Existenţa lumilor invizibile

În timpurile îndepărtate, marii iniţiaţi comunicau discipolilor Adevărul. Azi, marile Lumini ale lumii spirituale comunică celor chemaţi Adevărul. Astfel aflăm că în natura înconjurătoare există o diversitate de materii eterice, de diferite grade, a căror fineţe este atât de mare, încât simţurile fizice nu sunt în stare să ni le reveleze. Aceste materii sunt animate de unde vibratorii, diferite de cele care animă materia vizibilă, tangibilă, în sânul lor existând o infinitate de vieţuitoare, de aceeaşi compoziţie cu mediul unde trăiesc.
Aceste afirmaţii, ca şi multe altele, sunt primite azi de lumea savantă cu neîncredere, ba chiar cu ironie, invocând întrebarea:     „De ce nu se poate proba existenţa acestor materii şi forţe, de ce nu pot fi văzute, auzite şi pipăite de toţi oamenii?”
Răspunsul la această întrebare este următorul: Lumile hiperfizice, cu materiile şi forţele lor, nu pot fi văzute şi simţite, nu se poate lua cunoştinţă de existenţa lor, pentru că oamenii nu dispun deocamdată decât de organele de simţ necesare perceperii lumii fizice.
Este adevărat că omul are în fiinţa sa – pe lîngă organele de simţ fizice – şi organe de simţ impresionabile de prezenţa materiilor invizibile şi a entităţilor spirituale vieţuitoare în mediile hiperfizice, dar aceste simţuri dorm, stau latente în fiinţa noastră. Numai când aceste simţuri superioare vor fi puse în activitate, când vor fi chemate la viaţă, omul va deveni un medium între Cer şi pământ. Din acel moment el va auzi, simţi şi vedea materii şi fiinţe animate de alte forţe decât cele fizice.
Cu alte cuvinte, lumea hiperfizică este pentru om la fel cum este lumea culorilor pentru omul născut orb. El va auzi sunetele, va simţi cald sau rece, va pipăi lucrurile moi sau tari din lumea fizică, dar nu va avea nici o idee despre ceea ce înseamnă roşu, albastru sau verde. Mintea sa nu are posibilitatea să definească peisajele, perspectivele şi culorile, deoarece nu a avut niciodată un organ capabil de a primi vibraţiile luminii, care, sosind pe scoarţa cerebrală, se transformă în noţiuni de culori şi forme. In mintea orbului din naştere, lumea vizibilă de către un om sănătos nu provoacă nici o noţiune corespunzătoare; însă cu toate că nu o vede, ea există.
Faptul că cea mai mare parte din omenire nu vede fiinţele, materiile din lumile hiperfizice, nu este un argument că ele nu există. Dacă printr-o „minune” sau operaţie, orbul din naştere ar dobândi vederea, la început n-ar pricepe nimic, ar rămâne uluit, dar treptat, făcându-şi educaţia vizuală a imaginilor sosite pe cortex, ajunge să ia pe deplin cunoştinţă şi de acest domeniu necunoscut lui până atunci.
La fel s-ar întâmpla cu oricare dintre oamenii care dobândesc vederea spirituală. Dacă graţie unor evenimente neprevăzute, unei educaţii sau practici speciale, omul ajunge să-şi dezvolte simţurile superioare ale lumilor suprafizice, ar vedea forme şi ar auzi sunete neinteligibile la început, dar încetul cu încetul, obişnuindu-se cu ele, le va înţelege şi distinge unele de altele.
Pentru cunoaşterea acestei lumi invizibile se cer ani de zile de observaţii şi o continuă educaţie. Se petrece acelaşi fenomen ca în lumea fizică. Toţi oamenii au ochi; cei sănătoşi văd lucrurile şi fiinţele, dar oare toţi cunosc natura, funcţia şi rostul lor în angrenajul universului? Sunt necesari ani de studii pentru a le cunoaşte, deosebi şi afla rostul în decorul vast al naturii.
Unii oameni afirmă: „Deoarece noi, deocamdată, nu simţim, auzim sau vedem aceste lumi invizibile, înseamnă că nu a sosit timpul să le cunoaştem. Când va veni vremea, se vor dezvolta treptat şi simţurile superfizice din noi şi atunci le vom cunoaşte.    La ce bun să ne batem capul cu ele de pe acum? Să terminăm cu deplina cunoaştere a lumii fizice, şi apoi omenirea va trece şi la cunoaşterea lumilor necunoscute”.
Argumentul este puternic în aparenţă, însă greşit în fond, şi iată de ce. Să presupunem că suntem chemaţi neapărat într-o ţară îndepărtată, unde va trebui să trăim mulţi ani. Ei bine, se cade să cunoaştem din vreme condiţiile în care vom trăi acolo, mediul şi influenţa lui asupra noastră.
Bineînţeles că ajungând acolo, ne vom adapta, vrând-nevrând, acelui mediu, dar oare nu este mai
bine să cunoaştem din vreme noile condiţii şi să ne pregătim pentru ele? Evident că da. Aşa fiind, nu numai că nu este de prisos, dar chiar se impune să cunoaştem lumile invizibile, deoarece cunoscându-le din timp vom şti cum să ne comportăm atunci când dezbrăcând haina carnală, trupul, vom pătrunde în aceste lumi, unde ne vom desfăşura existenţa în forme noi de viaţă.
Pregătiţi ca atare vom fi scutiţi să rătăcim ani şi ani în neştiinţă şi să pierdem astfel o vreme îndelungată până să ne obişnuim iarăşi cu „noua” noastră patrie spirituală, veche din veşnicia veacurilor fără număr.
