Somnul și liniștea sufletului

Somnul este un exemplu perfect de combinație între disciplină și grație.

Tu nu te poți face singur să dormi. Nu poți obliga corpul să doarmă fără a avea un motiv întemeiat , o oboseală manifestă, consumul anumitor medicamente sau alti stimuli externi. Somnul este un act de predare. Este o declarație de încredere.

Nu putem face noi înșine să ne producem somnul, dar putem crea condițiile necesare pentru un somn liniștit.

Cum se ajunge la starea de somn conștient fără stimuli externi?

Ei bine,fiecare persoană este diferită și fiecare situație are propriile provocări. Obținerea stării de somn a corpului tău necesita unele încercări care probabil vor da unele stări de eroare, dar ca să ai parte de un somn conștient și relaxat ,cu vise plăcute care să ți le și aduci aminte ,există câteva acțiuni preparatorii care trebuie făcute sau evitate pentru a crește calitatea somnului.

În primul rând ora de culcare ar fi ideal să fie aceeași în fiecare zi,în al doilea rând, o muzică liniștitoare contribuie foarte mult la starea în care vei adormi. Multă lume consideră că somnul este modul în care te odihnești cel mai bine. E adevărat pe undeva ,dar somnul odihnește numai trupul și mentalul, zbuciumurile sufletești nu se vindecă prin somn. Una din lucrurile cele mai importante care trebuie făcute înainte de culcare este să îți liniștești sufletul.

Un remember asupra activității din ziua care a trecut ,mai ales asupra trăirilor de care ai avut parte ,și mai ales cele care au avut un impact negativ asupra ta ,înțelegând în primul rând că în acel moment nu mai poți modifica trecutul , dar poți măcar în experiențele negative pe care le-ai trăit peste zi să cauti o parte pozitivă care să o valorifici transformând-o într-o învățătură care să te ajute în modelarea atitudinilor tale viitoare.

Somnul este perioada în care pierdem controlul asupra corpului și a raționalului nostru și totuși nu murim. Înseamnă că ceva trăiește în noi în timpul somnului.

Ce a mai rămas viu ? Sufletul .

Atunci cum putem avea un somn liniștit dacă o componentă a noastră este cuprinsă de neliniște?

În concluzie ,ar fi ideal dacă sufletește ne-am culca odihniți ,am ierta pe cei care noi credem că ne-au greșit în acea zi ,i-am accepta așa cum sunt ,chiar mai mult de atât ,să le dăruim un gram de iubire iertându-i . Noi suntem singurii care putem face asta dacă dorim ,iar dacă trebuie ca să ierți pe cineva ,asta înseamnă să te duci la întâlnire cu sufletul lui. Iar datoria noastră este să mergem la întâlnire chiar dacă el nu vine. Vom avea senzația datoriei împlinite.

Mai simplu de atâta nu poți să ajungi la un somn conștient și liniștitor.

Radu Drăgan

Reclamă

Visele sunt o soluție în realizarea dorinței ?

Sigmund Freud a fost primul care a realizat că visele au un rol important în realizarea dorințelor. De fapt, de la începutul carierei sale el a crezut că funcția principală a tuturor viselor este de a aduce din subconștient un probabil mecanism de îndeplinire a dorințelor care visătorului i-ar putea oferi plăcere. În prelegerile introductive în psihanaliză ,Freud scria: „în fiecare vis o dorință instinctuală apare reprezentată ca îndeplinită”.

Întreruperea proceselor mentale care survine în momentul intrării în starea de somn ,facilitează anularea contradicțiilor logico-mentale prin care omul, ținând cont de natura lui fatalistă găsește alternative negative la fiecare acțiune posibilă.

Freud considera că toate visele au o rădăcină de natură sexuală infantilă, probabil pentru că el însuși a fost fixat pe aceasta tema și avea antecedente emoționale de această natură . Deși experții sunt de comun acord că visul are o influență importantă în îndeplinirea dorințelor , mai există și alte teorii legate de vise și influența lor în calitatea vieții.

Spre deosebire de Freud, Carl Jung, tatăl psihologiei analitice, a susținut că cele mai multe vise sunt atitudini compensatorii.

Jung a spus că visele compensatorii „adaugă la situația psihologică conștientă de moment , toate aspectele imaginative care sunt esențiale pentru un punct de vedere total diferit.”

Visele compensatorii, de exemplu , visul de a mânca gogoși când ești pe o dieta timp de două săptămâni , sau sex pasional cu un amant misterios sunt cu siguranță vise plăcute. Aceste vise pot îndeplini o dorință profundă, dar mai adevărat este că ele compensează ceea ce este negat de conștient.

Subconștientul având parte de negare și abstinență își creează o imagine scenariu perfectă pentru a satisface o privațiune mentală conștientă.

Într-un cuvânt , subconștientul crează un mod mai fericit de viață decât cel cu care visătorul se confruntă în timpul zilei.

Mai mult decât o dorință, visul completează o nevoie instinctuală nesatisfăcută.

