O nouă creație – o nouă conștiință …..

Multă lume vehiculează faptul că trecem într-o nouă dimensiune a conștiinței.

La orice trecere într-o nouă stare toate se recreează.

Dacă privim conștient în jur observăm că nimic nu mai este cum a fost.

Timpul are altă dimensiune , unii oameni încearcă simptome fizice neînțelese , stabilitățile, religioasă ,economică , politică toate sunt în declin în zonele unde culturile ancestrale nu s-au păstrat, în zonele unde orgoliile au luat locul sentimentelor.

Oricum le privim schimbările ultimilor ani au o dimensiune accelerată , iar orice se grabește și se forțează în lumea aceasta știm că nu are o bună finalitate iar graba întotdeauna a fost o cale plină de piedici.

Să încercăm să proiectăm perioada creației în perioada 23- 28 septembrie 2015.

Conform Bibliei, acest Univers a fost realizat în şapte zile de către Dumnezeu, astfel:
ZIUA ÎNTÂI: Despărţirea luminii de întuneric
ZIUA A DOUA: Despărţirea apelor pentru a forma cerul şi marea
ZIUA A TREIA: Separarea mării de uscat. Crearea plantelor
ZIUA A PATRA: Crearea luminătorilor care să cârmuiască mersul zilei şi al nopţii
ZIUA A CINCEA: Crearea păsărilor şi peştilor care să umple cerul şi marea
ZIUA A ŞASEA: Crearea animalelor şi a oamenilor care să umple pământul şi să mănânce plantele
ZIUA A ŞAPTEA: Crearea cerurilor şi pământului a fost terminată, iar Dumnezeu s-a odihnit

Cu ziua a șaptea eu sunt puțin nelămurit .

Dacă Dumnezeu e atotputernic a avut nevoie de odihnă ?

În final Creația nu se rezumă la șase zile?

Să fie a șaptea zi recreația sau trăim acum momentul recrearii?

Între 23 și 28  sunt șase zile .

Să fie o coincidență?

Să vedem paralela dintre cele două momente Atunci și Acum.

ZIUA ÎNTÂI: Alegerea . Cine esti ? De care parte faci parte ? Alegi lumina sau întunericul?

ZIUA A DOUA: Valul premergător care desparte natura fluidică ,cerul și marea de natura nonfluidică ,materială, pământul

ZIUA A TREIA: Scindarea apare între cei care sunt ca apa, trăiesc viața ca pe o curgere ,și cei care trăiesc după reguli fixe.

ZIUA A PATRA: Crearea luminătorilor –  cei care trăiesc în lumină ,liniște și pace. lumea are nevoie de visători , nu de adormiți și replicanți.

ZIUA A CINCEA: Cei care zboară și plutesc ,cei pentru care trăirile și sentimentelesunt mai importante decât orgoliile vor popula mediul fluidic ,în care vor trăi liberi ,neconstrânși de spațiul fizic.

ZIUA A ŞASEA: Cei orgolioși ce vor fi înrădăcinați în material și vor fi dependenți doar de hrana fizică.

Reflectați la asta.

R.D.

Reclamă

Logica Existenței Lui Dumnezeu…..

 

În cele ce urmează un set de întrebări și răspunsuri logice despre Existența lui Dumnezeu . Concluziile sunt ușor de tras de fiecare cu condiția să accepte întrebarile. Când nu acceptăm întrebări , să nu avem pretenția la răspunsuri.

Întotdeauna ca să obții un răspuns corect ,trebuie să pui și întrebarea corectă.

Ce este Dumnezeu?

„Dumnezeu este inteligenţa supremă, cauza primă a tuturor lucrurilor”.

Ce se înţelege prin infinit?

„Ceea ce nu are nici început, nici sfârşit; necunoscutul; tot ceea ce este necunoscut e infinit”.

 S-ar putea spune că Dumnezeu este infinit?

„ Limbajul oamenilor este prea sărac pentru a putea defini lucrurile care sunt mai presus de inteligenţa lor”.

 Se poate găsi proba existenţei lui Dumnezeu?

„Printr-o axiomă pe care o aplicaţi ştiinţelor voastre se spune: nu există efect fără cauză. Căutaţi cauza a tot ce nu este opera omului şi raţiunea voastră vă va răspunde”.

 Pentru a crede în Dumnezeu, este suficient să-ţi arunci ochii asupra operelor creaţiei. Universul există, el are deci o cauză.A te îndoi de existenţa lui Dumnezeu este ca şi cum ai nega că orice efect are o cauză, şi a avansa ideea că din nimic s-a putut face ceva.

 Ce consecinţă se poate trage din sentimentul intuitiv al existenţei lui Dumnezeu pe care orice om îl poartă în el însuşi?

„Că Dumnezeu există; căci de unde i-ar veni acest sentiment dacă el nu se clădeşte pe nimic? Este încă o consecinţă a principiului că nu există efect fără cauză”.

 Sentimentul intim al existenţei lui Dumnezeu pe care-l avem în noi înşine este oare acţiunea educaţiei sau produsul ideilor acumulate?

„Dacă ar fi aşa, de ce sălbaticii ar avea şi ei acest sentiment?”

  Dacă sentimentul existenţei unei fiinţe supreme nu ar fi decât produsul unei învăţături, atunci el nu ar fi universal, şi nu ar exista, conform noţiunilor ştiinţei, decât la cei care ar fi putut primi această învăţătură.

 S-ar putea găsi cauza primă a creaţiei lucrurilor în proprietăţile intime ale materiei?

„Dar atunci care ar fi cauza acestor proprietăţi? Trebuie să existe întotdeauna o cauză primă”.

 A atribui creaţia primordială a lucrurilor unor proprietăţi intime ale materiei înseamnă a lua efectul drept cauză, căci aceste proprietăţi sunt ele însele un efect ce trebuie să aibă o cauză.

 Ce părere aveţi despre concepţia care atribuie creaţia primordială unei combinaţii întâmplătoare a materiei, altfel spus hazardului?