În afara acestui motiv esenţial, se cade să luăm cunoştinţă de aceste lumi şi pentru faptul că ceea ce vedem pe pământ nu este decât efectul unor cauze aflate în lumea invizibilă. Aşa de exemplu:un om simplu constată cum telefonul transmite voci de la un loc la altul, vede cum tramvaiul circulă pe străzi, vede efectul, dar cauza care le pune în funcţiune – electricitatea – nu o vede, nu o cunoaştem. Acelaşi raport există şi între lumea fizică şi cea hiperfizică. Noi nu vom ajunge să cunoaştem pe deplin lumea fizică, lumea efectelor, până nu vom avea cunoştinţe despre lumea invizibilă, hiperfizică – domeniul cauzelor tuturor fenomenelor, lucrurilor şi fiinţelor vizibile pe pământ.
Ori de câte ori o problemă este complexă prin natura ei, se cade să se vină cu exemple cât mai numeroase. Iată un arhitect decis să proiecteze o casă. Acest om nu va îngrămădi material peste material, fără nici o ordine, fără necesitate şi în cantităţi de prisos. Mai întâi se foloseşte de gândirea şi imaginaţia sa. Îşi croieşte în minte o formă de casă, cu o anumită distribuţie, cu un anumit aspect şi dimensiuni. După aceea aşterne pe hârtie ceea ce croise mental, şi încetul cu încetul, urmărindu-şi imaginaţia, face pe hârtie un plan. După acest plan, începe construcţia – realizarea fizică a unei concepţii. Cu alte cuvinte, întâi a fost o creaţie mentală, ideală, apoi a urmat realizarea ei într-o imagine, într-o formă aşternută pe hârtie, într-un proiect, şi în fine – realizarea ei în lumea fizică, cu material fizic. Ideea aparţine Lumii divine; imaginea, planul, aparţine lumii astrale; iar construcţia fizică aparţine lumii fizice.
Casa, opera fizică este trecătoare, pieritoare. Un foc, un cutremur o poate rade de pe suprafaţa pământului. Proiectul aşternut pe hârtie se poate distruge şi el, dar arhitectul are în minte imaginea casei, care nu se va distruge niciodată. Omul fizic, personalitatea creatoare va pieri şi ea, dar imaginea, creaţia sa mentală, va dura în vecii vecilor în lumea invizibilă, unde s-a imprimat ca pe o placă fotografică.
Într-adevăr, universul este plin de o sumă de materii extraeterate, numite fluide. Aceste fluide au, printre alte însuşiri, calitatea de a fixa pe ele imaginile, ideile emise de oameni, îngeri, supraîngeri şi alte entităţi spirituale. Cu alte cuvinte, în spaţiile infinite se găsesc arhivele2 naturii, unde se imprimă toate gândurile, evenimentele şi sentimentele omenirii, fie întrupate, fie destrupate.
Tot ce există pe pământ – aer, apă, munţi şi câmpii, flora şi fauna, totul are influenţă asupra omului. Dar în afară de influenţele lumii vizibile, asupra fiecăruia din noi se exercită influenţe şi mai mari, şi mai puternice – influenţele lumilor invizibile. Noi suntem, la un moment dat, rezultatul influenţei mediului vizibil şi invizibil asupra noastră, şi al muncii depuse de spirit – stăpânul trupului – potrivit evoluţiei sale. Să nu credem că ştim tot ce ne înconjoară. Chiar în lumea fizică – tangibilă, vizibilă şi cercetată cu simţurile noastre – se petrec o mulţime de fenomene de care rămânem neştiutori, pentru că simţurile noastre mărginite nu ni le fac cunoscute. De exemplu, se află înaintea noastră o statuie.
Undele luminoase căzute pe această formă se reflectă şi vin la ochii noştri, de unde sunt transmise la centrul văzului aflat pe cortex, de aici la suflet, şi prin intermediul sufletului conştiinţa noastră, spiritul, traduce aceste vibraţii în culoare şi formă.
Dar oare cunoaştem noi totul despre această lumină? Nu, şi iată de ce. Se ştie că lumina ce scaldă cu vibraţiile ei suprafaţa pământului, vine de la soare. Dacă facem să treacă printr-o prismă o rază de lumină, vom vedea că ea se descompune în mai multe fâşii colorate, care întâlnind un ecran, ne dau spectrul solar, compus din şapte culori: roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet. Noi atât vedem cu ochii. Cu toate acestea, adevărul este că fâşia de lumină mai dă naştere, trecând prin prismă, şi altor culori, unele înaintea roşului – infraroşu, şi altele dincolo de violet – ultraviolet. Într-adevăr, dacă punem o lentilă în dreptul spaţiului gol dinaintea roşului şi aşezăm în focarul acestei lentile o bucată de fosfor, vom vedea că fosforul se aprinde, deoarece razele obscure, invizibile ochiului nostru, trecând prin lentilă, s-au concentrat, s-au manifestat sub formă de căldură, aprinzând fosforul. Prin urmare, înaintea roşului există unde vibratorii producătoare de căldură.
Dacă punem la finele spectrului un paravan şi alături de el o placă unsă cu o soluţie de cianură de potasiu, vom vedea cum această placă se va lumina sub acţiunea razelor ultraviolete.
Fluidul este o materie formată din particule infinit de mici, de natură electrică sau magnetică. Aceste particule oferă un suport energetic pentru informaţii mentale şi sentimentale organizate în diverşi algoritmi. In funcţie de gradul evolutiv al vibraţiilor şi algoritmilor care animă aceste particule, există o scară infinită de calităţi ale fluidelor, de la cele inferioare, ce însoţesc pietrele, până la cele superioare, care intră în constituţia Divinităţii.
