Fobiile sunt amintiri din subconștient.

Specialiştii sugerează faptul că amintirile ar putea fi transmise de-a lungul mai multor generaţii prin ADN, în cadrul unui proces ce ar putea cauza fobiile.

Amintirile pot fi transmise din generaţie în generaţie prin comutatorii genetici care le permit urmaşilor să moştenească experienţele strămoşilor, susţine o nouă cercetare care are potenţialul de a explica modul în care se formează fobiile.

De mult timp, oamenii de ştiinţă au presupus că amintirile şi experienţele acumulate de-a lungul vieţii trebuie să fie transmise urmaşilor. Acum, o nouă cercetare sugerează că este posibil ca unele informaţii să fie moştenite biologic prin schimbări chimice care se produc în ADN.

Oamenii de ştiinţă de la Şcoala de Medicină din cadrul Universităţii Emory au descoperit că şoarecii le pot transmite urmaşilor informaţii învăţate referitoare la experienţele traumatice sau stresante. Mai exact, în studiu şoarecii le-au transmis urmaşilor frica de mirosul florilor de cireş japonez.

Rezultatele acestei cercetări s-ar putea să îi ajute pe specialişti să înţeleagă de ce oamenii suferă de fobii aparent iraţionale.

Astfel, frica de păianjeni ar putea fi, de fapt, un mecanism de apărare moştenit în materialul genetic de la strămoşii care au avut o întâlnire neplăcută cu o arahnidă.

„Rezultatele cercetării ne-au permis să apreciem modul în care experienţele pe care le au părinţii înainte de a avea un urmaş influenţează atât structura, cât şi funcţionarea sistemului nervos al viitoarelor generaţii”, a explicat unul dintre autorii studiului, dr. Brian Dias.

În studiu, oamenii de ştiinţă i-au determinat pe şoareci să se teamă de mirosul florilor de cireş folosind şocuri electrice. La 10 zile după acest antrenament, şoarecilor li s-a permis să se împerecheze. Urmaşii (numiţi generaţia F1) au manifestat un nivel ridicat de teamă ca răspuns la mirosul de flori de cireş japonez, chiar dacă era pentru prima dată când ei fuseseră expuşi la acest miros. Mai mult, specialiştii au mai constatat şi că uramşii şoarecilor din generaţia F1 (cunoscuţi sub numele de şoarecii din generaţie F2) au manifestat acelaşi nivel ridicat de sensibilitate la mirosul de flori de cireş.

Ulterior, oamenii de ştiinţă au analizat creierii animalelor F1 şi F2. Astfel, specialiştii au observat că atunci când şoarecii bunici sunt învăţaţi să se teamă de mirosul de flori de cireş japonez, nasurile exemplarelor din generaţiile F1 şi F2 au mai mulţi „neuroni M71” care conţin un receptor ce detectează mirosul de flori de cireş japonez. De asemenea, creierii urmaşilor au „glomeruli M71” mai mari, o regiune din bulbul olfactiv care răspunde la miros.

Deşi, rezultatele eu fost uimitoare., aceste experimente nu putea elimina posibilitatea ca teama să fi fost transmisă de factori sociali şi nu biologici. Pentru că exista posibilitatea ca teama să fi fost inspirată de comportamentul pe care îl aveau părinţii faţă de pui, oamenii de ştiinţă au mai realizat un studiu de control.

Astfel, ei au apelat la fertilizarea in vitro. Mai întâi, masculii de şoareci au fost determinaţi să se teamă de mirosul de flori de cireş japonez, pentru ca după 10 zile, specialiştii să recolteze spermatoizi de la ei pe care să îi folosească în inseminarea artificială a unor femele de şoareci. Analizând creierii puilor, specialiştii au constatat că aceştia evoluau la fel ca cei din studiile anterioare, având mai mulţi „neuroni M71” care conţin un receptor ce detectează mirosul de flori de cireş japonez.

Ca urmare a acestor rezultate, prof. Marcus Pembrey de la University College London consideră că cercetarea asigură „dovezi convingătoare” care susţin transmiterea biologică a amintirilor.

Cu toate acestea, specialişti susţin că va fi nevoie de continuarea cercetărilor înainte ca metoda să poată fi aplicată şi pe subiecţi umani.

Sursa: http://www.descopera.ro

Reclame

Istoria românilor pe care românii nu trebuie să o știe.

Teritoriul pe care se află România pare să fi fost Vatra Lumii, locul din care s-a răspîndit civilizaţia umană! La Bugiuleşti (Vîlcea), Nicolăescu-Plopşor a descoperit un femur uman vechi de 2 milioane de ani. Pe Valea Oltului au fost descoperite urmele unor locuinţe vechi de 1 milion de ani, iar la Tărtăria, pe Mureş, au fost descoperite 3 tăbliţe conţinînd cea mai veche scriere din lume, cu o vechime de 7.000 de ani. Aici a fost inventat arcul, s-a născut legenda lui Prometeu, au apărut primele mine şi furnale din Europa, aici s-au format popoarele indo-europene.

De aici, au pornit o serie de popoare ca pelasgii, sciţii, cimmerienii, ilirii, ligulii, bascii, sarmaţii, elenii (ahei şi dorieni, hitiţii, carienii, italicii sau frigienii) etc. Aici s-au pus bazele Troiei şi apoi ale Romei. De altfel, vechea Romă a existat pe locul actualului oraş Roman, iar cuvîntul Roma este de origine tracică. Traco-dacii reprezintă cea mai veche cultură de pe Terra, anterioară Sumerului şi, totodată, cea mai numeroasă şi mai extinsă populaţie a Antichităţii. Puteau fi găsiţi în întreaga Europă (Balcani, Ucraina, Ungaria, Austria, Germania, Polonia, Italia, Franţa, Spania, Turcia Europeană), Tadjikistan, Asia Mica, Africa. Chiar şi burii din Africa de Sud sînt neam dacic!