Pierderea și separarea, în special moartea, creează durere și conflict în conștient. Chiar și atunci când mintea conștientă a devenit obișnuită la cu pierderea, subconștientul tânjeste, plânge și încearcă să facă pace cu faptul că a pierdut pe cineva sau ceva important. În acest caz, subconștientul încearcă să împace pierderea într-un fel, prin crearea unei fantezii care are ca scop trăirea unor emoții care apar pe fondul simulării unui timp și spațiu în care poate trăi sentimentul de fericire.

Printre cei care au experimentat un eșec într-o relație, visele în care aceștia sunt reuniți cu fostul partener sunt destul de frecvente.

În vis, visătorul ajunge la un punct de discordie cu partenerul ,dar într-un final reușește să vindece relația .Problema este că în momentul în care se trezește revine în crunta realitate a ruperii și emoțiile devin mai puternice decât cu o zi înainte și se adâncește în decepție. Chiar și atunci când mintea conștientă nu are gânduri de împăcare cu partenerul, subconștientul nu vrea să îl elibereze.

Mai putem lua în calcul și visele de mărire. Cu toții avem vise în care suntem deosebiți de ceea ce suntem în viața reală. Important , în urma acestor vise este căutarea semnificației imaginii pe care subconștientul nostru o proiectează în timpul visului,mergând pe principiul că nu este fum fără foc.

Un artist care nu a vândut nici un tablou într-un an, poate visa că participă la o licitație la care toate picturile sale sunt vândute pentru sume foarte mari. Un muzician poate visa că v-a deveni un star rock care desfășoară în fața unui public de mii de oameni. Un scriitor poate visa ca viitoarea lui carte va fi pe lista bestsellerurilor. Toate aceste scenarii ale visului îndeplinit semnifica cea mai profundă dorința de faimă și recunoaștere chiar și atunci când realitatea este diferită.

De ce subconștientul crează astfel de fantezii? Pentru că ele așa cum sunt probabile așa pot deveni și posibile. Așa cum se sugerează Jung ,important este să afirmăm că orice este posibil,dar și mai important, este de a ne ridica conștiința de la starea de limitare la starea de posibilitate infinită .

Dacă ați observat în vise nu există negări ,nu există imposibil, nu există limitări. În vis poți să zbori, poți să faci tot ceea ce nu poți să faci în viața reală.

Corpul doarme ,mintea doarme ,dar tu zbori . De ce în viața reală nu poți să zbori. Pentru ca spui că nu poți .Vrei să zbori,urca-te în avion și zboară.

Corpul uman nu a fost înzestrat cu aripi ,dar spre deosebire de celelalte animale a fost înzestrat cu imaginație și inteligență. Păsările au aripi ,zboară dar, de exemplu ele nu se pot da pe bicicletă.Tu poți dar ai prefera să zbori ,pentru că omul e veșnic nemulțumit de ceea ce are ,el este într-o continuă competiție cu ceea ce este în jurul lui ,inclusiv cu natura ,în loc să fire în competiție cu el însuși, să folosească la maxim capacitățile cu care a fost înzestrat.Trebuie doar să-ți folosești imaginația pentru a-ți îndeplini orice dorință, visele îți arată cum .

Subconștientul caută să creeze armonie, pace, bucurie și iubire mai presus de toate. Și mentalul nostru poate,cu condiția să-i dăm această șansă.

Radu Drăgan

De la divertisment spiritual la creștere spirituală

La început, ce este divertismentul spiritual?

A citi, a participa la întâlniri cu tematică spirituală, a participa la discuții sau a viziona filme spirituale și a discuta despre aceste subiecte cu alții dar fără a aplica învățaturile în viața de zi cu zi este doar divertisment spiritual.

În prezent, acest lucru se întâmplă cu majoritatea oamenilor .

Chiar dacă o persoană va citi și va asculta toate cărțile și discursurile tuturor maestrilor spirituali ai acestei lumi , dar nu va face nimic practic, va rămâne aproape aceeași persoană care a fost înainte de a cunoaște toate aceste lucruri.

Devine doar o persoană care are foarte multă informație și doar atât.

Dacă un om dorește să crească spiritual, trebuie să și aplice învățăturile pe el însuși pentru a le înțelege și a le transforma în credințe .

Acesta este motivul pentru care, oamenii nu păstrează un ritm ascendent de creștere spirituală, după ce cursurile , seminariile sau întâlnirile cu anumiți învățători spirituali iau sfârșit.

Elementele care duc la lipsa continuității sunt  absența practicii, lipsa perseverenței și cea mai importantă  CREDINȚA CĂ POȚI FI MAI MULT ȘI MAI BUN DECÂT EȘTI.

SPIRITUALITATEA NU E CEVA DE NATURA MISTICĂ ,ESTE CEVA CARE DACĂ NU ESTE ÎNȚELES ARE O INTERPRETARE MISTICĂ ÎN MENTALUL NOSTRU ,SPIRITUALITATEA ESTE STAREA DE NORMALITATE ÎN CARE SE FACE FUZIUNEA TUTUROR STRUCTURILOR NOASTRE ÎNTR-UN TOT UNITAR, ESTE O STARE DE ECHILIBRU.

Radu Drăgan

Reclamă

Iertarea

Evenimentele negative ne afectează mai mult decât cele pozitive.

