Milă sau compasiune

Am primit un mail, în care o doamnă mă ruga să explic de ce este o diferență între milă și compasiune. Nu este același lucru?
La scurt timp, la un articol am văzut un comentariu care suna așa: “Pentru astfel de persoane eu manifest milă, pentru că încerc să-mi dau seama prin ce zbucium trăiesc”.
Așadar, astăzi scriu despre milă, compasiune și diferența între ele, căci consider că sunt lucruri total diferite la nivel de gânduri, emoții, comportamente.
Mila

O emoție de superioritate, care te pune pentru o clipă în pielea personajului de care ți-e milă, te gândești cum ai simți tu în locul lui, apoi te bucuri că nu ești în situația respectivă. “Eu sunt aici, tu ești acolo”.

Când simți milă, în creierul tău se secretă endorfină, care te face să te gândești “Pffiuu! Ce bine că nu sunt în locul omului.” Apoi, poate să apară frica să nu ajungi să treci și tu prin acea situație. Mila te face să te simți separat de ceilalți și împarte realitate în bine și rău, făcându-te să te simți ușurat pentru viața ta (când vezi pe altul mai nenorocit decât tine) și evitând acel rău.

Nu este niciun sentiment nobil ascuns în milă pentru că scade stima de sine a celui căzut, iar tu te raportezi la el ca și când nu ar avea resursele necesare pentru a reuși să se ridice.

Mila este o proiecție. Adesea, când auzi un om cu o întâmplare neplăcută, te gândești ce ai simți tu în locul lui și proiectezi pe el posibilele tale trăiri (sau ce ai trăit în trecut, privind o experiență asemănătoare). Îl limitezi în secunda în care îl privești cu milă, căci nu ai de unde știi cum se raportează acea persoană la experiența ei, iar mila ta poate să-i facă mai mult rău decât bine.

Mila de sine este o boală și de cele mai multe ori duce la depresie. În acest caz, se recomandă ajutorul unui psihiatru. Cei care cer milă (conștient sau inconștient) se umilesc și se simt separați de ceilalți.

Comentariul de care ți-am povestit la începutul articolului, arată cel mai bine cum stă treaba cu mila: “Pentru astfel de persoane eu manifest milă, pentru că încerc să-mi dau seama prin ce zbucium trăiesc”.

Ție nu-ți suna a jignire expresia “mi-e milă de tine?”
Nu degeaba unii ca să jignească spun “Nu-mi provoci decât milă.” În asta se ascunde superioritatea, ideea că “tu ești vai de capul tău de amărât, eu îs ok, sunt aici…mai sus decât tine. EU SUNT NORMAL “.
Nu. Nu-ți poți da seama prin ce zbucium trec unii, decât prin percepția ta subiectiva și din realitatea ta limitată. Dacă tu ai suferi crunt într-un anumit context, nu proiecta și pe ceilalți aceleași gânduri, emoții și comportamente. Oamenii reacționează diferit, în funcție de societate, educație, convingeri și multe altele.

De exemplu, sunt persoane care au suferit un viol. Unele femei, au rămas cu traume adânci și își revin foarte greu, iar alte femei își revin mai repede, rezolvându-și problemele emoționale și/sau trauma. Sau nici măcar nu o numesc traumă. Experiența este aceeași, oamenii sunt diferiți. Însă dacă tu privești cu milă o persoană care a trecut printr-o experiență dificilă, îi faci rău așteptându-te să aibă anumite reacții ce ție ți se par normale în acel context.

Compasiunea

Compasiunea nu simte separarea, ci simte mai ales că suntem oameni, suntem conectați și nimeni nu e mai presus sau mai prejos decât celălalt.

Când simți compasiune, îți întorci privirea către celălalt, înțelegând prin ce trece, fără să te raportezi la experiența ta și ce ai simțit sau simți tu. Nu apare ușurarea că nu ești în locul cuiva și nici frica, ci mai degrabă empatia și dorința de a da o mână de ajutor, dacă și cum poți. Totuși, ajutorul nu este forțat și coștientizezi că se poate uneori ca binele făcut să fie mai mult rău, de aceea prin compasiune, privești omul ca pe cineva capabil să se ajute singur sau să învețe să o facă și îi respecți demnitatea.

Compasiunea spune “Tu ÎNCĂ nu poți”, “Tu ÎNCĂ ești jos. Eu și cu tine suntem pe același nivel și nu-ți sunt superior prin nimic.”

Compasiunea înseamnă să dai voie ca lucrurile să fie. Oamenii pot să sufere, să fie fericiți, să fie asemeni ție sau diferiți, însă nu vrei să schimbi ceva la ei, ci doar îi accepți și eventual îi ajuți, ghidându-i spre ei înșiși.