Cu multe secole înainte de cucerirea romană, dacii reuşiseră să obţină 1 an de 365,242197 zile, faţă de anul astronomic modern de 365,242198 zile, sau faţă de cel Iulian al alexandrinului Sosigenes de 365,25 zile. Homer a remarcat unitatea lingvistică, etnică şi de civilizaţie a tracilor, începînd cu mileniul V î.Chr., de cînd acest spaţiu a iradiat cultura. Tot el ne spune că numai ei ştiau să lupte călare şi să folosească arcul ca armă de luptă. Traco-macedonenii au creat şi primul imperiu din Europa, cel al lui Alexandru Macedon, care a creat şi cultura „elenistică”. Dascălul său, Aristotel din Stagiro-Makedonia era tot un traco-macedonean. Scrisul a apărut mai întîi în spaţiul tracic, apoi în cel greco-roman. Primii poeţi au fost tot de origine tracă.

Traco-dacii se remarcau printr-o corectitudine deosebită, toate convenţiile fiind încheiate doar verbal. De pildă, lipsa de acasă era semnalată printr-un băţ aşezat la poartă. De remarcat că acelaşi obicei îl aveau şi mayaşii! Oare cine îi învăţase să trăiască într-un asemenea identic spirit de cinste? Dacia a avut cea mai veche agricultură din Europa. Dacii erau singurul popor din lume care foloseau cercul pentru măsurarea timpului (vezi actualele ceasuri)! Minele de aur din Dacia erau cele mai bogate din Europa. Numai tezaurul regal al lui Decebal, jefuit de romani, conţinea 1.640 de tone de aur şi 3.310 tone de argint. Cu el, Imperiul Roman a scăpat de faliment, permiţînd ca locuitorii Romei să fie scutiţi de impozite timp de 1 an, să primească fiecare cîte 650 de denari şi să finanţeze, timp de 123 de zile, serbările de la Roma cu peste 10.000 de gladiatori şi 11.000 de fiare sălbatice! Primul popor antic european care a realizat o unificare a tuturor triburilor, avînd aceeaşi etnie a fost cel dac.

Ocupaţia romană a întrerupt procesul de unificare naţională pentru 1.812 ani… Unde ar fi fost acum România, fără aceste vicisitudini ale Istoriei? De reţinut: pentru cucerirea Daciei, Traian a fost nevoit să mobilizeze peste 60% din armata imperiului! În Secolele VI-V î.Chr, civilizaţia dacică era atît de dezvoltată, încît se putea măsura cu cea persană a lui Darius (522-486 î.Chr.). Herodot afirma că „tracii sînt cel mai numeros popor după inzi”. În această zonă, se înregistrează cea mai veche locuire în bordeie din lume (18.000 de ani), cea mai veche activitate de minerit din lume, cel mai vechi topor-tîrnăcop de miner, cel mai vechi harpoon, şi cel mai vechi vîrf de lance cu 2 caneluri (tip baionetă) din lume (toate peste 18.000 de ani vechime), cea mai veche activitate din metalurgia aramei din lume (8.000 de ani), cea mai veche exploatare şi prelucrare a aurului din Europa şi cea mai veche scriere din lume (7.000 de ani). Limba română este cea mai unitară limbă din Europa, vorbită de cel mai mare număr de oameni şi cuprinde cel mai mare număr de cuvinte de origine latină, în raport cu celelalte limbi neolatine.

În fapt, romanii descindeau din marea şi nobila gintă a traco-dacilor. Pe la 1400 î.Chr., în Dacia nord-dunăreană a apărut cea dintîi şcoală cu local propriu de pe Terra, ANDRONICONUL, unde preoţii zalmolxieni predau toate disciplinele universitare, începînd cu teologia, astronomia şi astrologia. Pitagora şi elevii săi şi-au completat studiile universitare la şcoala zalmolxiană întrucît, după mărturiile lui Platon şi Socrate, în Dacia nord-dunăreană erau cei mai învăţaţi medici din lume, superiori medicilor greci. Hesion scria că Zalmolxa „a promovat o învăţătură despre un trai nou, mai înţelept decît al grecilor”. Tot Zalmolxa a introdus în şcoala sa studiul Dreptului, Belaginele, care stau la baza civilizaţiei umane. Pe atunci, evreii erau încă sclavi în Egipt! Platon, Socrate, Orfeu, Achile, Traian vorbeau limba daco-tracă. În Dacia se scria cu litere latine, care erau şi litere dacice!

În această limbă comună i-a scris Decebal lui Traian pe o iască de fag. Marele lingvist italian Giaccomo Devoto stabileşte „începutul tranziţiei daco-romane dincolo de anul 2000 î.Chr.”, cînd evreii nu existau nici măcar ca păstori! De unde vine denumirea de Dacia? De la prima regină a statului dac străbun, Dacia-Dokia-Sorita, slujitoarea Soarelui, Marele Zeu, care a fost preoteasă şi regină pe la anul 3000 î.Chr. La impactul cu romanii, dacii credeau în nemurirea sufletului şi erau deja monoteişti. Din punct de vedere al concepţiei filozofico-religioase, erau şi au rămas net superiori romanilor. Ei nu credeau decît într-un singur om-zeu, Zalmolxis, care avea să devină model pentru Isus Christos mai tîrziu, aşa cum Kybele-Kotys avea să devină sursă de inspiraţie pentru Fecioara Maria. Geţii cinsteau crucea văzînd că una din cele mai frumoase constelaţii din emisfera boreală (50 de stele vizibile) are principalele stele dispuse în cruce, în dreptul Căii Lactee. Numele constelaţiei Lebăda este astfel un omagiu adus de daci Păsării Divine. Iată ce ne arată Platon în „Charmides”, unul dintre celebrele lui dialoguri, din care extragem un pasaj absolut senzaţional: „Aşa stau lucrurile, Charmides, şi cu descîntecul nostru.