Arhiva Akaşă (sanscr. – eter, fluid) – Cronica sau memoria spirituală permanentă a tuturor vibraţiilor din univers.
Aşadar, există în razele soarelui culori infraroşii şi ultraviolete, invizibile ochilor noştri, dar sesizabile prin efectele lor. După cum ochiul nostru nu vede decât între anumite limite, urechea noastră nu aude decât sunetele produse în aer cu o frecvenţă între 32-36.000 de vibraţii pe secundă. Or în natura fizică înconjurătoare se produc vibraţii de o frecvenţă mai înaltă de 36.000 Hz şi mai joase de 32 Hz; dar urechea noastră nu le percepe, nu le aude, ca şi cum n-ar exista.
De aici tragem concluzia că suntem scăldaţi din toate părţile de vibraţii – unele transmise prin aer, altele transmise prin eter – de care însă nu avem cunoştinţă, pentru că nu deţinem organe potrivite recepţionării lor.
Aşa de exemplu electricitatea – ale cărei unde se transmit prin eter – are de la 1.046.000 până la 35.000 milioane vibraţii pe secundă. Fluidul electric ce se scurge pe firele electrice nu este văzut de ochiul nostru, pentru că vibraţiile sale au o frecvenţă foarte mare. Dar imediat ce curentul electric întâmpină o rezistenţă în drumul său – un filament de bec electric – numărul vibraţiilor prin eter scade între 350 milioane şi 760 milioane de vibraţii pe secundă, filamentul devine luminos şi ochiul nostru vede lumina.
Până în prezent se cunosc 63 categorii de vibraţii, din care fac parte undele hertziene, undele nancy, undele x, y etc. Dintre acestea, noi nu percepem decât opt categorii, prin urmare avem cunoştinţă de prea puţin.
Să presupunem că nervul optic n-ar dispune de sensibilitatea dobândită până în prezent; desigur n-am avea nici o cunoştinţă de lumina soarelui, atmosfera din jurul nostru fiind întunecată. Să presupunem acum că nervul ochiului ar fi impresionabil de undele electrice; în acest caz noi am vedea totul în jurul nostru, graţie luminii emise de electronii care ne înconjoară din toate părţile.
Astfel n-ar mai fi pentru noi, nici noapte, nici zi, ci o lumină continuă, atâta vreme cât electronii vor fi mânaţi mereu în vârtejul infinit de rapid al mişcării lor de rotaţie şi revoluţie.
Având în vedere acest principiu, înţelegem facultatea văzului şi auzului spiritual a unor persoane numite clarvăzătoare sau lucide. Cu toţii primim vibraţii din lumea hiperfizică, dar rămânem nesimţitori la acţiunea lor, deoarece conştiinţa noastră nu răspunde la influenţa lor, nu sesizează sosirea lor. Clarvăzătorii, lucizii, primind aceste vibraţii, le înţeleg, conştiinţa lor ia act de prezenţa lor, şi ei văd fenomene, fiinţe, materii şi forţe la a căror descriere rămânem pe gânduri.
Evident că şi între lucizi există diferite grade: unii văd binişor, alţii bine şi alţii foarte bine, la fel ca în cazul văzului fizic comun. Pentru aceşti oameni, vederea în lumea invizibilă este un act involuntar – privesc şi văd. Ei pot vedea şi cu ochii deschişi şi cu ochii închişi, ceea ce denotă o independenţă între vederea fizică şi cea spirituală. Ei văd cartea pe care o au în mână, dar în jurul ei, prin ea şi dincolo de ea văd lumea invizibilă.
În această lume, luminoasă prin ea însăşi, prin care circulă valuri de materii subtile, se vede o mişcare deosebit de rapidă în toate direcţiile. Prin urmare lumea invizibilă este şi ea materială, animată de numeroase forţe, desfăşurate conform unor anumite legi. Aceste materii sunt de diferite densităţi, formate fiecare din particule eterice de anumite dimensiuni şi constituţii, materii dispuse unele deasupra altora, conform fineţii lor, dar în acelaşi timp pătrunzându-se rând pe rând, cele mai fine pe cele mai grosolane, sau cu particule mai mari. Vom descrie aceste materii dispuse în zone diferite, unele deasupra altora, în decursul capitolelor următoare.
În peregrinarea lui pe calea evoluţiei, timp de mii şi milioane de ani, omul abia a ajuns să-şi dezvolte inteligenţa. Graţie acestei inteligenţe, el face azi descoperiri din ce în ce mai numeroase şi mai uimitoare. După scurgerea a mii şi mii de ani şi veacuri, omul va deveni mai bun şi mai înţelept, iubind tot ceea ce-l înconjoară. În fine, când evoluţia omenească va fi spre sfârşit, pe lângă o înaltă inteligenţă şi o bunătate îngerească, omul va dobândi puteri deosebite, forţe divine. Atunci se va termina evoluţia omenirii pe această planetă. Masa umanităţii înaintată astfel, ridicată până la termenul final al existenţei sale terestre, va trece pe un alt corp ceresc, pentru a-şi continua drurnul evolutiv infinit, iar cei înapoiaţi, întârziaţii, vor fi trecuţi prin întrupări, pe un alt glob, de aceeaşi natură cu Pământul, ca să-şi continue drumul neterminat. Constatăm că evoluţia omului necesită multe secole, şi totuşi fiecare dintre noi poate grăbi sau scurta durata acestei evoluţii. Aceasta presupune o metodă specială, o hotărâre nestrămutată, sacrificii mari, adică viaţa sfinţilor, a marilor mistici sau a yoghinilor. Prin alimentaţie şi meditaţie, prin retragerea departe de vâltoarea lumii, prin sfinţenia, iubirea şi jertfa manifestată pentru tot ce a creat Tatăl şi prin rugăciunile lor nesfârşite, aceşti oameni ajung să-şi activeze spiritul, dezvoltă forţele latente ascunse în adâncul lor, se iluminează şi dobândesc puteri divine şi cunoştinţe ignorate de omenire. Din rândul acestor oameni ieşeau savanţii de altădată, întemeietorii unei ştiinţe vaste, din care s-a oferit omenirii numai atât cât putea pricepe şi avea nevoie pentru avansarea ei.