Amintirea lor este mai vie pentru noi și are o importantă mai mare decât amintirea elementelor pozitive în modelarea vieții noastre.

Despărțirile, accidentele, lucrurile pe care părinții ni le-au făcut și pe care noi le considerăm rele, pierderi financiare și chiar imaginea negativă care noi credem că o au cei din jurul nostru față de noi, ocupă cea mai mare a spațiului nostru psihic, lăsând puțin loc pentru cuvinte bune sau experiențe plăcute care ne-ar putea ajuta pe calea provocărilor vieții.

Omul are o capacitate extraordinară de adaptare, care stă în stare latentă înăuntrul lui.

Sute de studii științifice din întreaga lume confirma tendinta noastră spre negativitate : în timp ce o zi buna nu are nici un efect de durată în ziua următoare, o zi proastă are un efect de lungă durată.

Noi procesăm datele negative, mai rapid și mai bine decât datele pozitive,iar ele ne afectează cel mai mult.

Social, investim mai mult în evitarea unei reputații proaste decât în ​​construirea unei bune.

Emoțional, durează mult mai mult pentru a evita o stare proastă decat pentru a experimenta una bună.

Pesimiști au tendința de a evalua sănătatea lor mai precis decât optimiștii.

Remarcile negative ies în evidență și par mult mai autentice.

Indiferent de cât de multe zâmbete vedem în mulțime, vom observa mereu fața furiosă prima dată.

Omul obișnuit are o natură fatalistă, principiul unul din zece al mentalului uman este cel care ne guvernează aprecierile existenței. Dacă o persoană ne face să ne simțim bine de nouă ori , iar o dată ne supără ținem minte întâmplarea negativă ,o amplificăm până celelalte nouă se estompează.

Dar nu ne punem întrebarea ,chiar ne-a supărat el sau atitudinea noastră a fost cea care a ales supărarea .

Sunt situații în care ne pare rău de atitudinea care am adoptat-o în anumite situații ,iar dacă această atitudine o conștientizăm iar apoi ne cerem iertare pe toate planurile structurilor noastre, lucrurile iau o turnură neașteptată în valorizarea evenimentului petrecut.

Important este ca iertarea să fie manifestată în profunzime ,acel cineva implicat să simtă iertarea .

Iertarea este o trăire ,nu este doar o acțiune manifestată doar mental și fizic ,ea trebuie să implice sufletul ,părticica de Divin din noi care trebuie să fie catalizatorul oricărei acțiuni din existența noastră.

Fără iertare nu există iubire, iar iubirea fără iertare e doar un șir de vorbe goale.

Radu Drăgan

Autenticitatea – adevărata bogăție

„Niciodată n-ai fost acceptat de părinții tăi, de profesori, de vecini, de societate așa cum ești. Toată lumea a încercat să-ți aducă îmbunătățiri, să te facă mai bun. Toată lumea ți-a scos în evidență defectele, greșelile, slăbiciunile inerente oricărei ființe umane. Nimeni n-a pus accent pe frumusețea ta, nimeni n-a pus accent pe inteligența ta, pe grandoarea ta.
Simplul fapt de a fi viu este un dar nemaipomenit, dar nimeni nu ți-a spus vreodată să-i fii recunoscător existenței. Dimpotrivă, toată lumea bombăne, se plânge. Încă de la început, toți cei care te înconjoară îți spun întruna că nu ești ce ar trebui să fii, îți dau sfaturi, îți oferă idealuri mari pe care trebuie să le urmărești. Faptul că exiști nu e prețuit. Viitorul tău e prețuit, important e să devii cineva respectabil, puternic, bogat, renumit, nu doar un nimeni.
Condiționarea constantă a născut în mintea ta ideea: «Nu sunt suficient așa cum sunt, lipsește ceva. Și trebuie să fiu altundeva, nu aici. Nu ăsta e locul în care trebuie să fiu, ci undeva mai sus; trebuie să fiu mai puternic, mai dominator, mai respectat, mai cunoscut».
Mulți oameni ți-au transformat mintea conform ideilor lor despre cum ar trebui să fii. Și nu cu rea-intenție. Părinții te-au iubit, profesorii te-au iubit, societatea vrea să fii cineva. Intențiile au fost bune, dar înțelegerea a fost foarte limitată. Ei au uitat că nu poți transforma o gălbenea în trandafir, și invers.
Tot ce poți să faci e să ajuți trandafirul să crească mai mare, mai colorat, mai parfumat. Îi dai toate elementele necesare transformării culorii și parfumului – îngrășământul potrivit, solul potrivit, îl uzi când și cât trebuie –, dar nu poți să faci tufa de trandafiri să dea flori de lotus. Iar dacă începi să-i imprimi tufei de trandafiri ideea: «Trebuie să faci flori de lotus», imprimi o condiționare greșită. Nu numai că tufa asta n-o să poată să facă niciodată flori de lotus, ci întreaga ei energie va fi îndreptată pe un drum greșit, astfel încât ea n-o să mai dea nici trandafiri, căci de unde să ia energia de a da trandafiri? Iar când se va dovedi că n-au ieșit nici flori de lotus, nici trandafiri, firește că această biată tufă se va simți frustrată, golașă, nedemnă.
Așa se întâmplă cu făpturile umane. Animați de cele mai bune intenții, oamenii îți transformă mintea. Într-o societate mai bună, cu oameni mai înțelegători, nimeni nu va încerca să te schimbe. Toată lumea te va ajuta să fii tu însuți – iar să fii tu însuți e cel mai bun lucru din lume. A fi tu însuți îți dă tot ce îți trebuie pentru a te simți împlinit, tot ce poate să dea sens vieții tale. Simplul fapt de a fi tu însuți și a te dezvolta conform naturii tale va aduce împlinire destinului tău.
Asta e adevărata bogăție. Asta e adevărata putere.
Dacă fiecare ajunge să fie el însuși, tot pământul va fi plin de oameni puternici, inteligenți, înțelegători, împliniți și bucuroși că au ajuns acasă.”
(Osho, „Inteligența – Reacționează creativ la prezent”, Pro Editură și Tipografie, 2006)