L-am învăţat, cu prilejul unei expediţii, de la unul dintre medicii traci ai lui Zalmolxis, despre care se zice că au şi darul de a te face nemuritor! Căci, spunea el, toate se trag din suflet, atît cele rele, cît şi cele bune, ale trupului şi ale fiinţei noastre întregi, revărsîndu-se din suflet, aşa cum se răsfrîng de la cap asupra ochiului. Ca urmare, mai ales sufletului trebuie să îi dăm îngrijire, dacă vrem ca, deopotrivă, capul, cît şi restul trupului să o ducă bine. Iar sufletul spunea el, se îngrijeşte cu anumite descîntece, care sînt, la rîndul lor, spusele şi gîndurile frumoase!” Freud şi psihanaliza lui? Evreii au „descoperit iar America” după mii de ani! Şi încă o informaţie care ne lasă fără grai: într-o locuinţă de pe dealul Grădiştei a fost descoperită o trusă medicală cu bisturiu şi pensetă din bronz; la Piatra Roşie, un scalpellum tot din bronz, iar la Poiana, sonde medicale şi un schelet cu craniul trepanat! Religia geţilor spunea că la naşterea celor doi Fraţi Divini, Apollo şi Artemis, care a avut loc la Solstiţiul de iarnă, Domnul Ceresc a luminat şi a încălzit pămîntul, încît zăpezile s-au topit şi au înflorit merii.

În acelaşi timp, numele Zeiţei Mame, Maria-Maris însemna şi „floare de măr”. De atunci, de cînd au înflorit merii iarna, Anul Nou, care era la 1 martie a fost mutat la 1 ianuarie, dată preluată mai tîrziu şi de romani. Ei bine, evreii au preluat de la traco-daci şi data de 1 martie ca An Nou, dar şi pe Fecioara Maria, devenită biblică. S-a mai spus apoi că Isus Chistos a fost influenţat, în filozofia sa, de esenieni. Numai că esenienii au fost iniţiati de traci, de preoţii lui Zalmolxe. Acest lucru este recunoscut pînă şi de Jose Phus Flavius, fostul răzvratit iudeu împotriva Romei, devenit… mare istoric în „Antichităţile iudaice”: „Ei nu trăiesc prea diferit de lume, dar viaţa lor aminteşte în cel mai înalt grad de cea a dacilor numiţi pleistai”. După cum ne arată Jose Phus Flavius, în „Războiul iudaic”, esenienii constituiau, practic, prima confrerie de tip comunist din Istorie: dispreţuiau bogăţia, între ei nu vindeau şi nu cumpărau nimic, jurau să respecte dreptatea faţă de oameni, trăiau în „frăţii” cărora îşi predau toate veniturile şi bunurile, gestionate în comun, respingeau prezenţa femeilor (temîndu-se de desfrînarea şi trădarea lor).

Intenţii şi obiceiuri pozitive pe care, ulterior, evreii le vor adapta negativ în viitoarele lor „frăţii”, masonice. Realitatea de care evreii, cei mai mari falsificatori ai Istoriei, fug ca dracul de tămîie, este că filozofia pozitivă creştină s-a născut pe teritoriul Daciei, ei nefăcînd altceva decît să o preia în folos propriu, pentru a distruge din interior Imperiul Roman şi a-şi justifica pretenţiile de „popor ales”, dornic de a stăpîni Lumea! Aşa cum Biblia a fost „prelucrată”, timp de 1.000 de ani, în folos propriu, aşa şi dovezile istorice privind primordialitatea universală a Traco-Daciei de Centru al Lumii au fost distruse cu perseverenţă, pe parcursul ultimelor 2 milenii! Istoria mai are multe mistere şi unul dintre acestea, absolut senzaţional, poate fi modul în care două popoare înrudite, traco-dacii şi romanii, care dominau lumea antică, au putut fi asmuţite unul împotriva celuilalt. Oare, întîmplător, vizionarul Indian Sundar Sing a prevestit, prin anii ’30, că România va fi Noul Pămînt al Făgăduinţei, iar Bucureştii Noul Ierusalim?
Sursă:www.tricolorul.ro

Reclamă

Stăpânirea Pământului.

  Ca să înţelegem cum s-a produs procesul de rătăcire al ştiinţei şi medicinii şi de ce se află pe picior de război umanitatea cu planeta-mamă, să ne întoarcem la rădăcinile creştinismului, căci aici vom găsi primele indicii. Şi Dumnezeu i-a spus lui Adam: „Ia în stăpânire pământul şi toate creaturile sale”. Această poruncă, atribuită Creatorului, a făcut mai mult rău planetei şi locuitorilor săi ( deopotrivă plante, animale şi oameni ) decât oricare alta.

De altfel, problema nu este legată de porunca în sine, ci de interpretarea şi implementarea ei. Interpretată greşit, iar apoi aplicată eronat, edictul biblic de a „lua în stăpânire pământul şi creaturile sale” a stabilit cursul şi destinul istoriei din timpurile lui Adam şi până la Isaac Newton şi în zilele noastre. Condamnând păcatul originar şi căderea din Grădina Paradisului, în loc să recunoască faptul că atât bărbaţii cât şi femeile au luat propriile lor decizii, bărbaţii au dogmatizat jurisdicţia asupra femeilor şi au declarat război naturii şi pământului. Şi totul, în numele lui Dumnezeu. Dilema prezentă a umanităţii îşi are rădăcinile în această stare de vinovăţie, care înlocuieşte respectul reciproc pentru orice formă de viaţă.

Stăpânirea naturii şi a creaturilor sale stă la baza ştiinţei şi a copilului acesteia, medicina, pe care le-a transformat într-un veritabil cult.