Bietul savant de azi se străduieşte să ştie ce este eterul, cum este constituit atomul. Se zbate în ipoteze asupra vieţii, a constituţiei lui, dar nu va cunoaşte tainele vieţii decât în ziua în care îşi va ilumina fiinţa printr-o viaţă morală, corectă, conformă legilor divine – de blândeţe şi iubire pentru tot ce există în jurul său. Numai atunci spiritul său va lucra puternic prin cuirasa, prin învelişul său trupesc, şi va vedea cu ochii spiritului atomul mare cât roata plugului, îi va vedea constituţia, va înţelege viaţa şi evoluţia ei. Numai atunci când trupul său, când sistemul său cerebral va ajunge să vibreze ca şi atomul, savantul modern va ajunge să cunoască mai mult. Arunci nu va mai exista pentru el nici un mister privitor la atom. Va cunoaşte rând pe rând toate materiile invizibile, toate forţele ce lucrează asupra lor şi toate cauzele fenomenelor petrecute în natură. Reducând totul la materia fizică şi la legile ce o stăpânesc, savantul de azi nu poate, tocmai datorită acestui materialism feroce, să se înalţe în sfere mai înalte, să cunoască materii, legi, forţe şi fiinţe mai subtile, decât cele cunoscute în jurul său din copilărie.
În antichitate, cei dotaţi cu inteligenţă, cei pregătiţi de natură, se puneau sub conducerea unui mare preot, sfânt în conduita lui şi versat în cunoştinţe oculte şi ale naturii. Acesta, timp de 20-30 de ani, îi povăţuia pe discipoli, le descria şi arăta experimental tot ceea ce se referă la om şi natură.
În tot acest timp discipolii erau ţinuţi în locuri retrase, în plină natură, feriţi de influenţele lumii, de gândurile ei josnice, de pornirile ei pătimaşe, de influenţele ei magnetice. Somnul, alimentaţia, băile şi exerciţiile fizice, antrenamentele mentale şi rugăciunile, toate erau reprezentate şi executate cu scrupulozitate. An de an, se dezvolta în ei vederea în lumea invizibilă şi auzul în lumea tăcerii, a celor fără glas.
Când discipolul dobândea aceste două instrumente de cercetare a naturii, dincolo de materia tangibilă şi analizabilă, marele guru, iniţiat sau preot, începea să-i descrie lumea fizică şi lumea hiperfizică. Ii făcea cunoscută matematica, biologia, chimia şi aşa, rând pe rând, tot ce înconjoară pe om, natura întreagă. O dată intrat în stăpânirea lor, trecea la studiul forţelor şi materiilor superfizice, a materiilor eteriforme, a fiinţelor invizibile ochilor fizici. Când – după ani de zile – îşi însuşea întreg acest domeniu, trecea la cunoaşterea originii şi a creaţiei universurilor, a vieţii şi a tuturor fiinţelor. După aceea îşi încheia cariera de discipol cu aflarea celor mai înalte cunoştinţe îngăduite unui muritor – noţiuni referitoare la Creatorul lumilor şi atributele Sale.
Din ziua când a reuşit să-şi înfrâneze simţurile şi dorinţele, să-şi ordoneze gândurile, să respingă influenţele semenilor săi, el ieşea în lume, păşea în mijlocul omenirii, devenea la rândul său o mare lumină spirituală.
De acum înainte, cunoscător a ceea ce există pe pământ şi în Ceruri, el poate să-şi lase trupul pe pat, la umbra unui copac, într-un loc retras, iar împreună cu o parte din sufletul său să iasă şi să se îndepărteze de trup, să se ridice în spaţiu, ca un nor nevăzut, şi acolo să vadă, să cerceteze, să audă şi să primească sfaturile marilor Lumini spirituale, înaltele entităţi spirituale diriguitoare ale evoluţiei lucrurilor şi fiinţelor de pe planeta noastră.
În această fază, iniţiatul posedă puteri deosebite; poate face ceea ce omul numeşte „minuni”1. El se ridică în aer, merge pe suprafaţa apei, stă în mijlocul flăcărilor, se face invizibil, vindecă boli şi face o serie nesfârşită de fapte, pentru că ştie să mânuiască toate materiile, cunoaşte secretul legilor ce le guvernează, realizând — asemenea unui mic creator — orice doreşte. Vai lui dacă o va face din vanitate sau împotriva semenilor săi!
Un asemenea om era privit – cum ar fi privit şi azi – ca un supraom, respectat de toţi. De la aceşti iniţiaţi au rămas până în zilele de azi ceea ce se mai cunoaşte, ca tradiţie, despre lumea superfizică.
‘ Anumite fenomene şi activităţi spirituale sunt în mod greşit denumite „minuni” sau „fenomene paranormale”, ele fiind cât se poate de normale. Dacă în urmă cu câteva sute de ani i s-ar fi prezentat omului imaginea unui televizor, el ar fi spus că este vorba de ceva paranormal şi cu toate acestea televizorul este azi foarte normal chiar şi pentru cei mai neştiutori copii. Mai paranormal este faptul că deşi suntem creaţi de Tatăl şi vieţuim în creaţia Sa, ne sustragem mereu de a-I fi recunoscători şi de a ne considera adevăraţii Săi copii.