Compasiunea nu proiectează propriile gânduri, stări și așteptări și nu crezi că un om TREBUIE să simtă sau să reacționeze într-un anume fel, ci îi înțelegi și accepți unicitatea

Mila distruge stima de sine, compasiunea oferă încrederea că oricine poate să reușească să treacă peste o perioadă nefastă.
Mila proiectează propriile credințe și așteptări, compasiunea privește cu autenticitate și empatie.
Mila te face să te simți separat de ceilalți, compasiunea te face să realizezi că nu există ceilalți, ci TU.
Mila te face să te simți superior, ușurat, fricos. Compasiunea înțelege că toți suntem unul și nimeni nu e nici inferior, nici superior prin nimic.
Mila spune “Nu poți, hai că te ajut EU, îți dăruiesc și-ți arăt CE să faci.” Compasiunea spune “Nu poți ÎNCĂ, hai că te îndrum și-ți arăt CUM.”

Concluzie

Data viitoare când mai simți milă față de cineva, gândește-te unde anume, de ce îți pare rău de tine. Ce ai proiectat pe omul din fața ta? Cum te-ai raportat la el? De ce ți-e milă? În comparație cu viața ta? Cum te face să te simți această emoție?
Iar dacă îți plângi de milă, oprește-te și întreabă-te cum te raportezi la situața respectivă. Îți place să spui oamenilor că ți-e greu, că ești depresiv, că toate-ți sunt potrivnice? Ce anume cauți prin acest comportament? De ce ai nevoie de mila altora?
Alege compasiunea. Față de ceilalți și de tine. Înseamnă conectare, îngăduință, încredere și mai ales, înțelepciune.
Oamenii sunt diferiți. Nici superiori, nici inferiori altora. Doar diferiți. Însă fiecare are posibilitatea și resursele interioare pentru a reuși, chiar dacă câteodată avem nevoie de alți oameni care să ne ghideze.

sursa entuziasm.ro

Reclamă

sursa entuziasm.ro

Anunțuri

Fericire sau nefericire……….

Omul nu se poate bucura de o fericire deplină pe pământ de vreme ce viața i-a fost dată ca încercare sau ispășire. Totuși, depinde de el de a-și face mai suportabile lipsurile și de a fi astfel fericit cât este posibil pe pământ. De cele mai multe ori, omul este artizanul propriei nenorociri. Practicând legea lui Dumnezeu, își păzește binele de necazuri și capaătă o fericire atât de mare cât îi permite existența sa grosieră. Noi suntem pedepsiți încă din aceasta viață datorită infracțiunii pe care am comis-o asupra legilor existenței corporale prin tot felul de necazuri ce reprezintă urmarea acestei infracțiuni și a tuturor exceselor noastre. Dacă ne întoarcem din aproape în aproape la originea a ceea ce numim nefericiri pământene vom vedea că acestea sunt, în mare parte, consecința unei prime abateri de la drumul drept. Prin această abatere, noi am deviat pe o cale greșită și în consecință  cădem în nefericire.

Fericirea pământească este relativă în funcție de poziția fiecaruia; ceea ce provoacă fericirea unuia duce la nefericirea altuia. Există totuși o măsură a fericirii comune pentru toți oamenii. Pentru viața materială, ea este dată de posesiunea necesarului; pentru viața morală, o buna conștiință și încrederea în viitor. Ceea ce este de prisos pentru unul nu devine necesar pentru alții și reciproc după poziția fiecăruia – asta conform ideilor noastre materiale, prejudecăților, ambiției noastre și piedicilor ridicole pentru care viitorul va face dreptate atunci când vom întelege viitorul. Fără îndoială cel ce avea un câștig de cincizeci de mii de lire și se trezește cu el redus la zece mii se crede foarte nefericit, deoarece nu poate face o bună figură în societate, nu-și poate ține rangul, nu-și poate satisface toate capriciile. El își inchipuie că-i lipsește strictul necesar dar sincer, este el de plâns cand alaturi de el sunt atatia care mor de foame și de frig și nu au o pernă pe care să-și odihnească capul? Înțeleptul pentru a fi fericit, privește în sinea sa, și niciodată în afară – acest lucru îi înalță sufletul spre infinit. Există rele independente în modul de acțiune și care îl surprind chiar și pe omul cel mai drept. În acest caz, omul trebuie să se resemneze și să suporte fără murmur, dacă dorește să progreseze. El găsește întotdeauna o consolare în propria conștiință care îi dă speranța într-un viitor mai bun, dacă va face ceea ce trebuie pentru a-l obține.