Omul a ajuns mai presus de Dumnezeu. El stăpâneşte pământul. Bărbatul este mai presus de femeie, căci, după cum spune Biblia, „Eva a fost cea care l-a determinat pe Adam să păcătuiască”. Rezultatul tragic al acestei legende a fost tranziţia de la starea primordială a umanităţii, aceea de societate matriarhală, la una patriarhală. Liniile genealogice nu s-au mai stabilit pe linie maternă, ci paternă. Femeia a încetat să mai fie slăvită şi recunoscută drept născătoare a vieţii, ci a fost învinovăţită de a-l fi determinat pe bărbat să păcătuiască. „Începând din această zi, vei experimenta durerea la naştere, întru aduce rea aminte a păcatului tău”. Şi astfel, femeia a devenit inferioară, o marfă care poate fi controlată, cumpărată, vândută, dar mai presus de toate, „învinovăţită” pentru căderea lui Adam, deşi aceasta s-a datorat propriei decizii a acestuia.

Totul era o afacere mult prea profitabilă pentru a fi lăsată să le scape din mâini. „Ce contează dacă o femeie moare atâta vreme cât noi continuăm să PĂSTRĂM CONTROLUL în domeniul medical, inclusiv asupra uriaşei cantităţi de bani implicate în acest domeniu”.

Numele jocului este controlul. Dacă dorim să păstrăm controlul asupra propriilor noastre vieţi şi destine, va trebui să recunoaştem că în domeniul sănătăţii şi al finanţelor lucrurile NU sunt ceea ce par .

ADEVĂRUL în medicină generează probleme şi cu cât interesele oculte ale oamenilor de afaceri din acest domeniu sunt puse la încercare de noile descoperiri ale așa-zișilor vrăjitori sau tămăduitori sau terapeuți de altă factură decât cea științifică , cu atât mai puţine şanse au aceştia să le impună pe piaţă. Evident, singurul care are de pierdut este ADEVĂRUL.

În asemenea domenii, ADEVĂRUL nu poate fi victorios decât în afara scenei oficiale, la graniţa realităţii acceptate.

John Thomas

Reclamă

Conștiință și materie

Numeroși oameni de știință, de mulți ani  au studiat rolul conștiinței și cum poate influența în mod direct lumea noastră materială ,fizică. Multe din aceste cercetări au fost publicate, cercetări în care se demonstrează în mod clar că , conștiința și ceea ce noi percepem a fi lumea noastră materială sunt interconectate direct.

Experimentul se numeste experimentul cuantic fantă dublă, și este un exemplu foarte bun despre modul în care conștiința poate afecta lumea noastră materială . Acest experiment a fost făcut în locuri locații diferite,cu subiecți diferiți cu scopul de  a demonstra rolul conștiinței în formarea naturii realității fizice.

S-au făcut trei experimente .

În primul experiment, participanții au fost instruiți să-și concentreze atenția spre aparatul dublu-fantă. În anumite momente, o voce computerizată i-a instruit zicându-le in prima fază a experimentului: „Vă rugăm să concentrați asupra fantei”, iar în a doua fază „vă puteți relaxa acum.”

Al doilea experiment a fost efectuat la un templu budist Zen, care a fost un loc foarte bun pentru a recruta meditatori pentru experiment.

La acest test 19 persoane au participat la 31 de sesiuni.

La Institutul de Științe Noetice, trei meditatori au participat la 11 sesiuni și 4 non-meditatori au participat la 7 sesiuni. La templu budist Zen, 12 meditatori au participat la 13 de sesiuni. Testele au fost supravegheate și s-a folosit un aparat dublu-fantă .

Rezultatele au fost concludente. Conștiința influențează materia.

Cei care au meditat au avut „un efect statistic deosebit de puternic asupra rezultatelor.” Acest experiment a sprijinit în mod evident ipoteza.

În al patrulea experiment, 31 de oameni au participat la 51 sesiuni, iar efectul observat în acest studiu a fost de 3 ori puternic decât cel observat în primele patru experimente.

Studiul confirmă influența conștiinței asupra undelor cuantice, de unde rezultă că există o influență semnificativă a mentaluilui asupra materiei.

Mai jos este o demonstrație video animată a experimentului  de laborator.