Sacralizare și desacralizare – Ce a ajuns lumea………

Sacralitatea este definită ca şi calitatea unui persoane, obiect, fenomen de a inspira sentimente de veneraţie, solemnitate, sacrosanctitate, “mysterium tremendum, a acelei majestas care emană o putere copleşitoare; descoperă de asemenea teama religioasă de un mysterium fascinans, în care înfloreşte fiinţa in plenititudinea ei desăvârşită.” (Eliade, 1995). Sacrul este criteriul care defineşte două moduri de a fi în lume: sacrul şi profanul. Realitatea imediată a unui obiect sacru se schimbă în realitate supranaturală pentru indivizii cu o experienţă religioasă, întreaga natură devenind altceva, fără a-şi pierde însă calităţile anterioare. Pentru existenţele sacralizate, micul dejun, munca, educaţia, achiziţionarea unei locuinţe, a unui nou loc de muncă nu sunt niciodată acte pur fiziologice sau utilitariste, ci o modalitate de a accesa transcendenţa, o integrare in mit. ”Suveran faţă de natură, supus Divinitaţii, nemuritor şi liber prin depăşirea extramundană a condiţiei sale – acesta este omul creştin” (Ţuţea, Cugetări Memorabile)

Perioada pe care pot fi studiate cel mai bine metodele şi mijloacele sacralităţii, pe individul român este perioada anterioară regimului comunist, iar ca şi localizare spaţială, prioritar mediul rural. “Nivelul meu intelectual, chiar dacă sunt savant, nu depăşeşte nivelul unui popă obscur din Bărăgan. Pentru ca preotul ăla, în ritualul lui din biserica aia din lemn sau piatră, stă de vorbă cu absolutul. (…) Ţăranii formează o comunitate şi orăşenii o societate. Când va dispărea ultimul ţăran din lume – la toate popoarele, vreau să spun – va dispărea şi ultimul om din specia om. Şi atunci or să apară maimuţe cu haine. Ţăranul este omul absolut.” (Ţuţea, Cugetări Memorabile). Societatea tradiţională românească antecomunistă ilustrează aproape complet calitatea sacrului de a rupe spaţiul in două, de a despărţi teritoriile profane de cele sacre, astfel se construieşte o opoziţie între teritoriile locuite, organizate după principiile cosmogonice – “lumea noastră”, o lume consacrată, o lucrare a divinităţii şi celelalte teritorii, teritorii corupte, malefice, haotice, invadate de demoni.

O etapă sacră, incărcată de ritualuri ale vieţii ţăranului român este alegerea locului unde îşi va ridica locuinţa, construirea şi organizarea sa. Astfel, ţăranul român îşi aşează lumea în “centru” , indiferent ca locuieşte la periferia capitalei sau într-un sătuc uitat in munţii Apuseni, lumea ţăranului pare a avea mereu o poziţie centrală. Acest motiv este desprins din cosmogonie, prima dată a fost creat centrul lumii, iar restul s-a dezvoltat plecând dinspre centru spre margini. “Omul societăţilor tradiţionale nu putea trăi decât într-un spaţiu deschis către înalt, unde ruptura de nivel era simbolic asigurată şi unde comunicarea cu lumea cealaltă, lumea transcedentală, era posibilă prin mijlocirea ritualurilor. Pe scurt, oricare ar fi dimensiunile spaţiului său familiar – ţara, oraşul, satul, casa – omul societăţilor traditionale simte nevoia de a exista mereu intr-o lume totala şi organizată, intr-un Cosmos.” (Eliade, 1995, 16) . Construcţia şi inaugurarea unui sat, sau a unei locuinţe era un eveniment de importanţă maximă, toate etapele: alegerea locului, poziţia noii “lumi”, inaugurarea incercau să imite facerea lumii, astfel locul era sacralizat. Locuinţa in gândirea tradiţională nu este vazută din perspectivă utilitaristă, ca un obiect care este cu atât mai valoros cu cât iţi satisface mai multe nevoie psiho-fiziologice, ci este văzută ca propriul Univers, care este construit intocmai după standardele divinităţii.