Fragment din ”Din tainele vieții și a universului” Scarlat Demetrescu

Reclamă

Legea de bază a lumii spirituale se rezumă la două cuvinte: „altruism absolut”.

Legea de bază a lumii spirituale se rezumă la două cuvinte: „altruism absolut”.
Cum putem dobândi această calitate? Transformându-ne noi înşine. Doar prin acest act interior suntem capabili să percepem lumea spirituală şi să începem să trăim simultan în ambele lumi.
O asemenea transformare este numită „credinţa deasupra raţiunii”. Lumea spirituală este o lume altruistă. Fiecare dorinţă şi acţiune care există pe acest tărâm nu este dictată de raţiunea umană sau de egoism, ci de credinţa; i.e., prin simţirea Creatorului.
Dacă bunul simţ este un instrument vital pentru acţiunile noastre, atunci pare că nu suntem capabili să ne eliberăm complet de intelectul nostru. Totuşi, datorită faptului că intelectul nostru nu ne arată cum putem scăpa de circumstanţele pe care Creatorul le plasează în faţa noastră într-o manieră ascunsă, el nu ne poate ajuta în rezolvarea problemelor.
În schimb, vom rămâne suspendaţi fără sprijin şi fără un răspuns logic la ceea ce ni întâmplă. În lumea noastră, noi suntem conduşi doar de către raţiunea noastră. În tot ceea ce facem, raţiunea – calculul egoist pur „raţional”- este baza tuturor dorinţelor şi acţiunilor noastre.
Raţiunea noastră calculează cantitatea de plăcere pe care ne aşteptăm să o experimentăm, în comparaţie cu cantitatea de durere care trebuie siportată pentru a dobândi această plăcere. Apoi le scădem una din alta pentru a evalua costul şi astfel decidem dacă ne îndreptăm către plăcere sau alegem liniştea.
O asemenea abordare „raţională” a lucrurilor din jurul nostru, este numită „credinţa în raţiune”. În acest caz, raţiunea noastră determină câtă credinţă vom consuma.
Adeseori acţionăm fără a calcula beneficiul sau costul efortului, ca de exemplu în cazurile fanatismului sau comportamentelor condiţionate. Asemenea acte „oarbe” sunt numite acte ale „credinţei sub raţiune”, pentru că sunt determinate mai degrabă de urmarea orbească a deciziilor luate de altcineva, decât de raţiune sau estimare.
Acţiunile noastre pot fi dictate de asemenea de educaţie, care a devenit a două noastră natură în aşa fel încât trebuie să facem un efort pentru a nu acţiona mecanic, prin puterea obişnuinţei.
Pentru a face trecerea de la urmarea legilor lumii noastre, la legile lumii spirituale, trebuie să îndeplinim anumite condiţii. În primul rând, trebuie să ne eliberăm complet de argumentele raţiunii noastre şi să renunţăm să ne folosim de intelectul nostru în determinarea acţiunilor noastre. Ar trebui să încercăm să ne ţinem de Creator cu ambele mâini, ca şi cum am fi suspendaţi în aer, permiţându-i acestuia şi numai lui, să ne determine acţiunile.