Radu Dragan

Reclamă

Existenţa lumilor invizibile

În timpurile îndepărtate, marii iniţiaţi comunicau discipolilor Adevărul. Azi, marile Lumini ale lumii spirituale comunică celor chemaţi Adevărul. Astfel aflăm că în natura înconjurătoare există o diversitate de materii eterice, de diferite grade, a căror fineţe este atât de mare, încât simţurile fizice nu sunt în stare să ni le reveleze. Aceste materii sunt animate de unde vibratorii, diferite de cele care animă materia vizibilă, tangibilă, în sânul lor existând o infinitate de vieţuitoare, de aceeaşi compoziţie cu mediul unde trăiesc.
Aceste afirmaţii, ca şi multe altele, sunt primite azi de lumea savantă cu neîncredere, ba chiar cu ironie, invocând întrebarea:     „De ce nu se poate proba existenţa acestor materii şi forţe, de ce nu pot fi văzute, auzite şi pipăite de toţi oamenii?”
Răspunsul la această întrebare este următorul: Lumile hiperfizice, cu materiile şi forţele lor, nu pot fi văzute şi simţite, nu se poate lua cunoştinţă de existenţa lor, pentru că oamenii nu dispun deocamdată decât de organele de simţ necesare perceperii lumii fizice.
Este adevărat că omul are în fiinţa sa – pe lîngă organele de simţ fizice – şi organe de simţ impresionabile de prezenţa materiilor invizibile şi a entităţilor spirituale vieţuitoare în mediile hiperfizice, dar aceste simţuri dorm, stau latente în fiinţa noastră. Numai când aceste simţuri superioare vor fi puse în activitate, când vor fi chemate la viaţă, omul va deveni un medium între Cer şi pământ. Din acel moment el va auzi, simţi şi vedea materii şi fiinţe animate de alte forţe decât cele fizice.
Cu alte cuvinte, lumea hiperfizică este pentru om la fel cum este lumea culorilor pentru omul născut orb. El va auzi sunetele, va simţi cald sau rece, va pipăi lucrurile moi sau tari din lumea fizică, dar nu va avea nici o idee despre ceea ce înseamnă roşu, albastru sau verde. Mintea sa nu are posibilitatea să definească peisajele, perspectivele şi culorile, deoarece nu a avut niciodată un organ capabil de a primi vibraţiile luminii, care, sosind pe scoarţa cerebrală, se transformă în noţiuni de culori şi forme. In mintea orbului din naştere, lumea vizibilă de către un om sănătos nu provoacă nici o noţiune corespunzătoare; însă cu toate că nu o vede, ea există.
Faptul că cea mai mare parte din omenire nu vede fiinţele, materiile din lumile hiperfizice, nu este un argument că ele nu există. Dacă printr-o „minune” sau operaţie, orbul din naştere ar dobândi vederea, la început n-ar pricepe nimic, ar rămâne uluit, dar treptat, făcându-şi educaţia vizuală a imaginilor sosite pe cortex, ajunge să ia pe deplin cunoştinţă şi de acest domeniu necunoscut lui până atunci.
La fel s-ar întâmpla cu oricare dintre oamenii care dobândesc vederea spirituală. Dacă graţie unor evenimente neprevăzute, unei educaţii sau practici speciale, omul ajunge să-şi dezvolte simţurile superioare ale lumilor suprafizice, ar vedea forme şi ar auzi sunete neinteligibile la început, dar încetul cu încetul, obişnuindu-se cu ele, le va înţelege şi distinge unele de altele.
Pentru cunoaşterea acestei lumi invizibile se cer ani de zile de observaţii şi o continuă educaţie. Se petrece acelaşi fenomen ca în lumea fizică. Toţi oamenii au ochi; cei sănătoşi văd lucrurile şi fiinţele, dar oare toţi cunosc natura, funcţia şi rostul lor în angrenajul universului? Sunt necesari ani de studii pentru a le cunoaşte, deosebi şi afla rostul în decorul vast al naturii.
Unii oameni afirmă: „Deoarece noi, deocamdată, nu simţim, auzim sau vedem aceste lumi invizibile, înseamnă că nu a sosit timpul să le cunoaştem. Când va veni vremea, se vor dezvolta treptat şi simţurile superfizice din noi şi atunci le vom cunoaşte.    La ce bun să ne batem capul cu ele de pe acum? Să terminăm cu deplina cunoaştere a lumii fizice, şi apoi omenirea va trece şi la cunoaşterea lumilor necunoscute”.
Argumentul este puternic în aparenţă, însă greşit în fond, şi iată de ce. Să presupunem că suntem chemaţi neapărat într-o ţară îndepărtată, unde va trebui să trăim mulţi ani. Ei bine, se cade să cunoaştem din vreme condiţiile în care vom trăi acolo, mediul şi influenţa lui asupra noastră.
Bineînţeles că ajungând acolo, ne vom adapta, vrând-nevrând, acelui mediu, dar oare nu este mai
bine să cunoaştem din vreme noile condiţii şi să ne pregătim pentru ele? Evident că da. Aşa fiind, nu numai că nu este de prisos, dar chiar se impune să cunoaştem lumile invizibile, deoarece cunoscându-le din timp vom şti cum să ne comportăm atunci când dezbrăcând haina carnală, trupul, vom pătrunde în aceste lumi, unde ne vom desfăşura existenţa în forme noi de viaţă.
Pregătiţi ca atare vom fi scutiţi să rătăcim ani şi ani în neştiinţă şi să pierdem astfel o vreme îndelungată până să ne obişnuim iarăşi cu „noua” noastră patrie spirituală, veche din veşnicia veacurilor fără număr.
În afara acestui motiv esenţial, se cade să luăm cunoştinţă de aceste lumi şi pentru faptul că ceea ce vedem pe pământ nu este decât efectul unor cauze aflate în lumea invizibilă. Aşa de exemplu:un om simplu constată cum telefonul transmite voci de la un loc la altul, vede cum tramvaiul circulă pe străzi, vede efectul, dar cauza care le pune în funcţiune – electricitatea – nu o vede, nu o cunoaştem. Acelaşi raport există şi între lumea fizică şi cea hiperfizică. Noi nu vom ajunge să cunoaştem pe deplin lumea fizică, lumea efectelor, până nu vom avea cunoştinţe despre lumea invizibilă, hiperfizică – domeniul cauzelor tuturor fenomenelor, lucrurilor şi fiinţelor vizibile pe pământ.
Ori de câte ori o problemă este complexă prin natura ei, se cade să se vină cu exemple cât mai numeroase. Iată un arhitect decis să proiecteze o casă. Acest om nu va îngrămădi material peste material, fără nici o ordine, fără necesitate şi în cantităţi de prisos. Mai întâi se foloseşte de gândirea şi imaginaţia sa. Îşi croieşte în minte o formă de casă, cu o anumită distribuţie, cu un anumit aspect şi dimensiuni. După aceea aşterne pe hârtie ceea ce croise mental, şi încetul cu încetul, urmărindu-şi imaginaţia, face pe hârtie un plan. După acest plan, începe construcţia – realizarea fizică a unei concepţii. Cu alte cuvinte, întâi a fost o creaţie mentală, ideală, apoi a urmat realizarea ei într-o imagine, într-o formă aşternută pe hârtie, într-un proiect, şi în fine – realizarea ei în lumea fizică, cu material fizic. Ideea aparţine Lumii divine; imaginea, planul, aparţine lumii astrale; iar construcţia fizică aparţine lumii fizice.