La polul opus, individul societăţii moderne nu işi asumă crearea unei noi lumi şi nici nu imită gesturile divine , casa având doar valoarea unei “maşini de locuit” (Le Corbusier). Casa este utilă atâta timp cât serveşte societăţii industriale, oferă muncitorului un loc confortabil in care se poate odihni după o zi de muncă, ca mai apoi să poată incepe o altă zi la eficienţă maximă. Casa nu are valoare spirituală, nu face parte din nici un mit cosmogonic şi poate fi părăsită oricând pentru o alta mai funcţionala.

“Nici timpul nu mai avea răbdare…” (Preda, Moromeţii)
Ulterior epocii gândirii tradiţionale , miticizată şi sacralizată, în care dimensiunea spirituală şi religioasă se impacă perfect cu viaţa cotidiană a oamenilor, urmează în România anilor ’40 , instalarea regimului comunist. Principiul central al comunismului era egalitatea absolută a tuturor oamenilor, el punea pe aceeaşi treaptă strungarii şi oamenii de ştiinţă, oamenii de cultură şi analfabeţii, punea in pericol libertatea indivizilor chiar prin acest utopic principiu al egalităţii. “Comunismul e imanetism absolut: el mută complet omul in lumea asta. Comunismul înseamnă negaţia omului total, că omul total aparţine la cele două lumi: lumea trecătoare şi lumea veşnică. Or, comunismul ancorează în dimensiunea lumii trecătoare şi în felul ăsta nu e uman. Pentru că dacă îi spui unui om normal: mă, eşti un animal raţional muritor şi după tine rămân doar viermi şi minerale – îţi dă cu bâta în cap!”

Egalitatea coercitivă pe care a aplicat-o sistemul comunist valorilor culturale româneşti a fost sterilizantă şi stă la baza ideii morţii absolute care a fost indusă cetăţeanului. In perioada antecomunistă, homo religiosus ducea o existentă plină de sens, îşi găsea raţiunea vieţii în transcendenţă, moartea era vazută ca un act creştin, ca o trecere la o altă etapă; în comunism omul moare pentru totdeauna ca orice animal. “Adică murim ca şi caprele, numai că e mare lucru că exista Kant, Descartes, există Newton, mă rog, atâţia mari creatori de cultură, şi există şi făuritorul de religie, Cristos – dar nu ne interesează!” (Ţuţea, Cugetări Memorabile).

Criza desacralizării este resimţită în Europa cu cateva decenii de dinainte de instalarea comunismului din Romănia. La 1889, Nietzsche afirma în Amurgul Idolilor: “Sfântul plăcut lui Dumnezeu e castratul ideal… viaţa sfârşeşte acolo unde începe împărăţia Domnului! (…) Să luăm în considerare în cele din urmă ce naivitate e în general să spui: Ar trebui ca omul să fie aşa şi pe dincolo! Realitatea ne prezintă o încântătoare bogăţie de tipuri, o abundenţă risipitoare a unor jocuri şi alternanţe de forme, iar un oarecare amărât de băgător de seamă moralist spune la asta: Nu! Omul ar trebui să fie altfel. Ba chiar şi ştie cum ar trebui să fie maţe-friptele şi fariseul; îşi zugrăveşte chipul şi privindu-se, parcă aievea împieliţat, zice: Ecce Homo!” condamnând astfel riturile religioase din acea perioadă. “Tot mai mult mi s-au deschis ochii în privinţa acelei economii ce încă mai are nevoie şi ştie să se folosească de tot ceea ce sfânta ţicneală a preotului, a raţiunii bolnave din preot condamnă, în privinţa acelei economii în legea vieţii, ce trage foloase până şi de pe urma nesuferitei specii a fariseului, a sacerdotului, a virtuosului – ce foloase?” În aceeaşi lucrare putem identifica argumente spre a demonstra indispensabilitatea sacralităţii în existenţa cotidiană a indivizilor. Chiar Nietzsche clasifica oamenii în 4 categorii: sfinţii, eroii, geniile şi oamenii normali şi condamna uniformizarea, tendinţa vremurilor de a aşeza geniile pe aceeaşi treaptă cu oamenii mediocri.

În concepţia lui Nietzsche miturile sunt exploatate utilitar: omul mediocru se încrede în Dumnezeu pentru că senzaţia de plinătate şi putere superioară lui îi conferă confort. Dar Biserica intervine în acest confort, utilizând psihologia erorii – se fabrică noţiunea de liber arbitru care are ca scop o omenire aparent responsabilă, dependentă de sine. Aşadar homo religiosus este obligat să îşi asume responsabilitatea pentru valorilor culturale pe care şi le însuşeşte, iar pentru orice greşeală – “păcat” – este pasibil de pedeapsă şi judecată. În concluzie, sacralitatea este utilizată la nivel funcţional, ea nu mai împlineşte existenţa individului dându-i un ţel divin, ci este un instrument coercitiv.