Uneori credem că Dumnezeu favorizează obținerea unor averi de către persoane ce par că nu le merită dar este o favoare doar în ochii celor care nu văd decât prezentul. Norocul este adeseori o încercare mai periculoasa decat mizeria. Relele acestei lumi sunt datorate nevoilor artificiale create de noi. Cel ce știe să-și limiteze dorințele și vede fără invidie ceea ce este mai presus de el se apără de decepțiile acestei vieti. Omul mai bogat este cel ce are mai puține nevoi. Noi învidiem plăcerile celor ce ne par fericiții acestei lumi, dar oare știm ce le este rezervat? Dacă se bucură doar pentru ei înșiși înseamnă că sunt egoiști și atunci va veni și reversul. Să-i plângem mai degrabă.

Dumnezeu permite uneori ca omul rău să prospere, dar fericirea sa nu este de invidiat căci el va plăti cu lacrimi amare. Dacă cel drept este nefericit, aceasta este o proba de care i se va ține cont dacă o va suporta cu curaj. Să ne amintim cuvintele lui Iisus: „Fericiți cei care suferă, caci ei vor fi mângâiați”. Omul nu este cu adevarat nefericit decât atunci când sufera de lipsă strictului necesar pentru viață și pentru sănătatea corpului. Aceasta lipsa este, poate, greșeala noastră, atunci nu trebuie să se facă răspunzător decât pe sine însuși; dacă este greșeala aproapelui, responsabilitatea cade asupra asupra celui ce a cauzat-o. Prin existența aptitudinilor naturale, Dumnezeu indică în mod evident vocația noastră în aceasta lume. Multe rele pot proveni și din faptul că nu ne urmăm aceasta vocație. Este adevarat, și deseori părinții sunt cei care din orgoliul său  fac ca proprii lor copii să se abată de la calea stabilită de natură, și prin aceasta deviere, compromit fericirea copiilor; ei vor fi răspunzători.

Când omul va practica legea lui Dumnezeu, el va avea o ordine bazată pe dreptate și solidaritate și el însuși va fi mai bun. Nimeni nu este fericit în totalitate, și cel pe care-l credem fericit ascunde tristeți sfâșietoare; suferința există peste tot. Totuși, sunt mai numeroase clasele sociale denumite suferinde, deoarece pământul este un loc al ispășirii.Ceea ce este rău în lume influențează adeseori ceea ce este bun și aceasta se petrece datorită slăbiciunii celor buni; cei răi sunt intriganți și îndrăzneți, cei buni sunt timizi; când vor dori, ei vor avea întâietate. Omul este adesea artizanul suferințelor sale materiale dar chiar mai mult este și autorul suferințelor morale. Suferințele materiale sunt câteodată independente de voință dar orgoliul rănit, ambiția nesatisfăcută, anxietatea, invidia, gelozia, toate pasiunile într-un cuvant, reprezintă torturi ale sufletului.

Invidia și gelozia !

Fericiti cei ce nu cunosc acești viermi ai sufletului. Cu invidia și gelozia, nici un moment de liniște, de repaus posibil pentru cel atins de aceste rele: obiectele poftei sale, a urii și necazului său i se înfățișează ca niște fantome ce nu-i dau pace nici o clipă și-l urmăresc până și în somn.

Invidiosul și gelosul sunt într-o stare de agitație continuă. Multe expresii înfierează cu tărie efectele anumitor pasiuni. Se spune de exemplu: a plesni de orgoliu, a muri de invidie, a se usca de gelozie sau ciudă, a-și pierde pofta de mâncare sau băutură, etc ; acest tablou este foarte adevarat.

Omul este deseori nefericit doar din pricina importantei acordate lucrurilor pământești; vanitatea, ambiția și cupiditatea nesatisfăcute reprezintă nefericirea lor. Dacă s-ar situa deasupra cercului stramt al vieții materiale și și-ar înălța gândul spre infinitul căruia îi este destinat, atunci vicisitudinile îi vor părea meschine și puerile, ca și necazurile unui copil ce se plânge de pierderea jucăriei ce-i procura plăcerea supremă. Cel ce nu vede fericirea decât în satisfacerea orgoliului și a poftelor grosiere este nefericit atunci când nu și le poate satisface, în timp ce acela care nu cere nimic în plus este fericit cu ceea ce altora li se pare o calamitate. Vorbim de omul civilizat, căci sălbaticul avand necesități și mai limitate nu este tulburat de aceleași pasiuni și angoase; modul sau de a vedea lucrurile este cu totul diferit. În civilizație, omul judecă nefericirea sa și o analizează; și aceasta cu cat este mai afectat, dar poate de asemenea să judece și să analizeze mijloacele de a o alina.

Aceasta alinare o gaseste in credința ce-i da speranta într-un viitor mai bun.

după   Allan Kardec – Cartea Spiritelor

Reclamă

Acceptare sau abandon ?