Casa, opera fizică este trecătoare, pieritoare. Un foc, un cutremur o poate rade de pe suprafaţa pământului. Proiectul aşternut pe hârtie se poate distruge şi el, dar arhitectul are în minte imaginea casei, care nu se va distruge niciodată. Omul fizic, personalitatea creatoare va pieri şi ea, dar imaginea, creaţia sa mentală, va dura în vecii vecilor în lumea invizibilă, unde s-a imprimat ca pe o placă fotografică.
Într-adevăr, universul este plin de o sumă de materii extraeterate, numite fluide. Aceste fluide au, printre alte însuşiri, calitatea de a fixa pe ele imaginile, ideile emise de oameni, îngeri, supraîngeri şi alte entităţi spirituale. Cu alte cuvinte, în spaţiile infinite se găsesc arhivele2 naturii, unde se imprimă toate gândurile, evenimentele şi sentimentele omenirii, fie întrupate, fie destrupate.
Tot ce există pe pământ – aer, apă, munţi şi câmpii, flora şi fauna, totul are influenţă asupra omului. Dar în afară de influenţele lumii vizibile, asupra fiecăruia din noi se exercită influenţe şi mai mari, şi mai puternice – influenţele lumilor invizibile. Noi suntem, la un moment dat, rezultatul influenţei mediului vizibil şi invizibil asupra noastră, şi al muncii depuse de spirit – stăpânul trupului – potrivit evoluţiei sale. Să nu credem că ştim tot ce ne înconjoară. Chiar în lumea fizică – tangibilă, vizibilă şi cercetată cu simţurile noastre – se petrec o mulţime de fenomene de care rămânem neştiutori, pentru că simţurile noastre mărginite nu ni le fac cunoscute. De exemplu, se află înaintea noastră o statuie.
Undele luminoase căzute pe această formă se reflectă şi vin la ochii noştri, de unde sunt transmise la centrul văzului aflat pe cortex, de aici la suflet, şi prin intermediul sufletului conştiinţa noastră, spiritul, traduce aceste vibraţii în culoare şi formă.
Dar oare cunoaştem noi totul despre această lumină? Nu, şi iată de ce. Se ştie că lumina ce scaldă cu vibraţiile ei suprafaţa pământului, vine de la soare. Dacă facem să treacă printr-o prismă o rază de lumină, vom vedea că ea se descompune în mai multe fâşii colorate, care întâlnind un ecran, ne dau spectrul solar, compus din şapte culori: roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet. Noi atât vedem cu ochii. Cu toate acestea, adevărul este că fâşia de lumină mai dă naştere, trecând prin prismă, şi altor culori, unele înaintea roşului – infraroşu, şi altele dincolo de violet – ultraviolet. Într-adevăr, dacă punem o lentilă în dreptul spaţiului gol dinaintea roşului şi aşezăm în focarul acestei lentile o bucată de fosfor, vom vedea că fosforul se aprinde, deoarece razele obscure, invizibile ochiului nostru, trecând prin lentilă, s-au concentrat, s-au manifestat sub formă de căldură, aprinzând fosforul. Prin urmare, înaintea roşului există unde vibratorii producătoare de căldură.
Dacă punem la finele spectrului un paravan şi alături de el o placă unsă cu o soluţie de cianură de potasiu, vom vedea cum această placă se va lumina sub acţiunea razelor ultraviolete.
Fluidul este o materie formată din particule infinit de mici, de natură electrică sau magnetică. Aceste particule oferă un suport energetic pentru informaţii mentale şi sentimentale organizate în diverşi algoritmi. In funcţie de gradul evolutiv al vibraţiilor şi algoritmilor care animă aceste particule, există o scară infinită de calităţi ale fluidelor, de la cele inferioare, ce însoţesc pietrele, până la cele superioare, care intră în constituţia Divinităţii.
Arhiva Akaşă (sanscr. – eter, fluid) – Cronica sau memoria spirituală permanentă a tuturor vibraţiilor din univers.
Aşadar, există în razele soarelui culori infraroşii şi ultraviolete, invizibile ochilor noştri, dar sesizabile prin efectele lor. După cum ochiul nostru nu vede decât între anumite limite, urechea noastră nu aude decât sunetele produse în aer cu o frecvenţă între 32-36.000 de vibraţii pe secundă. Or în natura fizică înconjurătoare se produc vibraţii de o frecvenţă mai înaltă de 36.000 Hz şi mai joase de 32 Hz; dar urechea noastră nu le percepe, nu le aude, ca şi cum n-ar exista.
De aici tragem concluzia că suntem scăldaţi din toate părţile de vibraţii – unele transmise prin aer, altele transmise prin eter – de care însă nu avem cunoştinţă, pentru că nu deţinem organe potrivite recepţionării lor.
Aşa de exemplu electricitatea – ale cărei unde se transmit prin eter – are de la 1.046.000 până la 35.000 milioane vibraţii pe secundă. Fluidul electric ce se scurge pe firele electrice nu este văzut de ochiul nostru, pentru că vibraţiile sale au o frecvenţă foarte mare. Dar imediat ce curentul electric întâmpină o rezistenţă în drumul său – un filament de bec electric – numărul vibraţiilor prin eter scade între 350 milioane şi 760 milioane de vibraţii pe secundă, filamentul devine luminos şi ochiul nostru vede lumina.
Până în prezent se cunosc 63 categorii de vibraţii, din care fac parte undele hertziene, undele nancy, undele x, y etc. Dintre acestea, noi nu percepem decât opt categorii, prin urmare avem cunoştinţă de prea puţin.
Să presupunem că nervul optic n-ar dispune de sensibilitatea dobândită până în prezent; desigur n-am avea nici o cunoştinţă de lumina soarelui, atmosfera din jurul nostru fiind întunecată. Să presupunem acum că nervul ochiului ar fi impresionabil de undele electrice; în acest caz noi am vedea totul în jurul nostru, graţie luminii emise de electronii care ne înconjoară din toate părţile.
Astfel n-ar mai fi pentru noi, nici noapte, nici zi, ci o lumină continuă, atâta vreme cât electronii vor fi mânaţi mereu în vârtejul infinit de rapid al mişcării lor de rotaţie şi revoluţie.
Având în vedere acest principiu, înţelegem facultatea văzului şi auzului spiritual a unor persoane numite clarvăzătoare sau lucide. Cu toţii primim vibraţii din lumea hiperfizică, dar rămânem nesimţitori la acţiunea lor, deoarece conştiinţa noastră nu răspunde la influenţa lor, nu sesizează sosirea lor. Clarvăzătorii, lucizii, primind aceste vibraţii, le înţeleg, conştiinţa lor ia act de prezenţa lor, şi ei văd fenomene, fiinţe, materii şi forţe la a căror descriere rămânem pe gânduri.
Evident că şi între lucizi există diferite grade: unii văd binişor, alţii bine şi alţii foarte bine, la fel ca în cazul văzului fizic comun. Pentru aceşti oameni, vederea în lumea invizibilă este un act involuntar – privesc şi văd. Ei pot vedea şi cu ochii deschişi şi cu ochii închişi, ceea ce denotă o independenţă între vederea fizică şi cea spirituală. Ei văd cartea pe care o au în mână, dar în jurul ei, prin ea şi dincolo de ea văd lumea invizibilă.