În România, desacralizarea din timpul comunismului, atinge în cazuri izolate, paroxismul. Un exemplu relevant îl constituie Experimentul Piteşti. Acest genocid care a avut drept scop generarea “omului nou” a funcţionat pe principiul, că un om care a fost în totalitate desacralizat, căruia i-au fost şterse toate valorile culturale şi spirituale, va fi în totalitate devotat scopurilor insuflate ulterior acestui proces de reeducare. Au fost astfel aleşi oameni cu ţinută morală înaltă, cu valori culturale statornice: oameni de cultură, clerici, gospodari pricepuţi, diplomaţi, studenţi de prestigiu însă aceastea operaţiune de depersonalizare, acest asasinat moral nu a funcţionat tocmai asupra persoanelor care au fost consecvenţi în a menţine sacralitatea în cotidianul lor.

“Credinţa ne dă bucurie, pentru că ne pune brusc de acord cu ce este real.” (Steindhardt, 1991, Jurnalul fericirii)
Epoca în care trăim ne îndeamnă la optimism, sentiment confirmat şi fundamentat de cea mai mare parte a blogosferei şi a ultimelor evenimente organizate de societatea civilă atât la nivel global, cât şi în România. Încă de după ieşirea din comunism au început să fie percepute simptome timide de resacralizare, de redobândire a divinului în aspiraţiile, valorile culturale ale generaţiei din care facem parte şi chiar şi în viaţa cotidiană.

Experimentul din ianuarie, 2009 de la metroul din Washington DC, în care unul din cei mai valoroşi violonişti ai lumii a sustţnut un recital incognito de o oră, timp în care doar 6 oameni s-au oprit să îl asculte a bifat cu o linie roşie valorile culturale ale societăţii contemporane. Datorită industrializării excesive, modului capitalist de a ne duce existenţa tindem să cunoaştem mediul înconjurător doar la nivel luciferic, ignorând informaţiile care se lasă descoperite doar paradisiac, prin intermediul spiritului. Însă, în ultima perioadă se constată o schimbare radicală a modelului comportamental apreciat, o reinventare a standardelor, definiţia unanimă dată omului de succes nu mai include exclusiv criterii legate de planul fizic, material; în secolul 21 se constată o explozie a fenomenului de “down-shifting”, de reîntoarcere a omului modern către valorile culturale de odinioară, către transcendenţa în defavoarea valorilor pur materiale. Etaloane comportamentale constituie acum indivizii care au o legatură aproape intimă cu natura, căutând prin cele mai banale gesturi să o protejeze şi să o preîntâmpine în procesul său de regenerare – curentul ecologist, indivizii care frecventează des în timpul liber teatrul, opera, spectacole de balet şi manifestaţii culturale, individul altruist care practică voluntariat în diverse organizaţii non-guvernamentale, dorind să întoarcă societăţii o parte din agoniseala sa spirituală.

Resacralizarea este o reacţie firească a individului modern, după perioada de austeritate spirituală la care a fost supus. “ Ateii şi materialiştii se deosebesc de animale doar pentru că nu au coadă!” (Tutea, Cugetări memorabile) . Demersurile resacralizării sunt vizibil creionate în bloguri şi pe reţelele sociale, ong-urile au o autoritate din ce în ce mai mare la nivel internaţional pentru reintegrarea valorilor originare, indivizii sunt într-o permanentă aşteptare pasivă, la apariţia unor mici manifeste care susţin reîntoarcerea la valorile culturale din perioada antecomunistă, mulţimile reacţionează, devin efervescente, se aliază. Un exemplu notabil îl constituie succesul răsunător pe care l-a înregistrat un manifest lansat de Alexandra Svet, om de afaceri local, pe reţeaua de socializare Facebook. “Petre Tutea nu a luptat o viaţă pentru ca d-ra din Bamboo şi un cioban să fie aleşi să ne reprezinte în Parlamentul European. Probabil se răsuceşte în mormânt când vede un popor cultivat ascultându-şi conducătorii schimonosind cuvântul Google.” (Alexandra Svet). Astfel de manifestări antrenează mase din ce în ce mai numeroase în fiecare zi, mase care vor să îşi recapete statutul privilegiat de “om după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, de om pe care după moartea fizică îl aşteaptă o etapă superioară de evoluţie şi nu transformarea în viermi şi minerale.

de Daniel PARPALEA

Șapte pași spre iluminare.

Primul pas este sa stii ca Dumnezeu exista in toate lucrurile din viata ta si, pentru aceasta, trebuie sa-L iubesti si sa-I fii recunoscator pentru tot ce ai si pentru toate evenimentele care ti se intampla; sa fii multumit cu ceea ce ai si cu ceea ce nu ai ; acest pas se numeste DEVOTIUNE.

Al doilea pas este sa te iubesti pe tine insuti, in fiecare zi. Cand te trezesti si inainte de a adormi, spune: „Sunt important, am valoare, sunt capabil, sunt inteligent, sunt iubitor, astept mult de la mine, nu exista obstacol pe care sa nu-l pot invinge.” Acest pas se numeste RESPECT DE SINE.

Al treilea pas este sa pui in practica tot ceea ce spui ca esti si, daca tu gandesti ca esti in stare, fa ceea ce iti propui; daca tu gandesti ca esti inteligent, actioneaza inteligent; daca tu gandesti ca esti capabil de iubire si devotament, iubeste fara teama tot ceea ce a creat Dumnezeu in jurul tau ; daca tu gandesti ca nu exista obstacol pe care sa nu-l poti depasi, atunci propune-ti obiective in viata si lupta pentru realizarea lor, pana cand le vei obtine. Acest pas se numeste MOTIVARE.