„ Absurditate! Care om de bun simt poate privi hazardul ca o fiinţă inteligentă? Şi apoi, ce este hazardul? Nimic”.

 Armonia care reglează resorturile universului pune în evidență combinaţii determinate şi, prin aceasta, revelează o putere inteligentă. A atribui creaţia primordială hazardului ar fi un nonsens, căci hazardul este orb şi nu poate produce efecte inteligente. Un hazard inteligent nu ar mai fi hazard.

Unde se vede în cauza primă o inteligenţă supremă şi superioară tuturor inteligenţelor?

„Voi aveţi un proverb care spune: „într-o operă se recunoaşte creatorul”.

Ei bine! Priviţi opera şi căutaţi creatorul. Orgoliul este cel ce zămisleşte necredinţa. Omul orgolios nu vrea nimic deasupra lui, deoarece se consideră un spirit puternic. Biată fiinţă, Dumnezeu te poate doborâ cu o singură adiere!”

 Puterea unei inteligente se judecă prin operele sale; întrucât nici o fiinţă umană nu poate crea ceea ce natura zămisleşte, cauza primă este aşadar o inteligenţă superioară umanităţii. Oricât de grandioase ar fi minunile înfăptuite de inteligenţa umană – inteligenţă ce are ea însăşi o cauză , cu atât cauza primă trebuie să fie mai grandioasă. Este acea inteligenţă-cauză primă a tuturor lucrurilor, oricare ar fi numele sub care omul a desemnat-o.

 Poate omul să înţeleagă natura intimă a lui Dumnezeu?

„Nu; este o înţelegere care îi scapă”. Dar o poate simți (n.p)

Va exista o zi dată omului pentru a înţelege misterul Divinităţii?

„Când spiritul său nu va mai fi întunecat de materie şi când, prin perfecţiune, se va apropia de el, atunci îl va vedea şi-l va înţelege”.

 Inferioritatea facultăţilor omului nu-i permite să înţeleagă natura intimă a lui Dumnezeu. În copilăria umanităţii, omul îl confundă adesea cu o fiinţă căreia îi atribuie lipsuri, dar pe măsură ce simţul moral se dezvoltă în om, gândirea sa pătrunde mai bine în miezul lucrurilor şi el îşi face o idee mai justă şi mai conformă cu o judecată sănătoasă, deşi întotdeauna incompletă.

 Dacă putem înţelege natura intimă a lui Dumnezeu, am putea avea idee despre unele desăvîrşiri ale sale ?

„Da, despre unele. Omul le înţelege mai bine pe măsură ce se ridică deasupra materiei; le întrezăreşte prin gândire”.

Atunci când spunem că Dumnezeu este etern, infinit, imuabil, imaterial, unic, atotputernic, drept şi bun în cel mai înalt grad, oare nu avem o idee completă despre atributele sale?

„Din punctul vostru de vedere, da, deoarece credeţi că totul poate fi cuprins, dar ştiţi bine că există lucruri mai presus de inteligenţa omului cel mai inteligent, şi pentru care limbajul vostru, mărginit de ideile şi senzaţiile voastre, este incapabil să le exprime”.

Raţiunea vă spune, într-adevăr, că Dumnezeu trebuie să aibă aceste desăvârşiri de nivel suprem, căci dacă ar avea una singură mai puţin perfectă, sau dacă nu ar fi de nivel suprem, el nu ar fi superior tuturor lucrărilor, şi, în consecinţă, nu ar fi Dumnezeu.

Pentru a fi mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu nu trebuie să suport nici o vicisitudine şi să nu posede nici una dintre imperfecţiunile pe care imaginaţia le poate concepe”.

 

Deci , Există Dumnezeu?

 

 

Sursa Allan Kardec – Cartea Spiritelor.

Reclamă

Fericire sau nefericire……….

Omul nu se poate bucura de o fericire deplină pe pământ de vreme ce viața i-a fost dată ca încercare sau ispășire. Totuși, depinde de el de a-și face mai suportabile lipsurile și de a fi astfel fericit cât este posibil pe pământ. De cele mai multe ori, omul este artizanul propriei nenorociri. Practicând legea lui Dumnezeu, își păzește binele de necazuri și capaătă o fericire atât de mare cât îi permite existența sa grosieră. Noi suntem pedepsiți încă din aceasta viață datorită infracțiunii pe care am comis-o asupra legilor existenței corporale prin tot felul de necazuri ce reprezintă urmarea acestei infracțiuni și a tuturor exceselor noastre. Dacă ne întoarcem din aproape în aproape la originea a ceea ce numim nefericiri pământene vom vedea că acestea sunt, în mare parte, consecința unei prime abateri de la drumul drept. Prin această abatere, noi am deviat pe o cale greșită și în consecință  cădem în nefericire.

Fericirea pământească este relativă în funcție de poziția fiecaruia; ceea ce provoacă fericirea unuia duce la nefericirea altuia. Există totuși o măsură a fericirii comune pentru toți oamenii. Pentru viața materială, ea este dată de posesiunea necesarului; pentru viața morală, o buna conștiință și încrederea în viitor. Ceea ce este de prisos pentru unul nu devine necesar pentru alții și reciproc după poziția fiecăruia – asta conform ideilor noastre materiale, prejudecăților, ambiției noastre și piedicilor ridicole pentru care viitorul va face dreptate atunci când vom întelege viitorul. Fără îndoială cel ce avea un câștig de cincizeci de mii de lire și se trezește cu el redus la zece mii se crede foarte nefericit, deoarece nu poate face o bună figură în societate, nu-și poate ține rangul, nu-și poate satisface toate capriciile. El își inchipuie că-i lipsește strictul necesar dar sincer, este el de plâns cand alaturi de el sunt atatia care mor de foame și de frig și nu au o pernă pe care să-și odihnească capul? Înțeleptul pentru a fi fericit, privește în sinea sa, și niciodată în afară – acest lucru îi înalță sufletul spre infinit. Există rele independente în modul de acțiune și care îl surprind chiar și pe omul cel mai drept. În acest caz, omul trebuie să se resemneze și să suporte fără murmur, dacă dorește să progreseze. El găsește întotdeauna o consolare în propria conștiință care îi dă speranța într-un viitor mai bun, dacă va face ceea ce trebuie pentru a-l obține.