În această lume, luminoasă prin ea însăşi, prin care circulă valuri de materii subtile, se vede o mişcare deosebit de rapidă în toate direcţiile. Prin urmare lumea invizibilă este şi ea materială, animată de numeroase forţe, desfăşurate conform unor anumite legi. Aceste materii sunt de diferite densităţi, formate fiecare din particule eterice de anumite dimensiuni şi constituţii, materii dispuse unele deasupra altora, conform fineţii lor, dar în acelaşi timp pătrunzându-se rând pe rând, cele mai fine pe cele mai grosolane, sau cu particule mai mari. Vom descrie aceste materii dispuse în zone diferite, unele deasupra altora, în decursul capitolelor următoare.
În peregrinarea lui pe calea evoluţiei, timp de mii şi milioane de ani, omul abia a ajuns să-şi dezvolte inteligenţa. Graţie acestei inteligenţe, el face azi descoperiri din ce în ce mai numeroase şi mai uimitoare. După scurgerea a mii şi mii de ani şi veacuri, omul va deveni mai bun şi mai înţelept, iubind tot ceea ce-l înconjoară. În fine, când evoluţia omenească va fi spre sfârşit, pe lângă o înaltă inteligenţă şi o bunătate îngerească, omul va dobândi puteri deosebite, forţe divine. Atunci se va termina evoluţia omenirii pe această planetă. Masa umanităţii înaintată astfel, ridicată până la termenul final al existenţei sale terestre, va trece pe un alt corp ceresc, pentru a-şi continua drurnul evolutiv infinit, iar cei înapoiaţi, întârziaţii, vor fi trecuţi prin întrupări, pe un alt glob, de aceeaşi natură cu Pământul, ca să-şi continue drumul neterminat. Constatăm că evoluţia omului necesită multe secole, şi totuşi fiecare dintre noi poate grăbi sau scurta durata acestei evoluţii. Aceasta presupune o metodă specială, o hotărâre nestrămutată, sacrificii mari, adică viaţa sfinţilor, a marilor mistici sau a yoghinilor. Prin alimentaţie şi meditaţie, prin retragerea departe de vâltoarea lumii, prin sfinţenia, iubirea şi jertfa manifestată pentru tot ce a creat Tatăl şi prin rugăciunile lor nesfârşite, aceşti oameni ajung să-şi activeze spiritul, dezvoltă forţele latente ascunse în adâncul lor, se iluminează şi dobândesc puteri divine şi cunoştinţe ignorate de omenire. Din rândul acestor oameni ieşeau savanţii de altădată, întemeietorii unei ştiinţe vaste, din care s-a oferit omenirii numai atât cât putea pricepe şi avea nevoie pentru avansarea ei.
Bietul savant de azi se străduieşte să ştie ce este eterul, cum este constituit atomul. Se zbate în ipoteze asupra vieţii, a constituţiei lui, dar nu va cunoaşte tainele vieţii decât în ziua în care îşi va ilumina fiinţa printr-o viaţă morală, corectă, conformă legilor divine – de blândeţe şi iubire pentru tot ce există în jurul său. Numai atunci spiritul său va lucra puternic prin cuirasa, prin învelişul său trupesc, şi va vedea cu ochii spiritului atomul mare cât roata plugului, îi va vedea constituţia, va înţelege viaţa şi evoluţia ei. Numai atunci când trupul său, când sistemul său cerebral va ajunge să vibreze ca şi atomul, savantul modern va ajunge să cunoască mai mult. Arunci nu va mai exista pentru el nici un mister privitor la atom. Va cunoaşte rând pe rând toate materiile invizibile, toate forţele ce lucrează asupra lor şi toate cauzele fenomenelor petrecute în natură. Reducând totul la materia fizică şi la legile ce o stăpânesc, savantul de azi nu poate, tocmai datorită acestui materialism feroce, să se înalţe în sfere mai înalte, să cunoască materii, legi, forţe şi fiinţe mai subtile, decât cele cunoscute în jurul său din copilărie.
În antichitate, cei dotaţi cu inteligenţă, cei pregătiţi de natură, se puneau sub conducerea unui mare preot, sfânt în conduita lui şi versat în cunoştinţe oculte şi ale naturii. Acesta, timp de 20-30 de ani, îi povăţuia pe discipoli, le descria şi arăta experimental tot ceea ce se referă la om şi natură.
În tot acest timp discipolii erau ţinuţi în locuri retrase, în plină natură, feriţi de influenţele lumii, de gândurile ei josnice, de pornirile ei pătimaşe, de influenţele ei magnetice. Somnul, alimentaţia, băile şi exerciţiile fizice, antrenamentele mentale şi rugăciunile, toate erau reprezentate şi executate cu scrupulozitate. An de an, se dezvolta în ei vederea în lumea invizibilă şi auzul în lumea tăcerii, a celor fără glas.
Când discipolul dobândea aceste două instrumente de cercetare a naturii, dincolo de materia tangibilă şi analizabilă, marele guru, iniţiat sau preot, începea să-i descrie lumea fizică şi lumea hiperfizică. Ii făcea cunoscută matematica, biologia, chimia şi aşa, rând pe rând, tot ce înconjoară pe om, natura întreagă. O dată intrat în stăpânirea lor, trecea la studiul forţelor şi materiilor superfizice, a materiilor eteriforme, a fiinţelor invizibile ochilor fizici. Când – după ani de zile – îşi însuşea întreg acest domeniu, trecea la cunoaşterea originii şi a creaţiei universurilor, a vieţii şi a tuturor fiinţelor. După aceea îşi încheia cariera de discipol cu aflarea celor mai înalte cunoştinţe îngăduite unui muritor – noţiuni referitoare la Creatorul lumilor şi atributele Sale.
Din ziua când a reuşit să-şi înfrâneze simţurile şi dorinţele, să-şi ordoneze gândurile, să respingă influenţele semenilor săi, el ieşea în lume, păşea în mijlocul omenirii, devenea la rândul său o mare lumină spirituală.
De acum înainte, cunoscător a ceea ce există pe pământ şi în Ceruri, el poate să-şi lase trupul pe pat, la umbra unui copac, într-un loc retras, iar împreună cu o parte din sufletul său să iasă şi să se îndepărteze de trup, să se ridice în spaţiu, ca un nor nevăzut, şi acolo să vadă, să cerceteze, să audă şi să primească sfaturile marilor Lumini spirituale, înaltele entităţi spirituale diriguitoare ale evoluţiei lucrurilor şi fiinţelor de pe planeta noastră.
În această fază, iniţiatul posedă puteri deosebite; poate face ceea ce omul numeşte „minuni”1. El se ridică în aer, merge pe suprafaţa apei, stă în mijlocul flăcărilor, se face invizibil, vindecă boli şi face o serie nesfârşită de fapte, pentru că ştie să mânuiască toate materiile, cunoaşte secretul legilor ce le guvernează, realizând — asemenea unui mic creator — orice doreşte. Vai lui dacă o va face din vanitate sau împotriva semenilor săi!
Un asemenea om era privit – cum ar fi privit şi azi – ca un supraom, respectat de toţi. De la aceşti iniţiaţi au rămas până în zilele de azi ceea ce se mai cunoaşte, ca tradiţie, despre lumea superfizică.
‘ Anumite fenomene şi activităţi spirituale sunt în mod greşit denumite „minuni” sau „fenomene paranormale”, ele fiind cât se poate de normale. Dacă în urmă cu câteva sute de ani i s-ar fi prezentat omului imaginea unui televizor, el ar fi spus că este vorba de ceva paranormal şi cu toate acestea televizorul este azi foarte normal chiar şi pentru cei mai neştiutori copii. Mai paranormal este faptul că deşi suntem creaţi de Tatăl şi vieţuim în creaţia Sa, ne sustragem mereu de a-I fi recunoscători şi de a ne considera adevăraţii Săi copii.