Pentru unii oameni, abandonarea poate avea conotaţii negative, implicând înfrângerea, renunţarea, eşecul de a face faţă dificultăţilor vieţii, letargia ş.a.m.d. Adevărata abandonare, totuşi, este un lucru total diferit. Nu înseamnă să accepţi pasiv orice situaţie în care eşti implicat şi să nu faci nimic în această privinţă. Nici nu înseamnă să nu-ţi mai faci planuri sau să nu întreprinzi acţiuni pozitive.
Abandonarea este înţelepciunea simplă, dar profundă, ce constă în a te supune mai degrabă decât a te opune cursului vieţii. Singurul loc în care puteţi simţi cursul vieţii este Clipa de acum, aşa că a te abandona înseamnă a accepta momentul prezent necondiţionat şi fără rezerve. Înseamnă a renunţa la orice rezistenţă internă faţă de ceea ce este.
Rezistenţa internă înseamnă a spune „nu” la ceea ce există, prin critică şi negativism emoţional. Devine extrem de pronunţată mai ales atunci când lucrurile „merg prost”, adică atunci când există un decalaj între cererile sau aşteptările rigide ale minţii şi realitate. Aceasta este prăpastia durerii. Dacă aţi trăit suficient, ştiţi că lucrurile pot „merge prost” foarte des. Tocmai în acele momente trebuie să practicaţi abandonarea, dacă doriţi să eliminaţi durerea şi suferinţa din viaţa dvs. Acceptarea stării prezente vă eliberează imediat de identificarea cu mintea şi astfel vă reconectează cu Fiinţa. Rezistenţa este mintea.

Abandonarea este un fenomen pur interior. Nu înseamnă că la nivel exterior nu puteţi întreprinde nimic pentru a schimba situaţia. De fapt, nu situaţia în întregime trebuie să o acceptaţi atunci când vă abandonaţi, ci numai micul segment numit Acum.

