: “Sfântul plăcut lui Dumnezeu e castratul ideal… viaţa sfârşeşte acolo unde începe împărăţia Domnului! (…) Să luăm în considerare în cele din urmă ce naivitate e în general să spui: Ar trebui ca omul să fie aşa şi pe dincolo! Realitatea ne prezintă o încântătoare bogăţie de tipuri, o abundenţă risipitoare a unor jocuri şi alternanţe de forme, iar un oarecare amărât de băgător de seamă moralist spune la asta: Nu! Omul ar trebui să fie altfel. Ba chiar şi ştie cum ar trebui să fie maţe-friptele şi fariseul; îşi zugrăveşte chipul şi privindu-se, parcă aievea împieliţat, zice: Ecce Homo!” condamnând astfel riturile religioase din acea perioadă. “Tot mai mult mi s-au deschis ochii în privinţa acelei economii ce încă mai are nevoie şi ştie să se folosească de tot ceea ce sfânta ţicneală a preotului, a raţiunii bolnave din preot condamnă, în privinţa acelei economii în legea vieţii, ce trage foloase până şi de pe urma nesuferitei specii a fariseului, a sacerdotului, a virtuosului – ce foloase?” În aceeaşi lucrare putem identifica argumente spre a demonstra indispensabilitatea sacralităţii în existenţa cotidiană a indivizilor. Chiar Nietzsche clasifica oamenii în 4 categorii: sfinţii, eroii, geniile şi oamenii normali şi condamna uniformizarea, tendinţa vremurilor de a aşeza geniile pe aceeaşi treaptă cu oamenii mediocri.

În concepţia lui Nietzsche miturile sunt exploatate utilitar: omul mediocru se încrede în Dumnezeu pentru că senzaţia de plinătate şi putere superioară lui îi conferă confort. Dar Biserica intervine în acest confort, utilizând psihologia erorii – se fabrică noţiunea de liber arbitru care are ca scop o omenire aparent responsabilă, dependentă de sine. Aşadar homo religiosus este obligat să îşi asume responsabilitatea pentru valorilor culturale pe care şi le însuşeşte, iar pentru orice greşeală – “păcat” – este pasibil de pedeapsă şi judecată. În concluzie, sacralitatea este utilizată la nivel funcţional, ea nu mai împlineşte existenţa individului dându-i un ţel divin, ci este un instrument coercitiv.

În România, desacralizarea din timpul comunismului, atinge în cazuri izolate, paroxismul. Un exemplu relevant îl constituie Experimentul Piteşti. Acest genocid care a avut drept scop generarea “omului nou” a funcţionat pe principiul, că un om care a fost în totalitate desacralizat, căruia i-au fost şterse toate valorile culturale şi spirituale, va fi în totalitate devotat scopurilor insuflate ulterior acestui proces de reeducare. Au fost astfel aleşi oameni cu ţinută morală înaltă, cu valori culturale statornice: oameni de cultură, clerici, gospodari pricepuţi, diplomaţi, studenţi de prestigiu însă aceastea operaţiune de depersonalizare, acest asasinat moral nu a funcţionat tocmai asupra persoanelor care au fost consecvenţi în a menţine sacralitatea în cotidianul lor.

“Credinţa ne dă bucurie, pentru că ne pune brusc de acord cu ce este real.” (Steindhardt, 1991, Jurnalul fericirii)
Epoca în care trăim ne îndeamnă la optimism, sentiment confirmat şi fundamentat de cea mai mare parte a blogosferei şi a ultimelor evenimente organizate de societatea civilă atât la nivel global, cât şi în România. Încă de după ieşirea din comunism au început să fie percepute simptome timide de resacralizare, de redobândire a divinului în aspiraţiile, valorile culturale ale generaţiei din care facem parte şi chiar şi în viaţa cotidiană.

Experimentul din ianuarie, 2009 de la metroul din Washington DC, în care unul din cei mai valoroşi violonişti ai lumii a sustţnut un recital incognito de o oră, timp în care doar 6 oameni s-au oprit să îl asculte a bifat cu o linie roşie valorile culturale ale societăţii contemporane. Datorită industrializării excesive, modului capitalist de a ne duce existenţa tindem să cunoaştem mediul înconjurător doar la nivel luciferic, ignorând informaţiile care se lasă descoperite doar paradisiac, prin intermediul spiritului. Însă, în ultima perioadă se constată o schimbare radicală a modelului comportamental apreciat, o reinventare a standardelor, definiţia unanimă dată omului de succes nu mai include exclusiv criterii legate de planul fizic, material; în secolul 21 se constată o explozie a fenomenului de “down-shifting”, de reîntoarcere a omului modern către valorile culturale de odinioară, către transcendenţa în defavoarea valorilor pur materiale. Etaloane comportamentale constituie acum indivizii care au o legatură aproape intimă cu natura, căutând prin cele mai banale gesturi să o protejeze şi să o preîntâmpine în procesul său de regenerare – curentul ecologist, indivizii care frecventează des în timpul liber teatrul, opera, spectacole de balet şi manifestaţii culturale, individul altruist care practică voluntariat în diverse organizaţii non-guvernamentale, dorind să întoarcă societăţii o parte din agoniseala sa spirituală.

Resacralizarea este o reacţie firească a individului modern, după perioada de austeritate spirituală la care a fost supus. “ Ateii şi materialiştii se deosebesc de animale doar pentru că nu au coadă!” (Tutea, Cugetări memorabile) . Demersurile resacralizării sunt vizibil creionate în bloguri şi pe reţelele sociale, ong-urile au o autoritate din ce în ce mai mare la nivel internaţional pentru reintegrarea valorilor originare, indivizii sunt într-o permanentă aşteptare pasivă, la apariţia unor mici manifeste care susţin reîntoarcerea la valorile culturale din perioada antecomunistă, mulţimile reacţionează, devin efervescente, se aliază. Un exemplu notabil îl constituie succesul răsunător pe care l-a înregistrat un manifest lansat de Alexandra Svet, om de afaceri local, pe reţeaua de socializare Facebook. “Petre Tutea nu a luptat o viaţă pentru ca d-ra din Bamboo şi un cioban să fie aleşi să ne reprezinte în Parlamentul European. Probabil se răsuceşte în mormânt când vede un popor cultivat ascultându-şi conducătorii schimonosind cuvântul Google.” (Alexandra Svet). Astfel de manifestări antrenează mase din ce în ce mai numeroase în fiecare zi, mase care vor să îşi recapete statutul privilegiat de “om după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, de om pe care după moartea fizică îl aşteaptă o etapă superioară de evoluţie şi nu transformarea în viermi şi minerale.

de Daniel PARPALEA

Anunțuri

Publicat de

Radu Dragan

Dumnezeu e întotdeauna în noi, trebuie doar să îl lăsăm să se manifeste.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s