Păcatul ….

    Mulți consideră atunci că viața lor a dat greș și se aruncă cu atât mai năvalnic în plăceri amețitoare sau într-o viață de muncă înverșunată, sau îi apucă melancolia și bolile nervoase. Vindecarea desăvârșită a acestor tulburări sufletești este cu putință numai cu ajutorul  credinței. Dar, fiindcă aici vorbim despre oameni care au uitat drumul spre Dumnezeu, vom spune numai următoarele:

Există o renaștere chiar și după cea mai grea cădere, există putința de a repara greșeala și păcatul, există, pentru orice om, un drum care duce la ispășirea purificatoare. Cea dintâi condiție pentru aceasta este groaza omului de sine însuși, umilința adâncă, mărturisirea deplină a păcatului.

De aici, răsare de la sine nevoia elementară de ispășire, care nu-i doar un produs artificial al propovăduirii religioase, ci își are izvorul în puterea și setea de primenire a naturii umane. Fără spovedanie, căință și ispășire nu există progres lăuntric pentru om, iar marea lui capacitate intelectuală este seacă și stearpă fără acel progres lăuntric, care izvorăște din conștiința greșelii și din ispășire. Lipsurile, eforturile și suferințele pe care omul și le impune singur, ca să arate vechiului său eu puterea unei voințe noi, este pentru el singurul mijloc de a se elibera de sine, de a se înălța deasupra lui însuși. Fără aceasta nu există decât lâncezeala și putreziciunea lăuntrică. Omul care mai are un sâmbure sănătos simte nelămurit că pasiunea năvalnică și dorul bolnăvicios de viață pot fi ținute în frâu numai prin îngrădiri și lipsuri dureroase. În acest înțeles, Socrate numește pedeapsa doctoria sufletului și spune: Cine a săvârșit o nedreptate trebuie să se grăbească să se ducă singur la judecător, ca și cum ar fi vorba de un doctor, pentru ca nu cumva răul să se încuibeze în suflet, să-l umple de tainica-i otravă și să ajungă fără leac. Să comparăm spiritul care domnește în marile tragedii antice cu spiritul de astăzi și vom simți cum omul din zilele noastre și-a pierdut într-o măsură de neiertat acea nevoie elementară de purificare, atât de vie în oamenii de altădată, și care a dat creștinismului avânturile lui cele mai adânci.

Unde mai întâlnim acel fior grozav în fața păcatului, acea sete arzătoare de a se spăla de păcatul săvârșit printr-o suferință impusă de bună voie? Avem o civilizație foarte dezvoltată în ce privește săpunul, suntem foarte simțitori la orice lipsă de curățenie exterioară; groaza de pângărirea lăuntrică însă a dispărut, am ajuns foarte îngăduitori față de faptele și de nepăsarea noastră. În învălmășeala generală a epocii, deosebirea tragică dintre bine și rău s-a pierdut, iar păcatul ajunge o simplă pățanie, de care uneori mai ești și mândru.

Pentru cercuri tot mai largi ale umanității dispare acel fior de purificare, izvorât odinioară din adâncurile unei concepții religioase a vieții și care îl făcea pe om să lupte cu sine însuși și cu păcatele lui. E un semn că sufletul este, în adâncul lui, neprihănit, când omul are încă năzuința și puterea ca printr-o spovedanie și o osândire de sine neînduplecată să-și treacă oarecum păcatele prin foc, și, printr-o ispășire ce și-a ales-o singur sau a primit-o de bunăvoie, să întărească și să închege în sufletul său o străduință mai înaltă.

Cine este în stare să o facă își păstrează o tinerețe veșnică, apărându-se astfel de acea împietrire a sufletului în care cad atâția oameni încă din anii cei fragezi, din cauza mulțumirii de sine și a tihnei. Există oameni care evoluează și alții care vegetează, unii activi, alții pasivi. Numai cine poate să se cerceteze pe sine, să se umilească și să se căiască, acela evoluează și se înalță față de sine și față de viață, trece de la starea pasivă la starea activă.

Fr.W.Foster – Îndrumarea vieții

Reclamă

Anunțuri