De exemplu, dacă aţi fi împotmolit undeva în noroi, nu aţi spune: „Bine, mă resemnez să fiu împotmolit în noroi”. Resemnarea nu este abandonare. Nu trebuie să acceptaţi o situaţie de viaţă indezirabilă sau neplăcută. Şi nici nu trebuie să vă minţiţi, spunând că nu este nimic rău în a fi împotmolit în noroi. Nu. Recunoaşteţi în totalitate dorinţa dvs. de a ieşi din această situaţie. Vă restrângeţi atenţia la momentul prezent, fără să îl etichetaţi în niciun fel. Aceasta înseamnă că nu există o judecată critică la adresa Clipei de acum. Deci nu există rezistenţă, negativism emoţional. Acceptaţi calitatea acestui moment. Apoi treceţi la acţiune şi faceţi tot ce puteţi pentru a ieşi din noroi. O astfel de acţiune eu o numesc pozitivă. Este mult mai eficientă decât acţiunea negativă, care vine din furie, disperare sau frustrare.
Până când nu obţineţi rezultatul dorit, continuaţi să practicaţi abandonarea, evitând etichetarea Clipei de acum.
Daţi-mi voie să vă ofer o analogie vizuală pentru a ilustra ceea ce vreau să spun. Mergeţi noaptea pe o potecă, înconjurat de o ceaţă deasă. Dar aveţi o lanternă puternică, care trece prin ceaţă şi creează un spaţiu îngust în faţa dvs. Ceaţa este situaţia dvs. de viaţă, care include trecutul şi viitorul; lanterna este prezenţa dvs. conştientă; spaţiul clar din faţa dvs. este Clipa de acum.
Lipsa abandonării vă consolidează forma psihologică, scoica sinelui fals, şi astfel creează un puternic sentiment de separare. Lumea din jur şi mai ales oamenii încep să fie percepuţi ca o ameninţare. Apare compulsia inconştientă de a-i distruge pe ceilalţi judecându-i critic şi nevoia de a concura şi a domina. Chiar şi natura devine un duşman, iar percepţiile şi interpretările dvs. sunt guvernate de frică. Boala mentală pe care o numim paranoia este numai o formă puţin mai acută a acestei stări normale, dar disfuncţionale a conştiinţei.
Nu numai forma dvs. psihologică, dar şi forma fizică — corpul dvs. — se întăresc şi se rigidizează prin rezistenţă. Tensiunea creşte în diferite segmente ale corpului, iar corpul ca întreg se contractă. Circulaţia liberă a energiei vieţii prin corp, esenţială pentru o funcţionare sănătoasă, este foarte redusă. Exerciţiile asupra corpului şi anumite forme de terapie fizică pot fi utile în restabilirea circulaţiei acestei energii, dar dacă nu practicaţi abandonarea în viaţa de zi cu zi, aceste lucruri nu pot aduce decât o ameliorare temporară a simptomelor, deoarece cauza — tiparul rezistenţei — nu a fost dizolvat.
Există în dvs. ceea ce rămâne neafectat de condiţiile trecătoare, care formează situaţia de viaţă dată, şi numai abandonându-vă aveţi acces la el. Este viaţa dvs., însăşi Fiinţa — care există etern în domeniul atemporal al prezentului. Găsirea acestei vieţi este „singurul lucru necesar” despre care vorbea Iisus.
Dacă găsiţi că situaţia dvs. de viaţă este nesatisfăcătoare sau chiar intolerabilă, numai abandonându-vă într-o primă fază puteţi sparge tiparul inconştient de rezistenţă ce perpetuează această situaţie. Abandonarea este perfect compatibilă cu acţiunea, cu iniţierea schimbării sau cu realizarea obiectivelor. Dar în starea de abandonare totală o energie complet diferită, de o calitate diferită, vă animă acţiunile. Abandonarea vă reconecteaza cu energia-sursă a Fiinţei, şi dacă ceea ce faceţi este inundat de Fiinţă, aceasta devine o celebrare plină de bucurie a energiei vieţii, care vă poartă şi mai adânc în prezent.
Prin lipsa de rezistenţă, calitatea conştiinţei dvs., şi din acest motiv calitatea tuturor acţiunilor pe care le întreprindeţi, creşte infinit de mult. Rezultatele vor veni de la sine şi vor reflecta această calitate. Am putea numi acest lucru „acţiune de abandonare de sine”. Nu este o muncă, aşa cum ne-am obişnuit noi cu ea de mii de ani.
Pe măsură ce tot mai mulţi oameni se vor trezi, cuvântul muncă va dispărea din vocabularul nostru şi poate că în locul lui va fi creat unul nou.
Calitatea conştiinţei dvs. din acest moment este elementul determinant al viitorului pe care îl veţi trăi. Aşa că abandonarea este cel mai important lucru pe care îl puteţi face pentru a produce schimbări pozitive. Orice acţiune pe care o întreprindeţi este secundară. Nici o acţiune cu adevărat pozitivă nu poate să provină dintr-o stare de conştiinţă din care lipseşte abandonarea.
Înţeleg că dacă mă aflu într-o situaţie neplăcută sau nesatisfăcătoare şi accept complet momentul aşa cum este, nu va exista suferinţă sau nefericire. Voi fi deasupra acestora. Dar tot nu înţeleg bine de unde vine energia sau motivaţia acţiunii pentru producerea schimbării, în condiţiile în care nu există o anumită cotă de nemulţumire?
În stare de abandonare, înţelegeţi foarte clar ce trebuie făcut şi treceţi la fapte, făcând câte un lucru pe rând şi concentrându-vă asupra fiecăruia. Învăţaţi de la natură: observaţi cum se împlineşte fiecare lucru şi cum se desfăşoară firIul vieţii, fără nemulţumire sau nefericire. De aceea a spus Isus: „Luaţi seamă la crinii câmpului cum cresc, nu se ostenesc şi nici nu torc”.
Dacă situaţia dvs. generală este nesatisfăcătoare sau neplăcută, separaţi-vă de ea chiar în acest moment şi abandonaţi-vă situaţiei existente. Aceasta este lumina lanternei care străbate ceaţa. Starea dvs. de conştiinţă încetează atunci să mai fie controlată de condiţii externe. Nu mai acţionaţi pe baza reacţiei şi a rezistenţei.
Analizaţi datele concrete ale acţiunii. Întrebaţi-vă: „Pot să fac ceva pentru a schimba această situaţie, pentru a o ameliora sau a ieşi din ea?”. Dacă da, întreprindeţi acţiunile potrivite. Concentraţi-vă nu asupra celor 100 de lucruri pe care le veţi face sau va trebui să le faceţi la un moment dat, ci asupra singurului lucru pe care îl puteţi face acum. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să vă faceţi niciun fel de planuri. Poate că stabilirea unui plan de acţiune este lucrul pe care îl puteţi face acum. Dar asiguraţi-vă că nu începeţi să derulaţi în sinea dvs. „filme mentale”, că nu vă proiectaţi în viitor, pierzând astfel Clipa de acum. Orice acţiune veţi întreprinde, este posibil să nu îşi arate roadele imediat. Până când se vor vedea rezultatele — nu vă împotriviţi situaţiei existente.
Dacă nu puteţi întreprinde nimic şi nici nu puteţi ieşi din situaţie, folosiţi situaţia pentru a pătrunde mai adânc în starea de abandonare, în Clipa de acum, în Fiinţă. Când pătrundeţi în această dimensiune atemporală a prezentului, schimbarea vine deseori în feluri ciudate, fără să fie nevoie să faceţi mare lucru. Viaţa devine cooperantă, începe să vă ajute. Dacă factori interni ca frica, vinovăţia sau inerţia v-au împiedicat să faceţi ceva, ei se vor dizolva în lumina prezenţei conştiente.
Nu confundaţi abandonarea cu o atitudine de tipul „Nu mă mai deranjează nimic” sau „Nu îmi mai pasă”. Dacă vă veţi uita mai atent, veţi descoperi că o astfel de atitudine este contaminată de negativism, sub forma resentimentelor ascunse, astfel încât nu este deloc o abandonare, ci o rezistenţă mascată.
Când vă abandonaţi, îndreptaţi-vă atenţia în interior pentru a verifica dacă a mai rămas vreo urmă de rezistenţă. Fiţi foarte vigilent făcând acest lucru; altfel, un rest de rezistenţă poate continua să se ascundă într-un colţ întunecat, sub forma unui gând sau a unei emoţii nerecunoscute…