Uneori credem că Dumnezeu favorizează obținerea unor averi de către persoane ce par că nu le merită dar este o favoare doar în ochii celor care nu văd decât prezentul. Norocul este adeseori o încercare mai periculoasa decat mizeria. Relele acestei lumi sunt datorate nevoilor artificiale create de noi. Cel ce știe să-și limiteze dorințele și vede fără invidie ceea ce este mai presus de el se apără de decepțiile acestei vieti. Omul mai bogat este cel ce are mai puține nevoi. Noi învidiem plăcerile celor ce ne par fericiții acestei lumi, dar oare știm ce le este rezervat? Dacă se bucură doar pentru ei înșiși înseamnă că sunt egoiști și atunci va veni și reversul. Să-i plângem mai degrabă.

Dumnezeu permite uneori ca omul rău să prospere, dar fericirea sa nu este de invidiat căci el va plăti cu lacrimi amare. Dacă cel drept este nefericit, aceasta este o proba de care i se va ține cont dacă o va suporta cu curaj. Să ne amintim cuvintele lui Iisus: „Fericiți cei care suferă, caci ei vor fi mângâiați”. Omul nu este cu adevarat nefericit decât atunci când sufera de lipsă strictului necesar pentru viață și pentru sănătatea corpului. Aceasta lipsa este, poate, greșeala noastră, atunci nu trebuie să se facă răspunzător decât pe sine însuși; dacă este greșeala aproapelui, responsabilitatea cade asupra asupra celui ce a cauzat-o. Prin existența aptitudinilor naturale, Dumnezeu indică în mod evident vocația noastră în aceasta lume. Multe rele pot proveni și din faptul că nu ne urmăm aceasta vocație. Este adevarat, și deseori părinții sunt cei care din orgoliul său  fac ca proprii lor copii să se abată de la calea stabilită de natură, și prin aceasta deviere, compromit fericirea copiilor; ei vor fi răspunzători.

Când omul va practica legea lui Dumnezeu, el va avea o ordine bazată pe dreptate și solidaritate și el însuși va fi mai bun. Nimeni nu este fericit în totalitate, și cel pe care-l credem fericit ascunde tristeți sfâșietoare; suferința există peste tot. Totuși, sunt mai numeroase clasele sociale denumite suferinde, deoarece pământul este un loc al ispășirii.Ceea ce este rău în lume influențează adeseori ceea ce este bun și aceasta se petrece datorită slăbiciunii celor buni; cei răi sunt intriganți și îndrăzneți, cei buni sunt timizi; când vor dori, ei vor avea întâietate. Omul este adesea artizanul suferințelor sale materiale dar chiar mai mult este și autorul suferințelor morale. Suferințele materiale sunt câteodată independente de voință dar orgoliul rănit, ambiția nesatisfăcută, anxietatea, invidia, gelozia, toate pasiunile într-un cuvant, reprezintă torturi ale sufletului.

Invidia și gelozia !

Fericiti cei ce nu cunosc acești viermi ai sufletului. Cu invidia și gelozia, nici un moment de liniște, de repaus posibil pentru cel atins de aceste rele: obiectele poftei sale, a urii și necazului său i se înfățișează ca niște fantome ce nu-i dau pace nici o clipă și-l urmăresc până și în somn.

Invidiosul și gelosul sunt într-o stare de agitație continuă. Multe expresii înfierează cu tărie efectele anumitor pasiuni. Se spune de exemplu: a plesni de orgoliu, a muri de invidie, a se usca de gelozie sau ciudă, a-și pierde pofta de mâncare sau băutură, etc ; acest tablou este foarte adevarat.

Omul este deseori nefericit doar din pricina importantei acordate lucrurilor pământești; vanitatea, ambiția și cupiditatea nesatisfăcute reprezintă nefericirea lor. Dacă s-ar situa deasupra cercului stramt al vieții materiale și și-ar înălța gândul spre infinitul căruia îi este destinat, atunci vicisitudinile îi vor părea meschine și puerile, ca și necazurile unui copil ce se plânge de pierderea jucăriei ce-i procura plăcerea supremă. Cel ce nu vede fericirea decât în satisfacerea orgoliului și a poftelor grosiere este nefericit atunci când nu și le poate satisface, în timp ce acela care nu cere nimic în plus este fericit cu ceea ce altora li se pare o calamitate. Vorbim de omul civilizat, căci sălbaticul avand necesități și mai limitate nu este tulburat de aceleași pasiuni și angoase; modul sau de a vedea lucrurile este cu totul diferit. În civilizație, omul judecă nefericirea sa și o analizează; și aceasta cu cat este mai afectat, dar poate de asemenea să judece și să analizeze mijloacele de a o alina.

Aceasta alinare o gaseste in credința ce-i da speranta într-un viitor mai bun.

după   Allan Kardec – Cartea Spiritelor

Reclamă

Legăturile karmice………….

“Cu oamenii care îţi sunt acum foarte apropiaţi, sau care îţi sunt rude, ai avut relaţii strânse şi în vieţile anterioare, deşi probabil că în „roluri” diferite. Prietenii tăi din prezent ţi-au fost tovarăşi în trecut. Mama de acum ţi-a fost, poate, frate sau fiică şi soţul din această viaţă s-ar fi putut să-ţi fi fost atunci soţie sau un bun prieten. Ai ales să fii împreună cu oameni pe care i-ai cunoscut înainte şi cu care ai fost într-un anumit raport, pentru a putea avea ocazii de a-ţi echilibra karma pe care o ai cu ei, sau pur şi simplu din bucuria de a fi iarăşi împreună.
Când îi întâlneşti în această viaţă, sufletul tău îşi aminteşte de ei şi de momentele petrecute împreună cu ei în trecut.