Dr Michael Laitman-Atingerea lumilor spirituale

Reclamă

Legea universala a vibratiei

„Nimic nu este in repaus complet.
Totul se misca si totul vibreaza.”
Kybalion

Legea universala a vibratiei

Sunt mii de ani de cand invatatii vechiului Egipt au enuntat acest principiu al miscarii universale sau mai precis spus al vibratiei macrocosmice. A treia mare Lege Hermetica, cea a Vibratiei, indica adevarul universal ca miscarea se manifesta pretutindeni in Univers, ca nimic nu se afla in stare de repaus complet, totul se misca, vibreaza si se transforma ciclic, prin cicluri care sunt mai mici sau mai mari.

Aceasta lege hermetica era recunoscuta si apreciata de catre primii filosofi greci, care o introdusesera in sistemele lor de gandire. De-a lungul a numeroase secole insa, in afara hermetistilor, majoritatea filozofilor au pierdut acest adevar din vedere, astfel incat, abia in secolul al XIX-lea stiinta fizicii recunoaste din nou acest adevar, iar descoperirile stiintifice ale secolului XX aduc noi probe asupra exactitatii acestei doctrine hermetice, veche de mii de ani.

Aceasta Lege explica faptul ca diferentele existente intre diferitele manifestari ale Materiei, ale Energiei, ale Sufletului si ale Spiritului sunt toate consecinte ale structurarii generale, pe nivele distincte de vibratie a Universului si se constituie intr-un joc macrocosmic divin al proportiilor dintre frecventele de vibratie din intreaga Creatie.

Ordonarea vibratorie

De la aspectele subtile, spirituale si pana la cele mai grosiere forme de manifestare vibratorie, cele ale Materiei, totul vibreaza. Pretutindeni se manifesta structrarea in forma ordonata vibratoriu a Universului: cu cat este mai inalta frecventa de vibratie, cu atat mai inalta este pozitia pe scara ierarhiv-vibratorie. Vibratia Spiritului este atat de intensa si atat de rapida incat, practic, el pare a fi un repaus, la fel cum, o roata care se invarte cu viteza foarte mare pare sa fie oprita.

La cealalta extremitate a scarii ierarhice vibratorii Universale sunt frecventele joase, care alcatuiesc formele aparent grosiere ale Materiei, ele caror vibratii sunt atat de lente incat par ca nici nu ar exista, la fel cum analogic vorbind unele sunete de foarte mica frecventa, nici nu sunt percepute de urechea umana, dand aparenta ca nici nu exista. Intre aceste doua extremitati ale ierarhiei vibratorii cosmice sunt o multime de frecvente diferite de vibratii care alcatuiesc multitudinea de lumi vibratorii paralele.

Astfel, de la corpuscul electron, de la atom si molecula, pana la astri si universuri, totul se misca, totul vibreaza. Stiinta moderna a dovedit deja cu fapte si experiente evidente ca tot ce noi numim Materie si Energie nu este decat „un mod de miscare vibratorie” caracterizata de o anumita frecventa de vibratie si multi dintre savanti la ora actuala aproba opinia initiatilor care afirma ca si fenomenele subtile nu sunt altceva decat tot asemenea „moduri de vibratie sau de miscare” angrenate in interactiuni prin rezonanta, intr-un dinamism ce alcatuieste ceea ce noi numim intr-un limbaj comun „viata”.

Substanta universala (DRAVYA)

Stiinta moderna ne invata insa ca particulele elementare (aparent grosiere), care au si ele componente: quarkuri, leptoni, barioni, fotoni sunt intr-o dinamica atat de mare, incat nu pot exista independente (cu exceptia fotonului), ci doar in structura particulelor elementare, deci cu alte cuvinte aceste particule elementare sunt constituite din subparticule care nu exista decat in relatie unele cu celelalte (sau altfel spus relatia le defineste, le face sa existe). Deci, tot ceea ce numeste stiinta clasica „corpuscul” este intr-o continua vibratie si mai precis spus este constituit ca un „ghem de vibratii” elementare.

Mai departe, incepand cu fotonul, intram in lumea undelor, vibratiilor a caror trasatura principala este miscarea. Aici masa si toate celelelate elemente inertiale dispar. La acest nivel miscarea este mult mai mare, energia fiind una din caracteristicile principale (in fizica masura vibratiei este frecventa, iar frecventa este o caracteristica pentru energie).

Prin aceasta Lege a Vibratiei se pun bazele intelegerii unitare a tuturor fenomenelor care au loc in Univers prin faptul ca ea (aceasta lege) evidentiaza existenta unui „mediu” comun pentru toate fenomenele si anume „campul rezonant”. Acesta este de fapt fundamentul conceptului de substanta universala (DRAVYA), existent in gandirea ayurvedica.

Astfel ca, in realitate, orice structurare a substantei universale (DRAVYA), reprezinta de fapt un „camp rezonant”. Mineralele, plantele, fiintele umane, precum si feluritele manifestari existente in universurile subtile, reprezinta tot atatea campuri rezonante. Iar interactiunile care se stabilesc intre ele sunt de fapt forme de manifestare a legii fundamentale a rezonantei.