ECKHART TOLLE – Sensul abandonării

Reclamă

„Dragostea şi compasiunea sunt o necesitate, nu un lux. Fără ele, omenirea nu poate supravieţui“, Dalai Lama.

Ce minunată ar fi lumea dacă oamenii ar putea să manifeste puţin mai multă compasiune unii faţă de alţii. Puterea compasiunii este mai pronunţată decât empatia, deoarece consistă în a-ţi imagina suferinţa celorlalţi la un nivel mai profund; prin urmare este mult mai probabil ca compasiunea să stimuleze acţiune.

Iar compasiunea nu este benefică doar pentru persoana care a fost ajutată – cultivarea compasiunii are anumite efecte psihologice deosebite asupra propriei persoane. Mai jos sunt prezentate opt studii psihologice care dezvăluie efectele practicării umanităţii.

1.Compasiunea se poate învăţa

Compasiunea nu este un sentiment pe care îl ai sau nu-l ai – este un sentiment ce poate fi (şi ar trebui) învăţat şi cultivat. Acest lucru a fost demonstrat de Weng şi colaboratorii săi (2013) care au ţinut un curs de o zi despre meditaţia bunătăţii. Acest curs facilitează dezvoltarea sentimentelor de bunăvoinţă şi iubire faţă de sine şi faţă de ceilalţi. După şedinţa de meditaţie, participanţii s-au simţit mai bine în pielea lor, manifestau mai multă compasiune faţă de ceilalţi şi s-a constatat o activare mai puternică a zonelor din creier asociate cu iubirea, afilierea şi emoţia pozitivă. Acest lucru a fost valabil şi în cazul în care participanţii au vizionat clipuri video ce prezentau persoane aflate în suferinţă, clipuri care anterior provocau sentimente negative. Autorul principal al studiului, Helen Weng a afirmat: „Este precum un antrenament cu greutăţi. Folosind această abordare sistematică am descoperit că oamenii pot de fapt să-şi întărească „muşchiul” compasiunii şi să răspundă la suferinţa celorlalţi cu grijă şi dorinţă de a ajuta”.
2. Compasiunea stimulează acţiunea

E un lucru bun să simţi mai multă compasiune, însă nu este de prea mare folos dacă nu faci nimic în privinţa asta. Totuşi, compasiunea poate fi o forţă motivantă puternică. În cadrul unui studiu, participanţii care practicau meditaţia au luat parte la un test sub acoperire privind compasiunea lor (Condon şi colaboratorii, 2013). Ei stăteau într-o sală de aşteptare improvizată în care se aflau doi actori, în timp ce un alt actor intra în cârje, prefăcându-se că are dureri. Cei doi actori care stăteau lângă participanţi ignorau persoana care avea dureri trimiţând semnalul inconştient de a nu te interveni. Totuşi, cei care au practicat meditaţia erau cu 50% mai susceptibili să ajute persoana ce acuza dureri decât grupul de control care nu a practicat meditaţia. Unul din autorii studiului, David DeSteno a afirmat: „Aspectul cu adevărat surprinzător al acestei descoperiri este că meditaţia îi determină pe oameni să îşi dorească să acţioneze virtuos – să-i ajute pe ceilalţi care suferă –chiar şi în faţa unei situaţii care îi îndeamnă să nu facă asta”.