Karma ta este o împletitură formată din relaţiile şi experienţele pe care le-ai avut cu oamenii din viaţa ta. Multe din relaţiile prezente sunt o reflectare a legăturilor vieţilor trecute cu oamenii cunoscuţi atunci. Dacă în trecut relaţia a fost negativă, înseamnă că acum aţi ales să fiţi împreună pentru a corecta karma prin echilibrarea ei şi aducerea ei la un nivel pozitiv. Atunci când aveţi probleme cu cei pe care îi cunoaşteţi acum şi cu relaţia cu ei, în majoritatea cazurilor acest lucru se datorează karmei negative dintre voi pe care v-aţi creat-o unul altuia în altă viaţă.

Dacă în trecut aţi avut o relaţie pozitivă, ea se continuă şi în prezent şi se întăreşte şi mai mult.

Când, întâlnind pe cineva pentru prima oară, simţi că între voi există o puternică legătură, înseamnă ca aţi trecut împreună, într-o viaţă anterioară, prin întâmplări şi experienţe comune, fie pozitive, fie negative. Mai există şi alţi oameni cunoscuţi cu care aţi stabilit legături karmice în alte vieţi. Poţi simpatiza sau antipatiza pe cineva de la prima privire, fără să îţi explici de ce. Este semnul clar al unei relaţii karmice din trecut. Ai senzaţia precisă că ceva trebuie făcut pentru echilibrarea relaţiei dintre voi.

Există totdeauna un motiv serios de a te întâlni cu cineva în această viaţă şi motivul devine evident la câtva timp – zile sau săptămâni sau luni – după ce întâlneşti persoana respectivă.

Relaţia voastră prezentă indică o legătură karmică trecută. Fie că cei pe care îi cunoşti sunt simple suflete de care eşti legat karmic, relaţia actuală cu ei are un scop precis. Scopul poate consta ori în aprofundarea relaţiei dintre voi, ori în rezolvarea karmei dintre voi prin echilibrare, karmă pe care v-aţi făcut-o cândva; în cele mai multe cazuri este vorba de o combinaţie a ambelor motive.

Stările emoţionale din vieţile trecute se transmit de la o viaţă la alta şi influenţează relaţiile şi simţămintele în mai multe vieţi succesive. Multe din problemele din prezent îşi au rădăcina într-o viaţă anterioară. Problemele create atunci, până ce se rezolvă, continuă să influenţeze relaţia prezentă şi experienţele trăite împreună cu acea persoană.

Relaţia ta de acum poate fi o continuare a unei relaţii precedente şi poate reflecta fapte care au avut loc şi nu s-au echilibrat atunci. Relaţia actuală există pentru a plăti datoriile karmice şi pentru a învăţa.

„În război şi în dragoste totul este permis” poate fi valabil într-un sens negativ în cazul unei răzbunări, dar sub nici o formă nu te ajută din punct de vedere spiritual la echilibrarea karmei pe care ţi-ai dobândit-o. Tot ce-ai făcut cuiva, într-o viaţă trecută sau în prezent, se întoarce împotriva ta, ca un bumerang, până ce se rezolvă. Dacă acum manevrezi pe altcineva, te vei găsi în situaţia unei marionete trasă de sfori în viaţa viitoare. Dacă tratezi pe cineva cu respect, tot aşa vei fi şi tu respectat.

Karma pe care o împarţi cu alte persoane existente acum în viaţa ta, se manifestă în moduri foarte variate. Dacă arunci o privire asupra situaţiilor prin care ai trecut cu persoanele care îţi sunt apropiate şi îţi laşi gândurile să curgă, încercând să vezi cum oglindeşte prezentul trecutul, vei conştientiza legăturile din trecut care vă leagă si care determină respectivele situaţii. Motivul de a fi împreună cu cineva în această viaţă este faptul că în acest moment împrejurările sunt cele mai potrivite pentru a vă rezolva karma existentă între voi.

PLĂTIREA DATORIILOR DIN TRECUT

Echilibrarea karmei şi învăţarea lecţiilor sunt complementare una faţă de alta, deşi ele pot fi separate şi distincte între ele. Sunt situaţii în care prima trebuie să fie învăţată lecţia şi pe urmă echilibrată karma, aşa cum în alte cazuri karma este cea care trebuie mai întâi echilibrată pentru a putea învăţa apoi lecţia. Plătirea datoriilor din trecut este trăită ca un proces care te conduce, prin diferite nivele de conştienţă şi înţelegere, la numeroase experienţe, pe măsură ce acţiunile, reacţiunile şi interacţiunile îşi fac apariţia în prezent.

Experienţele pe care le trăieşti reprezintă tot atâtea trepte care te ajută să ajungi în inima problemelor. Treptele sunt clădite din experienţe care duc una din alta. După ce înveţi o lecţie sau o parte din ea, te deplasezi mai departe pentru a învăţa alte părţi ale lecţiei, sau pentru a păşi mai sus spre o altă lecţie sau spre un nivel de conştienţă superior. Treptele se unesc şi formează o scară care te conduce, indicându-ţi modul de a-ţi completa lecţiile şi de a-ţi echilibra karma. Scara pe care păşeşti te ajută să înţelegi natura experienţelor prin care treci şi, în mod simbolic, treptele te conduc spre spiritualitate.

Când priveşti în prezent în tine pentru a afla trecutul, vei descoperi baza de plecare a lecţiilor din prezent şi a karmei. Vei vedea toate etapele parcurse până să ajungi unde te afli acum şi îţi vei da seama cum experienţele din trecut le-au creat pe cele din prezent. Examinând situaţiile prezente, vei conştientiza faptul că de fapt tu ştii intuitiv ce trebuie făcut pentru a-ţi echilibra karma şi a învăţa lecţiile.