Legea rezonantei oculte

Dupa cum se stie, cuvantul rezonanta provine din latinescul „resonare”, care inseamna a rasuna, a repeta un sunet sau altfel spus o vibratie. Rezonanta este un fenomen extrem de complex datorita caruia undele sau vibratile-energii ale universului, indiferent de natura lor, atunci cand sunt propagate de la un focar emitator (numit aici inductor) pot face sa intre in vibratie anumite focare sau zone de corespondenta din diverse sisteme (numite rezonante) daca una dintre frecventele proprii de vibratie ale sistemului rezonant este egala sau foarte apropiata de frecventa cu care vibreaza focarul cosmic inductorul si daca energia purtata de vibratia sa corespondenta este suficient de mare fata de distanta care separa cele doua sisteme in cauza astfel incat sa nu apara atenuarea completa a undei pe parcursul dintre cele doua sisteme (inductor si rezonant).

Ceea ce ne apare acum ca fiind esential pentru intelegerea fenomenelor Universale este modul in care interactioneaza doua sau mai multe obiecte, fiinte sau chiar fenomene separate. Legea Vibratiei ne spune ca exista un mediu comun pentru tot ceea ce este manifestat si anume vibratiile care formeaza campul rezonant.

Legea fundamentala a Rezonantei ilustreaza tocmai interactiunile dintre diferitele vibratii si modul cum acestea se compun dand nastere la vibratii noi. Tocmai de aceea putem spune ca Legea Rezonantei este o Lege a interactiunilor Universale. Ea permite intelegerea dinamismului universal, prin identificarea fundamentului interdepententelor vibratorii care se manifesta pretutindeni in univers. Tocmai de aceea, Legea fundamentala a rezonantei ne permite sa intelegem dinamismul vietii vibratorii universale.

Andrei Gamulea
Profesor Ayurveda
sursa: http://www.ayurvedaromania.ro

Reclamă

Spre Esență prin simțuri.

Care dintre noi nu s-a intrebat, si nu odata in viata, despre scopul vietii. Si despre cauzele suferintelor care vin asupra noastra? In ce scop exista natura? Care este scopul dezvoltarii noastre? In fiecare celula din corpul nostru vedem inteligenta si logica, actiuni cu intentie si scop, insa in existenta corpului ca intreg, nu reusim sa vedem nici o logica si nici un scop.
Dintre toate fiintele stiute de noi, omul este fiinta cea mai completa din natura. Insa tocmai el este cel care isi pune vesnic intrebarea, in fiecare generatie: care este scopul existentei realitatii?
In toate timpurile au incercat marii oameni de stiinta si marile genii sa descopere pentru ce traieste omul, dar nu au gasit raspunsul. Aceasta intrebare se agraveaza numai, din generatie in generatie, caci suferintele nu scad, iar lupta pentru supravietuire nu dispare. Daca este asa, este posibil ca raspunsul sa nu fie in domeniul cunoasterii noastre iar descifrarea raspunsului poate nu este in domeniul stiintelor.
Dar nu este vorba numai despre intrebarea, in ce scop exista creatia, fiintele vii si oamenii, ci si de intrebarea: pentru ce traiesc eu? Procesele de dezvoltare din natura, si cele din propriul corp, ne minuneaza cu „contradictiile” neintelese din ele. De exemplu, puiul de animal devine matur in cateva saptamani sau luni, pe cand bebelusul are nevoie de un lung proces de dezvoltare pana cand devine matur. Numai la sfarsitul procesului sau de dezvoltare vedem ca el este „coroana creatiei”, insa in toate fazele de trecere, omul este mult mai slab decat toate celelalte fiinte.
Este extraordinara contradictia dintre procesul de maturizare al fiintelor vii si cel de la nivelul omului, intr-atat incat, daca nu am cunoaste rezultatul final al dezvoltarii am fi ajuns la concluzia contrara, ca puiul de animal va creste si va fi „coroana creatiei” iar bebelusul omului va avea o viata amara sau chiar va muri. De aici, vedem ca nu intelegem semnificatia existentei si nici logica din procesul de dezvoltare.
Noi sesizam lumea prin cele cinci simturi ale noastre. Ceea ce sesizam prin vaz, auz, gust, miros si pipaire, este cuprins in interiorul nostru si ne prezinta tabloul lumii inconjuratoare. Deci, daca am fi avut alte simturi, lumea inconjuratoare ar fi fost simtita in noi, intr-un mod diferit. Este stiut – cainii „vad” lumea cu ajutorul simtului mirosului, iar albinele o vad ca impartita in miliarde de celule.
De aici rezulta , ca din tot ceea ce ne inconjoara, noi cuprindem in interiorul nostru cu ajutorul simturilor noastre, numai o mica parte, intr-o limita foarte restransa. Dar daca este posibil sa simtim tot ceea ce ne inconjoara? Daca este posibil ca acolo este ascuns secretul existentei noastre, scopul si destinul nostru?
Daca presupunerile noaste sunt corecte, atunci ne lipseste inca un simt, care este destinat pentru ceea ce nu este simtit prin cele cinci simturi. Cum se poate dobandi acest simt? De ce natura nu a creat in noi acest simt? De ce nu l-am primit in clipa in care ne- am nascut?
Concluzia este simpla: omul trebuie sa-l dezvolte in interiorul sau cu forte proprii. Omul este deosebit in dezvoltarea sa fata de oricare alta fiinta. El dobandeste si dezvolta orice lucru individual, si de aceea, si acest simt in plus, el trebuie sa-l dezvolte prin forte proprii, prin efort omenesc si etic.
Tocmai acest simt in plus este ceea ce-l deosebeste pe om de vietuitoare, care au fost create si ele cu cele cinci simturi. Dintre toate vietuitoarele, omul este singurul care a fost creat cu capacitatea de dezvoltare, si capabil sa descopere in sine acest simt ascuns si sa-l dezvolte.
Din generatie in generatie omul se dezvolta treptat. El se dezvolta tehnologic, stiintific, cultural insa nu etic. Intr-o anumita faza de dezvoltare, omenirea trebuie sa simta necesitatea dezvoltarii spirituale, caci altfel ea nu va supravietui, si sa simta dupa aceea, necesitatea interioara de a descoperi acest simt in plus.
Dezvoltarea intregii omeniri seamana cu dezvoltarea individului, care trece prin fazele copilariei, tineretii si maturizarii utilizand potentialului sau. Si atunci cand omul descopera in sine acest simt in plus, el simte in jurul sau o lume mai mare, vede sensul vietii, cauzele suferintelor, scopul existentei, si mai mult decat atat – aceste simturi ii dau posibilitatea sa stapaneasca in lume, sa distruga cauza suferintelor si sa inainteze catre scop – sa-l atinga si sa ajunga la esenta vietii.