3. Mai fericit şi mai sănătos

Faptul de a practica mai mult compasiunea nu este benefic doar pentru ceilalţi, ci aduce beneficii şi asupra propriei sănătăţi psihologice şi fizice. În cadrul unui studiu realizat de Fredrickson şi colaboratorii săi (2008) participanţii au trebuit să-şi direcţioneze compasiunea iubitoare către ei înşişi timp de o săptămână, apoi, săptămâna următoare, către cei pe care îi iubeau. Cercetătorii au descoperit că participanţii care au fost desemnaţi la întâmplare să mediteze pe tema compasiunii au prezentat niveluri crescute de fericire zilnică în comparaţie cu grupul de control. Şi nu doar atât, căci cei care au meditat cu privire la compasiune au suferit mai puţin de depresie, erau mai mulţumiţi de viaţă şi aveau o condiţie fizică mai bună.

4. Stimulează imunitatea

Puterea compasiunii afectează, de asemenea, sistemul de răspuns la stres şi sistemul imunitar al organismului. Pace şi colaboratorii (2009) au descoperit că pacienţii care au meditat mai mult pe tema compasiunii au avut răspunsuri imune mai puternice la un factor de stres, măsurate fiziologic prin nivelurile de interleukină şi cortizol.

5. Răspunsul neural empatic

Specialiştii în neuroştiinte au descoperit că intensificarea compasiunii iubitoare poate fi măsurată în creierul viu. În cadrul unui studiu realizat de Lutz şi colaboratorii săi (2008), practicanţi experimentaţi ai meditaţiei şi cei debutanţi au creat o stare mentală de bunăvoinţă-compasiune iubitoare în timp ce creierele lor erau scanate. În anumite momente, în timp ce participanţii erau aşezaţi în scaner, realizatorii experimentului au introdus sunete de suferinţă. Cât timp participanţii se concentrau pe faptul de a fi plini de compasiune, activitatea regiunilor din creier responsabile cu procesarea emoţiilor se intensifica, în comparaţie cu situaţia în care participanţii erau liniştiţi. În plus, zonele asociate cu empatia şi înţelegerea minţii celorlalţi erau, de asemenea, mai active.

6. Intensificarea empatiei

Din moment ce meditaţia pe tema compasiunii intensifică activitatea centrului empatiei din creier, aceasta sporeşte, de asemenea, acurateţea empatiei. Mascaro şi colaboratorii (2013) au supus participanţii la un test de empatie, numit „Mind in the Eyes Test”, ce constă în ghicirea emoţiilor privind doar o pereche de ochi. Cei care au finalizat un scurt curs de compasiune au avut rezultate mai bune la test, indicând faptul că acurateţea empatică a fost intensificată.

7. Mai binevoitor

În cadrul unui studiu realizat de Leiberg şi colaboratorii (2011) participanţii au jucat jocul numit Zurich Prosocial Game (ZPG). Acesta verifică dacă participanţii fie împărtăşesc sentimental, fie reacţionează atunci când alţii suferă şi evaluează costurile ajutorului. Înainte de joc, unii participanţi au luat parte, pentru o perioadă scurtă de timp, la şedinţe de meditaţie pe tema compasiunii. Rezultatele participanţilor la acest test au fost comparate cu cele ale unui grup de control care a urmat un antrenament al memoriei. Grupul celor care au participat la şedinţele de meditaţie pe tema compasiunii a manifestat un comportament mai prosocial- cu alte cuvinte participanţii erau mai binevoitori unii faţă de alţii.

8. Teama de suferinţă este diminuată

Durerea celorlalţi provoacă tristeţe şi este o reacţie naturală să eviţi persoanele care suferă. Dar faptul de a simţi mai multă compasiune poate schimba acest lucru, făcând ca sentimentele negative de evitare să fie înlocuite cu sentimente de compasiune pozitive. Asta au descoperit Klimecki şi colaboratorii săi (2013) când au supus participanţii unei şedinţe de meditaţie pe tema compasiunii şi apoi le-au prezentat un clip video despre persoanele care suferă. După respectiva ședință, oamenii reacţionau neuronal cu mai multă dragoste, afiliere şi sentimente pozitive faţă de suferinţă.

Toate aceste studii indică faptul că următorul citat al lui Dalai Lama este cât se poate de adevărat: „Dacă vrei ca cei din jurul tău să fie fericiţi, practică compasiunea. Dacă vrei ca tu să fii fericit, practică compasiunea.”

scientia.ro

Reclamă

Imunitatea este fericirea….

Căutăm medicamente care să ne întărească imunitatea ,vitamine ,fructe,legume și tot ceea ce știm noi că e sănătos, toatea acestea ca sa dobândim imunitatea , ca sa nu ne mai îmbolnăvim . Imunitatea nu este o trăsătură numai a trupului ,de imunitate avem nevoie și pentru minte,să ne putem feri de toate gândurile nocive, care vin înspre noi , dar mai important de raționamentele și alegerile minții noastre,avem nevoie de imunitate ca sa ne protejăm sufletul de agresiunile care se îndreaptă înspre noi.