Al patrulea pas este sa nu invidiezi pe nimeni pentru ceea ce are sau pentru ceea ce este; ei vor obtine partea lor, tu o vei obtine pe a ta. Sa nu pastrezi in inima ta ranchiuna impotriva nimanui, caci acest sentiment nefast nu te va lasa sa fii fericit. Trebuie sa-L lasi pe Dumnezeu sa faca dreptate si tu iarta si uita. Acest pas se numeste ONESTITATE.

Al cincilea pas este sa nu iei absolut nimic, de la nimeni, din ce nu iti apartine; aminteste-ti ca, potrivit legilor implacabile ale naturii, daca o faci, maine vei pierde ceva de mai mare valoare. Acest pas se numeste CINSTE.

Al saselea pas este ca nu trebuie sa faci pe nimeni sa sufere fizic, mental sau spiritual; toate fiintele Pamantului au dreptul sa fie respectate si iubite. Acest pas se numeste NON – VIOLENTA.

Ultimul pas este sa observi cu atentie ce este in jurul tau; sa descoperi mereu in fiecare lucru, eveniment, fiinta, partea lui buna si nu lipsurile. Ajuta-i pe cei care au nevoie, fara sa te gandesti ca nu vei primi nimic in schimb. Iubeste adevarul, chiar daca el te dezavantajeaza. Acest pas se numeste DISCERNAMANT.

Copile, secretul succesului pe calea care duce la fericire are si un pret:

Trebuie sa renunti pentru totdeauna la desertaciunile acestei lumi.

Este foarte greu, dar si rasplata e foarte mare.

Swami Venkatesananda

Reclamă

Creativitate și meditație

     In creativitate si meditatie cautam, intr-un mod deplin constient, sa facilitam procesul intentionat, la dorinta, si nu numai pe cel al conectarii cu Dumnezeu, dar si pe cel al experimentarii Sinelui in procesul “devenirii” Dumnezeu. Ego-ul nu se mai percepe pe sine ca pe o expresie separata a constiintei, ci avand aceeasi esenta ca Totul.

Desigur, nu putem niciodata incheia complet procesul. Nimeni nu poate sa-L intrupeze in totalitate pe Dumnezeu, dar ne putem indrepta spre asta. Succesiunea starilor de constiinta se face catre o integrare superioara, nu catre o disociere inferioara. Procesul integrarii in cresterea catre valori pozitive are virtutile complementare de a fi in mod evident in fapt si transcedental in implicatii. Asta inseamna ca noi ne dezvoltam, din niste creaturi reactive, intr-o parte integranta a dimensiunii spirituale.

Eliade scria: “Idealul in yoga…. este de a trai un prezent etern, in afara timpului. Omul, eliberat in viata, nu mai poseda o constiinta personala…. ci o constiinta a observatorului, care este pura luciditate si spontaneitate.” Meditatia este, in esenta, emulatia creatiei si practicii pentru o trecere lucida prin moarte, in Eternul Acum.
Suntem cu totii capabili de o constienta transcendentala. Intr-un sens existential, ceea ce credem devine real. In mod paradoxal, constiinta pura genereaza, dar este si generata de procesele ce au loc in creier. Devenind calatori ai sufletului, putem explora lumea noastra interioara si multiple alte lumi, transformarea si curgerea sociala.

Putem cu totii deveni homo tehnicus, utilizand procesul modificarii constiintei, prin tehnologii spirituale. Chiar si experientele spirituale “neinsemnate” au implicatii semnificative pentru religie si teologie. Este in natura mintii mistice de a avea astfel de experiente, care au modificat religia. Astfel, este extrem de folositoare intelegerea aprofundata a modului in care mintea/corpul functioneaza pentru a le genera.
Mecanisme psihologice paradoxale opereaza in trup, in cele mai multe cazuri pentru a preveni din punct de vedere chimic atingerea unei stari superioare de euforie la oricare capat al spectrului. Dar este posibil, prin expunerea repetata la situatii paradoxale, sa functionezi efectiv la niveluri mai inalte de excitare combinata, atat simpatica, cat si parasimpatica. Creierului i se pot “reface circuitele” pentru a conecta din ce in ce mai multe zone intre ele, ca niste inele in lantul spiritual, ceea ce conduce spre asa-numita iluminare. Creierul se pare ca este infometat dupa extaz pentru a ne spori caracteristicile felului nostru normal de a fi: creativitatea, capacitatea de a rezolva probleme, spiritualitatea si asa mai departe.
Sarcina meditatiei este, in esenta, de a lasa corpul sa cada intr-un somn cat mai adanc posibil, in timp ce mintea ramane centrata. De fapt, daca n-ar fi prezenta functia de inhibare, chiar si in starile mistice, am adormi de tot. Starea de somn cu vise sau REM este similara: este o excitare cerebrala extrema, chiar daca activitatea musculara este inhibata. Un alt factor este sincronizarea emisferelor, care produce unde cerebrale alfa si theta, lungi si incete, dar cu amplitudine mare. Cu cat e mai adanca meditatia, cu atat sunt mai incete si mai puternice undele.
Navala energiei in timpul meditatiei apare cand starea de excitarea ori de calm “se revarsa” si stimuleaza sistemul sau complementar. Cand ambele parti ale sistemului nervos autonom se alineaza, simultan, sistemul limbic este coplesit de emotii, cufundare in propriile ganduri si infinita fericire. Acest lucru se regaseste in reprezentarile bazate pe gen: masculin/feminin ale puterii sarpelui kundalini si in conceptele yin/yang din Tao.
Cand ambele sisteme sunt eliberate la maximum, acest flux neurochimic este perceput subiectiv ca Absoluta Unitate a Fiintei, lipsa de frontiere, atemporalitate si sacralitate.
Relatia nostra cu oamenii, Pamantul si cosmosul este una dintre relatiile cu Celalalt.