Stările tale emoţionale constituie un barometru permanent al modului cum te străduieşti să-ţi rezolvi echilibrul. Pe măsură ce-ţi conştientizezi karma, fii foarte atent la simţămintele pe care le încerci faţă de situaţiile şi relaţiile în care eşti implicat(a). Observă motivele şi cauzele subterane, încearcă să înţelegi de ce reacţionezi astfel în faţa evenimentelor vieţii. Simţămintele încercate îţi vor arăta care îţi este lecţia şi ce trebuie să faci ca să-ţi echilibrezi karma.”

Gloria Chadwick

Sursa: drumuricatretine

Reclamă

Stiință și conștiință.

Dezvoltarea omenirii pe baze egoiste, în sistemul “pentru mine” a produs formarea unei prăpastii adânci între nivelul conștiintei omenirii și nivelul tehnologic pe care l-a atins. Tocmai pentru acesta au fost îngrijorați în timpurile lor Aristotel si Platon, când au interzis învățarea științelor celora care nu aveau un grad înalt de conștiință

Exista legătură între nivelul de conștiință al omului, adică între intențiile sale și potențialul său științific?

Desigur.

Fără intenția descoperirii scopului Creației , nu descoperim în cercetările științifice legile naturii și legile sociale în forma lor adevărată, ci descoperim numai un anumit punct de vedere al legii universului și acțiunea sa în universul îngust al lumii noastre. Căci, de fapt, noi cercetam legile universului cu instrumentele noastre egoiste “A primi pentru mine însumi”, de aceea noi receptionăm din ele numai anumite legături din toate elementele care ne înconjoară.

Fiecare lege funcționează în întreg spațiul universal, atât în lumea aceasta cât și în lumea spirituală, dar ca să o putem vedea în întregime, pe întreaga ei rază de acționare, o putem face numai în condițiile în care ne aflam și noi, cu simțurile noastre, în acest spațiu care cuprinde întreg universul. În acest scop trebuie să fim și noi proprietari de însușiri identice cu însușirile existente în acest spațiu, însușiri altruiste de dăruire, însușiri ale treptelor lumii spirituale.

Omul, cu însușirile sale, nu schimbă legile naturii și nici însușirile naturii: legăturile care sunt între puterile naturii nu se schimbă, ci în funcție de însușirile cercetătorului, natura își descoperă un alt aspect și nu o alta lege, astfel funcționează lucrurile în lumea noastra. Noi înțelegem numai ceea ce noi captăm și simțim cu cele cinci simțuri ale noastre. Adica simțirile noastre sunt întotdeauna individuale și personale. Dar din moment ce fiecare persoana are aceași natura, noi recepționăm legile naturii în forma identică.

Să ne schimbăm, acesta este singurul lucru care ne stă în putință să-l facem.

Natura rămâne asa cum este ea, numai ca rezultat al faptului ca omul însuși se schimbă, el simte în alta forma felul în care actionează asupra sa legile constante ale naturii. Omul își schimba felul în care se expune legilor naturii.

Din cauza schimbărilor produse în el, simte ca și cum natura s-a schimbat.

Natura este legea atracției, legile chimiei, legile fizicii, etc.

Aceste legi nu se schimbă în funcție de calitățile omului. Ceea ce se schimbă nu sunt acțiunile acestor legi ci felul în care omul le întelege.

Omul simte schimbarea în senzațiile care ajung la el, de aceea el crede că schimbarea s-a produs în exteriorul său, căci astfel este el alcatuit, el se crede centrul universului care nu se schimba.

Exista numai o singură stare de perfecțiune vesnică, omul schimbându-și calitățile, se apropie de aceasta stare și o simte tot mai clar. Adică singurele schimbări care se petrec în univers sunt schimbările care se petrec în interioriul simțurilor ființei umane, și în interiorul acestor schimbări omul simte ca și cum conducerea superioara se schimbă față de el.

De aceea trebuie să știm să ne schimbăm trasăsăturile interioare, pentru ca să știm să schimbăm legile naturii în favoarea noastră. Când vom ști să facem acestea, vom fi siguri pe rezultat, și viitorul nu va mai fi o necunoscută.

Michael Laitman -Interviu cu viitorul

Reclamă

Moartea – o necunoscută ?