Ce e imunitatea ? Care este cel mai bun mod de a o întări ?
Imunitatea există în noi , imunitatea este fericirea, imunitatea este credință, imunitatea este recunoștință pentru tot ceea ce ai si ceea ce ești,imunitatea este manifestarea a tot ceea ce e bun in tine ,este un scut împotriva a tot ce e rău creat din tot ce e mai bun in tine ,este sarbatorirea fiecărui moment al existentei tale .

Nu trebuie sa te facă nimeni fericit ,tu trebuie să-ți găsești propria fericire în tine ca să faci pe cineva fericit.

Cum ai putea sa faci pe cineva fericit dacă tu ești nefericit ?
Bucuria clipei este fericirea ,compasiunea este fericirea ,iar acestea nu le vei găsi înafară ta.
Indiferent ce spun ceilalți despre tine și pe cine deranjezi că tu alegi sa fii fericit ,nu cred ca are importanță.

Oricum realitatea in care trăim se recreează în fiecare moment așa că trecutul și viitorul nu au relevanță .

Nu exista decât PREZENT.

Reclamă

Conștiință și compasiune….

Corpurile dense al ființelor umane mor, dar câmpurile de experiență numite energie vitală, emoție, câmpurile mentale și toate celelalte spații subțiri ale ființei, nu dispar niciodată. Strămoșii noștri au murit fizic, dar experiența lor nu se dizovă. Câmpurile akashice nu sunt decât un cuvânt oriental pentru o realitate pe care o trăim cu toți, în fiecare clipa, fie că suntem conștienți de asta ori nu. Trăim imersați într-un mediu invizibil, dar pe care îl putem simți oricând, al experienței umane. Corpurile noastre fizice, poartă în ele amprenta ancestrală a întregii experiențe umane și de aceea, uneori, din străfundurile ființei emerg spre suprafață lucruri care ne influețează alegerile acestei vieți. Vindecarea este, cu adevărat, posibilă prin acest demers al Conștienței, care nu este altceva decât capacitatea noastră de a ne deschide, de a simți fără să ne temem, și de a lăsa lucrurile să curgă. De la nivelul Maestrului, nu există nimic de care să ne temem, căci totul face parte din noi, nu există suferință care să nu poată fi dizolvată prin Compasiune, nu există emoție, oricât de dură, frică, furie, rușine, vinovăție, frustrare, ură, tristețe, în această viață sau în altele, în experiențe umane personale, transpersonale sau transgeneraționale, care să nu poate fi dizolvate prin Compasiune.

Cât de des apar în viețile noastre asemenea conținuturi? Cât din ele sunt ale noastre, și cât sunt moștenite, în mod firesc prin ascendența noastră și prin sângele nostru, prin educația, morala, cultura, prin familie, biserică…. Care din toate criteriile noastre ne reprezintă cu adevărat? Cât de liberi suntem în interiorul acestui hățiș de norme interioare, cât de mult ne creăm propria noastră experiență de viață așa cum dorim?

e multe ori ați auzit despre transformarea fundamentală prin care trece umanitatea, despre saltul de conștiință și de Conștiență care are loc. De câte ori ați perceput faptul că această transformare are loc chiar acum, în interiorul fiecăruia dintre voi? Că aveți, în sfârșit, de ales, într-un fel în care părinții și străbunii voștri nu au avut. Conștiința umanității era alta, dualitatea profundă i-a marcat, astfel încât experiențele lor de viață au rămas de prea multe ori suspendate în durere și frustrare. Asta este karma. A venit momentul ca Umanitatea să se elibereze, și acest lucru vă privește pe voi, în mod direct. Fiecare moment de Conștiență și de alegere liberă este un moment de eliberare, pentru noi înșine și pentru străbunii noștri. Fiecare moment de onorare a trecutului, de compasiune și de creație proaspătă de realitate este un dar pentru Întreg. A îi înțelege, a îi ierta, a fi în compasiune cu Ei, înseamnă a fi în compasiune cu noi înșine și cu întreaga creație. Este un act mistic, profund uman, eliberator și vindecător.

Compasiunea coboară în lumea încarnată într-un mod diferit de acela pe care îl așteptau teoreticienii și teologii. Salvarea vine, așa cum a rostit Cristos, care este un alt nume al Maestrului Interior, din propria noastră inimă. Și se petrece acum. Oportunitatea este în fiecare moment al vieții noastre în care suntem conștienți de frumusețea și măreția experienței umane, care nu este altceva decât o expresie a divinității.

Alegerea este a noastră,numai noi putem face ceva cu noi.

Sursa Călătoria inimii.net

Reclamă