Prima noastra influenta formativa este experienta empatiei. Iar empatia are nevoie de un chip. Daca putem gasi acea fata in propria noastra experimentare a lui Dumnezeu, cine va putea comenta ceva?

Dincolo de asta se afla doar larga deschidere a Neantului.

Iona Miller

Reclamă

„E mult mai ușoară dezintegrarea unui atom decât a unei prejudecăți”- Albert Einstein

Un grup de oameni de știință au pus într-o cuscă cinci maimuțe si în mijlocul cuștii o scară, iar  deasupra  scării  o  legătura  de  banane.  Când  o  maimuță  se  urca pe scara să ia banane, oamenii  de  știinta  aruncau  o  galeată  cu apa rece pe celelalte care rămaneau jos. Dupa ceva timp,  când  o maimuță încerca să urce scările, celelalte nu o lăsau să urce. După mai mult timp nici o maimuță nu se mai urca pe scară, în ciuda tentației bananelor.

Atunci  oamenii  de  știință  au  înlocuit o maimuță. Primul lucru pe care l-a făcut aceasta a fost să se urce pe scară, dar a fost trasă înapoi de celelalte și bătută. Dupa câteva bătăi nici un membru  al  noului  grup  nu  se  mai  urca  pe  scară.  A  fost  înlocuită  o a doua maimuță și s-a întâmplat  același lucru. Prima maimuță înlocuită a participat cu entuziasm la baterea novicelui. Un  al  treilea  a  fost  schimbat  și lucrurile s-au repetat. Al patrulea și în fine al cincilea au fost schimbați.  În  final,  oamenii  de  știință  au  rămas  cu  cinci  maimuțe  care,  deși  nu  primiseră niciodată  o  baie  cu  apă  rece,  continuau  să  lovească  maimuțele  care încercau să ajungă la banane.

Daca ar fi fost posibil ca maimuțele să fie întrebate de ce îi băteau pe cei care încercau să se  cațere  pe  scară, răspunsul ar fi fost „Nu știm. Lucrurile întotdeauna au fost așa aici…”

Îți sună cunoscut?

Reclamă

Sufletul uman este cea mai perfectă mașină a timpului.

Gândul, mașina timpului care se afla la dispoziția fiecaruia dintre noi, ne transporta zilnic în trecut, prin intermediul amintirilor. Totuși, călatoria în trecut este diferită de cea în viitor și e mult mai greu de realizat. Pentru a reuși, ar trebui să facem un salt în spațiu-timp, iar apoi ar trebui să știm să ținem sub control informația care o aducem din viitor ,pentru ca structurile noastre raționale să nu fie zdruncinate, din moment ce creierul nostru nu acceptă programul mental că se poate călători în timp.

Cum bine știm că mintea nu acceptă mai mult decât își amintește,în momentele de meditație când mintea se oprește în loc , viziuni ale unor locuri și fapte în care suntem implicați par să iasă la suprafață din subconștient.

Aceste date care nu au corespondent în mentalul nostru , vin totuși de undeva.Iar răspunsul mi se pare simplu, dacă în prezent nu ni se întâmplă, putem trage concluzia că sunt din trecut sau din viitor.

Viitorul este totalitatea posibilității alegerilor noastre cu valoare infinită, iar trecutul este compus din totalitatea alegerilor noastre cu valoare exactă deoarece acțiunile chiar s-au petrecut .

Dar de ce există amintiri care sunt din trecut dar nu au corespondent în mintea noastră ?

Din ce trecut vin ele ?

Exista mai multe stări ale trecutului?

Există un singur răspuns – sunt din altă viață pe care am petrecut-o în planul fizic.

Am întâlnit situații în care oameni diferiți făcând meditație au avut aceleași viziuni .

Cum?

Simplu,au fost în același loc , în același moment spațio-temporal , au văzut aceleași locuri și au trăit aceleași momente.

Concluzia mi se pare copilăresc de simplă . Cea mai perfectă mașină a timpului este omul cu tot ceea ce înseamnă el, nu doar fizic și rațiune ci și cu structurile subtile pe care nu le vedem ,doar le putem simți.

Radu Drăgan.

Reclamă