     Această trecere de la o stare la alta este un fenomen comun întregii creaţii. Apa este lichidă, ea poate trece în anumite condiţii în stare solidă, gazoasă sau radiantă. Dar în orice stare s-ar afla, ea tot apă rămâne. Mineralul dilatat prin căldură, contactat prin frig, crapă, se sfărâmă în bucăţele, în ţărână. La rândul său, praful poate fi dizolvat de apa ploilor, prefăcut în soluţie şi absorbit astfel în corpul plantelor, unde se preface în materia constitutivă a plantei.         Cei neştiutori, privind o plantă, nici nu bănuiesc că în interiorul ei există acelaşi mineral, acelaşi lut, piatra de var sau nisipul pe care calcă piciorul lor. Plantele mor, animalele mor şi ele, adică sunt părăsite de sufletul lor, de acel ceva care le dă viaţă. Planetele şi stelele, la o vreme se destramă, se pulverizează şi apoi se risipesc în spaţiu, pulberea lor fluidizându-se mai târziu şi reîntorcându-se la izvorul de unde au purces cândva, cu miliarde de veacuri în urmă.
In lumina acestui adevăr, viaţa omului dobândeşte un alt înţeles, iar moartea, din oribilă, respingătoare, devine un eveniment firesc, chiar fericit, pentru motivul că omul scapă din întunericul vieţii pământeşti, pentru a trece într-o lume de lumină, unde viaţa este mai uşoară, scapă de noianul suferinţelor şi grijilor necurmate, pentru a trece într-o lume liniştită şi plină de fericire – dacă s-a silit să păzească legile divine.
Este o necesitate absolută ca omul să cunoască ce se va petrece cu el în momentul morţii, pentru ca acest prag ce desparte două existenţe – cea terestră şi cea spaţială – să fie trecut cu toatăbîncrederea, deoarece numai astfel ne redobândim repede conştiinţa în lumea cealaltă. Dacă, la ora fatală, omul vine cu idei false din lumea terestră, rămâne sub domeniul fricii şi al neştiinţei, iar trecerea se va face greu, cu o agonie prelungită; în plus, ajuns acolo, multă vreme spiritul nu e lămurit unde se află, ce s-a întâmplat cu el, se zbate în neştiinţă, şi târziu, uneori foarte târziu, află că nu mai este în lumea fizică, ci într-o lume formată dintr-o materie diferită şi în condiţii cu totul deosebite de cele pământeşti.
Acest act general şi natural a generat nenumărate presupuneri şi diferitele credinţe. Astfel, cei care pretind că ar cunoaşte mecanismele lumii fizice, nu văd în viaţa plantelor, animalelor şi a omului decât fenomene fizice, chimice şi biologice, considerând că viaţa omului este trăită acum pe pământ, şi nu este altceva decât rezultatul funcţiilor aparatelor şi sistemelor din organismul său. Aşadar, „Bucură-te, omule, cât trăieşti, căci după moarte nu mai eşti decât un stârv nesimţitor, pe care viermii îl vor roade şi fărâmiţa. Totul s-a isprăvit cu tine, când ai ieşit din cadrul vieţii”.
O altă categorie de oameni cred că mai există poate ceva dincolo de moartea trupului. Ei vorbesc despre o viaţă din lumea cealaltă, deşi nu ştiu ce este, cum este, unde este acea lume şi cum îşi duce omul acea viaţă? Aceşti oameni – suflete bune, miloase, cumpătate în fapte şi în cuvinte – cred în afirmaţiile reprezentanţilor bisericii de care aparţin, şi anume că există o altă viaţă, pentru care omul trebuie să se silească să o dobândească. Dar slujitorii bisericii nu pot da nici o lămurire despre această viaţă spirituală, deoarece, ei înşişi au pierdut orice contact cu Cerul, rămânând doar cu zidurile bisericilor care au devenit simple construcţii; pentru că o biserică întreagă poate deveni
0 casă obişnuită când cei care intră în ea respiră doar în mărginirea lutului lor terestru, pe când un copac devine templu sfânt când este îmbrăţişat de două mâini a căror suflet este un canal al Divinităţii. Aşadar, reprezentanţii bisericilor nu sunt în stare să explice sau să descrie absolut nimic din fenomenele sau fiinţele sferelor cereşti, ei doar impunând o simplă afirmaţie care te lasă rece şi nu te scoate din cercul îndoielii. Bieţii oameni ar dori să se conformeze unei vieţi exemplare, dar nu se pot scutura de apăsătoarea şi zdrobitoarea îndoială: „Aşa o fi? Mai există pe undeva un loc unde spiritul omului îşi mai continuă existenţa?”
în fine, există oameni, foarte puţini la număr, care cunoscând ceva din ceea ce se află dincolo de vălul ce desparte lumea vizibilă de cea invizibilă, se silesc să-şi ducă existenţa terestră în deplină cunoştinţă de urmările ei, pentru a putea, după moartea trupului lor, să se bucure de o viaţă spirituală cât mai fericită.
Din cele expuse, se vede că există cel puţin trei categorii principale de oameni care au vederi deosebite asupra vieţii. Unii nu cred în existenţa vieţii dincolo de moarte. Alţii înclină a crede, şi ca atare se silesc să dobândească fericirea cerească, dar nu ştiu cum o fi şi unde o fi. în fine, a treia categorie cunoaşte o parte din Adevăr şi se sileşte să ducă o viaţă corectă, ştiind că ceea ce seamănă, în viaţa terestră, va culege în vieţile viitoare.
Curios este faptul că în vremurile îndepărtate, omenirea era mai simplă, necunoscătoare a fenomenelor din natură, dar era mai încrezătoare în existenţa unei vieţi după moartea fizică. Azi, când mintea omului este mai clară şi când suma cunoştinţelor terestre duce la concluzia existenţei unei Divinităţi şi a unui plan de evoluţie, nu se mai crede în nemurirea spiritului, într-o viaţă dincolo de hotarul morţii. Curiozitatea creşte când vedem că statele civilizate care domină pământul prin puterea lor militară, prin prosperitate economică şi descoperiri ştiinţifice, sunt atât de înapoiate în cunoaşterea legilor spirituale şi sufleteşti, iar popoare sărace şi înapoiate cunosc unele legi şi fenomene din domeniul invizibilului, si anume legea evoluţiei veşnice şi rolul vieţilor nenumărate,
pe care omul trebuie să le parcurgă pe Pământ şi pe alte planete, ca să urce pe scara cunoaşterii şi a moralităţii. Răspunsul îl găsim în faptul că noi, europenii, suntem o rasă de oameni noi, care avem, e drept, toată vigoarea tinereţii, dar şi o superficialitate în cugetare, pe când popoarele Orientului – indienii, chinezii, tibetanii etc, sunt popoare bătrâne, al căror trecut se pierde în negura vremurilor, ei numărând în istoria lor dinastii, legislatori şi învăţaţi de acum 30.000 de ani.
Occidentalii, cu viaţa lor intensă, cu goana după realizări pământeşti, cu frământări pentru câştiguri materiale, acordă prea puţină atenţie preocupărilor sufleteşti. Popoarele Orientului pe lângă satisfacerea vieţii trupeşti, acordă o atenţie deosebită necesităţilor sufleteşti şi spirituale; din această cauză, puterile îor sufleteşti sunt mai mari. Astfel se explică numărul mare al celor care se bucură de facultăţi spirituale în rândul acestor popoare, pe când în ţările occidentale persoanele clarvăzătoare sunt foarte rare.
S-ar fi cuvenit ca aceste taine să fie cunoscute de preoţimea tuturor religiilor şi să fie comunicate omului, dar cei care le cunosc – rabinii – o ţin ascunsă. Preoţimea creştină – care a cunoscut şi propovăduit timp de două sute de ani după plecarea Domnului din preajma Pământului, nemurirea spiritului şi reîntruparea acestuia — a pierdut orice cunoaştere referitoare la lumea invizibilă, iar azi, neştiutoare, se mărgineşte să propovăduiască doar dogma referitoare la conduita vieţii fizice. Ea nu mai este în măsură să explice viaţa omului după moarte, mărginindu-se doar la simple afirmaţii despre o viaţă plină de chinuri în iad, pentru cei care s-au făcut culpabili în lumea pământeană, şi de o viaţă fericită în rai, pentru cei care s-au conformat preceptelor propovăduite de Sfânta Scriptură, interpretată de fiecare biserică după bunul său plac, prin judecăţi infirme şi mărginite. Unde este iadul şi raiul, sub ce formă şi cât timp îşi petrece omul existenţa în aceste locuri – nu ştie nici ea. Biserica era iniţial în posesia Adevărului, dar azi nu mai este în măsură să ne descrie originea vieţii, rolul vieţii şi legile care îi domină evoluţia, în eternitate.