Dr. Michael Laitman

Reclamă

Conștiință și compasiune….

Corpurile dense al ființelor umane mor, dar câmpurile de experiență numite energie vitală, emoție, câmpurile mentale și toate celelalte spații subțiri ale ființei, nu dispar niciodată. Strămoșii noștri au murit fizic, dar experiența lor nu se dizovă. Câmpurile akashice nu sunt decât un cuvânt oriental pentru o realitate pe care o trăim cu toți, în fiecare clipa, fie că suntem conștienți de asta ori nu. Trăim imersați într-un mediu invizibil, dar pe care îl putem simți oricând, al experienței umane. Corpurile noastre fizice, poartă în ele amprenta ancestrală a întregii experiențe umane și de aceea, uneori, din străfundurile ființei emerg spre suprafață lucruri care ne influețează alegerile acestei vieți. Vindecarea este, cu adevărat, posibilă prin acest demers al Conștienței, care nu este altceva decât capacitatea noastră de a ne deschide, de a simți fără să ne temem, și de a lăsa lucrurile să curgă. De la nivelul Maestrului, nu există nimic de care să ne temem, căci totul face parte din noi, nu există suferință care să nu poată fi dizolvată prin Compasiune, nu există emoție, oricât de dură, frică, furie, rușine, vinovăție, frustrare, ură, tristețe, în această viață sau în altele, în experiențe umane personale, transpersonale sau transgeneraționale, care să nu poate fi dizolvate prin Compasiune.

Cât de des apar în viețile noastre asemenea conținuturi? Cât din ele sunt ale noastre, și cât sunt moștenite, în mod firesc prin ascendența noastră și prin sângele nostru, prin educația, morala, cultura, prin familie, biserică…. Care din toate criteriile noastre ne reprezintă cu adevărat? Cât de liberi suntem în interiorul acestui hățiș de norme interioare, cât de mult ne creăm propria noastră experiență de viață așa cum dorim?

e multe ori ați auzit despre transformarea fundamentală prin care trece umanitatea, despre saltul de conștiință și de Conștiență care are loc. De câte ori ați perceput faptul că această transformare are loc chiar acum, în interiorul fiecăruia dintre voi? Că aveți, în sfârșit, de ales, într-un fel în care părinții și străbunii voștri nu au avut. Conștiința umanității era alta, dualitatea profundă i-a marcat, astfel încât experiențele lor de viață au rămas de prea multe ori suspendate în durere și frustrare. Asta este karma. A venit momentul ca Umanitatea să se elibereze, și acest lucru vă privește pe voi, în mod direct. Fiecare moment de Conștiență și de alegere liberă este un moment de eliberare, pentru noi înșine și pentru străbunii noștri. Fiecare moment de onorare a trecutului, de compasiune și de creație proaspătă de realitate este un dar pentru Întreg. A îi înțelege, a îi ierta, a fi în compasiune cu Ei, înseamnă a fi în compasiune cu noi înșine și cu întreaga creație. Este un act mistic, profund uman, eliberator și vindecător.

Compasiunea coboară în lumea încarnată într-un mod diferit de acela pe care îl așteptau teoreticienii și teologii. Salvarea vine, așa cum a rostit Cristos, care este un alt nume al Maestrului Interior, din propria noastră inimă. Și se petrece acum. Oportunitatea este în fiecare moment al vieții noastre în care suntem conștienți de frumusețea și măreția experienței umane, care nu este altceva decât o expresie a divinității.

Alegerea este a noastră,numai noi putem face ceva cu noi.

Sursa Călătoria inimii.net

Reclamă