Fragment din ”Din tainele vieții și a universului” Scarlat Demetrescu

Reclamă

Sufletul uman este cea mai perfectă mașină a timpului.

Gândul, mașina timpului care se afla la dispoziția fiecaruia dintre noi, ne transporta zilnic în trecut, prin intermediul amintirilor. Totuși, călatoria în trecut este diferită de cea în viitor și e mult mai greu de realizat. Pentru a reuși, ar trebui să facem un salt în spațiu-timp, iar apoi ar trebui să știm să ținem sub control informația care o aducem din viitor ,pentru ca structurile noastre raționale să nu fie zdruncinate, din moment ce creierul nostru nu acceptă programul mental că se poate călători în timp.

Cum bine știm că mintea nu acceptă mai mult decât își amintește,în momentele de meditație când mintea se oprește în loc , viziuni ale unor locuri și fapte în care suntem implicați par să iasă la suprafață din subconștient.

Aceste date care nu au corespondent în mentalul nostru , vin totuși de undeva.Iar răspunsul mi se pare simplu, dacă în prezent nu ni se întâmplă, putem trage concluzia că sunt din trecut sau din viitor.

Viitorul este totalitatea posibilității alegerilor noastre cu valoare infinită, iar trecutul este compus din totalitatea alegerilor noastre cu valoare exactă deoarece acțiunile chiar s-au petrecut .

Dar de ce există amintiri care sunt din trecut dar nu au corespondent în mintea noastră ?

Din ce trecut vin ele ?

Exista mai multe stări ale trecutului?

Există un singur răspuns – sunt din altă viață pe care am petrecut-o în planul fizic.

Am întâlnit situații în care oameni diferiți făcând meditație au avut aceleași viziuni .

Cum?

Simplu,au fost în același loc , în același moment spațio-temporal , au văzut aceleași locuri și au trăit aceleași momente.

Concluzia mi se pare copilăresc de simplă . Cea mai perfectă mașină a timpului este omul cu tot ceea ce înseamnă el, nu doar fizic și rațiune ci și cu structurile subtile pe care nu le vedem ,doar le putem simți.

Radu Drăgan.

Reclamă

Autoclonarea

Oamenii de știință își bat capul și irosesc fonduri nenumărate  pentru a clona o oaie .

Stau în laboratoare sofisticate zile și nopți .

Dar ei nu deschid geamul să constate că omul de bunăvoie și nesilit de nimeni a reușit autoclonarea.
Metoda omului de pe stradă a fost simplă a folosit doar câteva cuvinte implementate în subconștient : VREAU SĂ FIU LA FEL CU……,VREAU SĂ AM LA FEL CA ……. și uite că folosind multă energie  și instrucțiunile corecte de utilizare a aparatului mental de autoclonare au reusit cu brio.

Și au declarat „Cei cărora nu le-a reușit autoclonarea sunt defecți.”

Radu Dragan