In timpurile îndepărtate iniţiaţii transmiteau oral discipolilor aceste cunoştinţe, iar în prezent, se aştern pe hârtie, formând diferite tratate. Obţinute de la autori diferiţi, în ţări şi timpuri diferite, prin compararea lor s-au ales părţile comune şi constant transmise, constituindu-se Doctrina revelată. Din expunerea ei, omenirea află azi despre rostul spiritului şi sufletului în lumea fizică şi metafizică, despre creaţia Tatălui şi despre natura şi atributele Fiinţei supreme.
In general, aceste comunicări nu sunt crezute de ignoranţi, cei care se pretind savanţi le neagă cu încăpăţânare, fără ca măcar să le studieze, deşi Tatăl ceresc a dat fiecărui om judecată, prin care să cerceteze lucrurile şi faptele, să le cântărească şi să extragă din ele Adevărul.
Este la mintea celui mai simplu om că dacă explicaţiile referitoare la modul în care moare omul, cum se reîntrupează şi traiul său în spaţiu, ca entitate spirituală, se potrivesc la douăzeci, o sută, o mie de comunicări făcute în timpuri diferite şi unor persoane clarvăzătoare, străine între ele şi aflate în ţări îndepărtate unele de altele, este nepermis, ca să nu zic stupid, să nu le dai crezare. Logica, bunul-simţ cere să citeşti, să cercetezi şi să cauţi să te convingi prin propriile tale simţuri. In felul acesta, oricine are ocazia să descopere comunicările entităţilor spirituale luminoase, coborâte printre noi, pământenii. Prin aceste comunicări ele ne descriu existenţa lor în imensitatea spaţiilor, senzaţiile trăite cu ocazia trecerii pragului morţii; oferindu-ne totodată sublime sfaturi prin care să ducem o viaţă cuminte, frăţescă, pentru a ne bucura de fericirea vieţii spaţiale.
Cunoscându-se aceste taine, omenirea va vedea în actul morţii o simplă trecere de la o formă de viaţă la alta, asemănătoare oarecum ieşirii dintr-o casă în curte, dintr-o închisoare la libertate. Fenomenul se petrece ca şi cum unul şi acelaşi om şi-ar dezbrăca un pardesiu şi l-ar agăţa în cui. Oare, prin acest act, îşi pierde omul personalitatea? Desigur că el rămâne absolut acelaşi, cu aceeaşi judecată, cu aceleaşi simţăminte, calităţi şi defecte; cu altei cuvinte, cu acelaşi bagaj intelectual şi moral, cu afecte şi pasiuni pe care le-a avut până atunci. Moartea fizică nu schimbă cu nimic ceea ce a văzut, citit, auzit şi experimentat omul în diferitele sale vieţi terestre. După moartea fizică, la deşteptarea sa în lumea spaţială, el nu este nici mai presus nici mai prejos de gradul său evolutiv.
Se poate întâmpla ca într-o viaţă terestră o entitate spirituală să fie un profesor universitar, un ministru sau orice altă personalitate, şi cu toate acestea, duhul său are un grad evolutiv inferior. Dar e posibil ca un biet cioban, un biet ţăran, neştiutor, dar admirabil ca moralitate, după destrupare să fie o mare lumină spirituală, ocupând în viaţa cerească un înalt grad spiritual. Prin urmare valoarea unei entităţi spirituale nu se măsoară după rangul său social pământesc, după cunoştinţele sale lumeşti, ci după vechimea scânteii sale divine, după gradul său de evoluţie morală şi intelectuală.
Deşi omenirea este încă departe de cunoaşterea înaltelor taine ale naturii, totuşi citirea şi auzirea lor o pune pe gânduri, şi într-o oarecare măsură îşi va schimba conduita, pentru că ideile lucrează asupra ei asemenea unor forţe, îndemnând-o să nu mai genereze cauze ale căror efecte se vor întoarce împotriva ei. Cunoscând câte puţin din aceste taine, linia vieţii umane va fi mai fermă, mai demnă, şi moartea nu va mai stârni groaza încercată de toţi cei care nu cunosc Adevărul.
O, Doamne, cât aş dori ca fraţii mei să ajungă cu toţii la cunoaşterea acestor adevăruri, orânduite de Tine în lume! Pentru că cine se osteneşte să studieze această ştiinţă, nu va mai greşi!
Cunoştinţele cu privire la univers şi viaţă constituie o ştiinţă, pentru că fenomenele se produc veşnic după aceleaşi legi, norme fixe, după care se desfăşoară viaţa. Or o sumă de legi ce privesc aceleaşi fenomene, produse totdeauna în aceleaşi condiţii, formează o ştiinţă. Dar această ştiinţă te poartă către Autorul tuturor forţelor şi legilor stabilite, la Fiinţa supremă, Tatăl creator. Raportul dintre om şi Creatorul lumilor văzute şi nevăzute se numeşte religie. Cunoaşterea acestei ştiinţe nu te va mai lăsa să cazi în greşeala atâtor bănuieli şi superstiţii, ce bântuie omenirea.
Când va ajunge să se convingă că moartea e un act absolut natural, ca orice necesitate fiziologică – fiind o trecere necesară dintr-o formă de trai într-alta – omul nu va mai cădea în greşeala de a boci zile şi ani plecarea în lumea invizibilă a celor dragi. El va şti că durerea sa produce vibraţii, a căror unde eterice străbat spaţiile din jurai pământului. Aceste unde, având o anumită forţă, o anumită lungime de undă, merg şi se adresează direct celui plecat din lumea fizică, producând asupra lui o impresie penibilă. Sărmanul spirit, nici nu şi-a revenit bine din zăpăceala trecerii pe poarta marţii şi este copleşit de tristeţea, de vibraţiile simţămintelor de durere, jale şi deznădejde ale celor rămaşi în lumea fizică. Această durere îl zguduie atât de mult, îl tulbură atât de puternic,
încât multă vreme nu-şi poate lămuri noua stare, şi foarte târziu ia cunoştinţă pe deplin de mediul unde se află.      Suferinţele iubiţilor săi lăsaţi jos, în planul pământesc, îl întristează atât de mult, încât în loc să-1 ajute la desluşirea noii situaţii, la avansarea lui, aceştia îl trag în jos, lângă ei, aproape de pământ, şi nu-i dau posibilitatea sufletească să se despartă de ei, pentru a se înălţa în sfera cerească, în zona spaţială, cuvenită gradului său evolutiv. Astfel, îi fac un rău, din necunoaşterea legilor vieţii şi ale morţii, şi din egoismul lor că nu-1 mai au fizic printre ei.
Orice efort este insuficient pentru a convinge, pentru a îndemna pe toată lumea să se lase de doliu, de haina neagră, de crepul de jale – semnul deznădejdii, al regretului plecării în lumea luminii, al celui drag. Nu mai este nevoie de aceste demonstraţii arhaice, de pe vremea când omenirea abia se orienta în viaţă, ca şi bietul copilaş în primii săi ani de existenţă. A trecut vremea când în mormânt se puneau bani pentru ca defunctul să aibă cu ce plăti transportul şi taxele pe la diferitele vămi cereşti, sau era îngropat cu armele sale. Au fost timpuri de grozavă ignoranţă, când se îngropa sau se ardea soţia, sclavul şi calul celui plecat în lumea sferelor cereşti.
Dacă îi iubiţi cu adevărat pe cei plecaţi de lângă voi, nu-i mai plângeţi, căci aceste lacrimi îi ard fluidic, cum arde jăratecul trupul vostru. Este mai bine, mai demn, mai spiritual, să vă înălţaţi gândul cu iubire, cu respect, rugându-vă zilnic pentru luminarea şi avansarea pe cărarea vieţii lor veşnice. Alături de aceste rugăciuni este de mare folos – pentru cel ce se roagă şi pentru cel pentru care se roagă – ca vorba sau gândul să fie tradus în faptă.
Tot ce există în natură, de la electron Ia univers, e legat unul de altul, formând un bloc condus pe calea destinului spre mai bine, mai frumos, spre perfect. Tatăl doreşte ca omul, deşi absolut liber în gândurile, vorbele şi mai ales pe faptele sale, să lucreze la marea operă de solidaritate, la ajutorarea celui slab, la mângâierea celui întristat, la adăpostirea, îmbrăcarea şi hrănirea celui în mizerie. în această idee, având în vedere legea solidarităţii, ajutaţi, în numele celui plecat, după posibilitatea voastră, pe orice nenorocit ieşit în cale, indiferent de neam sau religie. Prin aceasta ajutaţi un greşit al vieţii, din alte întrupări, iar pe de altă parte ajutaţi pe iubitul vostru din spaţiu, care în virtutea legii corespondenţei va primi unde fluidice superioare şi situaţia lui se va îmbunătăţi.

citat din „Din tainele vieții și a universului ” – Scarlat Demetrescu

Reclamă

Al cui e timpul?

Observăm că timpul s-a comprimat.
Observăm că nu ne ajunge.
Observăm că ziua și noaptea sunt scurte .
Ne întrebăm de ce?
Avem timp să ne întrebăm de ce ?
Nu avem .
Cine a făcut ca timpul să se comprime?
Universul?
Dumnezeu?
Sau omul?
Orice ființă sau obiect are propria lui vibrație.
Plantele libere,necultivate de om,cresc după vibrația universului ,apa curge în jos după vibrația universului,soarele răsare după vibrația universului,luna își urmează cursul după vibrația universului.
Singurul care se grăbește e omul.
Vibrațiile omului modifică timpul.
Timpul este o noțiune creată de om.
Dumnezeu a făcut lumea .
A spus el că în 7 zile?
Nu .
Omul a descris creația și a încadrat-o în 7 zile.
Omul a făcut descrierea și a etalonat-o pentru el .
Dar dacă Dumnezeu a făcut lumea în 6 zile iar a șaptea zi a fost doar descrierea dorinței noastre de a sta în repaos.
Se oprește soarele duminica?
Se opreste ploaia duminica?
Se oprește iarba din creștere  duminica?
Murim duminica?
Nu mai respirăm duminica?
Noi am creat noțiunile ce țin de timp,noi am creat ceasul.
Dar noi creatorii lui îl putem opri?
Mă tem că nu .
Atunci dacă nu îl putem oprim de ce îl putem grăbi?
Ca să ajungem unde?
Ca să ajungem când?
Ca să ajungem de ce?
Ca sa ce?

Un film interesant

Radu Drăgan

Reclamă