Moartea și dincolo de ea………

      Ceea ce suntem
Primul lucru pe care cineva trebuie să-l ştie în viaţă este de unde vine, încotro merge, care este scopul existenţei, pentru ce suntem aici…Fără îndoială, dacă vrem să ştim ceva în ceea ce priveşte destinul care ne aşteaptă, asupra propriei vieţi, este indispensabil deci, în primul rând, să ştim ceea ce suntem, asta este urgent şi de neînlăturat.

Corpul fizic în sine nu este singurul lucru. Un corp este format din organe şi fiecare organ e compus din anumite celule, fiecare celulă este formată din molecule şi fiecare moleculă din atomi. Dacă divizăm un atom eliberăm energie. Atomii sunt compuşi din ioni, care se rotesc în jurul electronilor, protoni, neutroni, etc. etc. etc. Toate acestea sunt cunoscute din fizica nucleară.

În ultimă instanţă, corpul fizic se rezumă la diferite tipuri şi subtipuri de energie, şi aceasta este foarte interesant; chiar gândirea umană este o energie. Anumite unde care ies din creier pot fi înregistrate. Ştim că oamenii de ştiinţă măsoară vibraţiile mentale cu aparate foarte sensibile şi aceste vibraţii sunt catalogate drept microvolţi. Astfel deci, în ultimă instanţă, organismul nostru se reduce la diferite tipuri şi subtipuri de energie. Materia este numai energie condensată, de aceea Albert Einstein a spus: „Energia este egală cu masa înmulţită cu viteza luminii la pătrat”. El a spus de asemenea: „Masa se transformă în energie şi energia în masă”. Astfel, ca o sinteză, materia este energie condensată.

Corp fizic, aura, corp eteric, corp vital
Corpul fizic posedă un fond organic vital. Acesta este LINGAM SARIRA al teozofilor, condensarea bio-termo-electro-magnetică sau aura persoanelor. Acest corp este baza vieţii organice. Nici un organism nu poate trăi fără corpul vital. Fiecare atom al corpului vital pătrunde în fiecare atom al corpului fizic, şi în acest fel, îl face să vibreze. Toate fenomenele chimice, fiziologice şi biologice, orice fel de fenomen de recepţie, toate procesele metabolice, toate acţiunile calorice etc., îşi au baza în corpul vital. Acest corp este cu adevărat un fel de dublu organic. De exemplu, dacă un braţ al acestui dublu organic iese din braţul fizic, simţim cum mâna este amorţită. Fiecare atom al corpului vital intră în fiecare atom al corpului fizic, de aceea se produce o vibraţie; această vibraţie este cea pe care o simţim când braţul începe să-şi revină din amorţeală. Dacă am fi capabili să retragem complet corpul vital din corpul fizic al unei persoane, această persoană ar muri. Aceasta este foarte interesant. Acest corp nu este decât secţiunea superioară a corpului fizic. Este partea tetradimensională a corpului fizic. Studenţii Vedelor consideră corpul vital şi cel fizic ca fiind o unitate.

Corpul bioenergetic, aura, corp eteric
Dincolo de corpul fizic, cu baza sa vitală organică, găsim Egourile. Egoul este suma diferitelor elemente inumane pe care le avem în interiorul nostru. Aceste elemente le numim: Mânie, Lăcomie, Desfrâu, Gelozie, Orgoliu, Lene, Gurmandism etc. Avem atât de multe defecte încât nici dacă am avea 1000 de limbi pentru a vorbi şi cerul gurii de oţel nu ne-ar ajunge niciodată să le enumerăm pe toate. Există persoane care întronează egourile în inimă şi le fac un altar pentru a le adora. Aceste persoane cred că Egoul este divin, dar ei se înşeală. Există persoane care divizează Eul în două: Eul superior şi Eul inferior. Ei vor ca Eul superior să controleze Eul inferior. Aceste persoane nu vor să realizeze că partea inferioară şi cea superioară sunt acelaşi lucru. Eul în sine este al timpului, eul este un roman cu multe volume. În Eu se găsesc toate defectele noastre, toate elementele care fac din noi adevărate animale intelectuale în sensul cel mai complet al cuvântului. Unii spun că „Alter Egoul” este divin şi-l adoră, acesta este un alt fel de a căuta o scăpare pentru a diviza Eul. Eul este eu şi asta-i tot.

Ceea ce rămâne
În lumea fizică ramân trei lucruri:

Corpul de carne şi oase care ajunge în mormânt;
Corpul vital sau „Corpul bioplastic”, cum îl numesc ruşii, care pluteşte în apropierea cadavrului şi se descompune puţin câte puţin, o dată cu corpul fizic. Ştim foarte bine că la fiecare 7 ani corpul fizic se schimbă total şi că nu rămâne nici un atom viu din corpul vechi. Dar corpul vital nu se schimbă. Acest corp conţine toţi atomii copilăriei, adolescenţei, tinereţii, maturităţii, bătrâneţii şi decrepitudinii.
Personalitatea umană. Personalitatea nu este corpul fizic, personalitatea este energetică. Nu o putem vedea cu ochii fizici, dar ea există. Când o persoană vine pe lume, ea nu are personalitate. Aceasta se formează urmând exemplul părinţilor, cu ceea ce învăţăm la şcoală, cu experienţa vieţii etc. În realitate, personalitatea se formează în timpul primilor 7 ani de viaţă şi se dezvoltă cu experienţă şi timp. Personalitatea e fiica timpului său, se naşte în timpul său şi moare în timpul său. Nu există nici un „mâine” pentru personalitate. După moartea corpului fizic, personalitatea rămâne în mormânt, însă ea iese când cineva îi aduce flori, când cineva o vizitează; în acel moment ea iese, ca apoi să se întoarcă din nou în mormânt. Personalitatea umană este perceptibilă pentru clarvăzători. Orice persoană care are puţină extrapercepţie poate vedea cum ex-personalitatea se dezintegrează lent în cimitir.
Ceea ce continuă
Dar nu toate lucrurile rămân în lumea fizică. Există ceva ce continuă: sunt „Valorile”, atât pozitive, cât şi negative, sunt „Eurile” bune şi „Eurile” rele.

Moarte, corp fizic, aura, personalitate
Fiecare persoană este mai multe persoane, adică mai multe „Euri”. Un lucru este „Eul geloziei” şi altul, „Eul non-geloziei”. Un lucru este „Eul iubirii” şi altul, „Eul non-iubirii”. Un lucru este „Eul mâniei” şi altul, „Eul non-mâniei”. Din toate aceste defecte trebuie înţeles că „Eul” nu există doar într-un mod individual. „Eul” este o grămadă de „Euri”, fiecare cu mentalul lui propriu, voinţa proprie, propriile sentimente. Ceea ce spunem noi aici putem să vedem în întregime; dovada o avem în faptul că o persoană iubeşte pe o alta timp de o jumătate de oră.

Concluzie: Moartea este o sumă de operaţii matematice. O dată ce operaţiile matematice sunt terminate ceea ce rămâne este un singur lucru: „Valorile”, adică, cantitatea de Euri diabolice ce personifică defectele noastre psihologice. Eternitatea devorează. În lumina astrală Valorile noastre se atrag şi se resping în acord cu Legea atracţiei universale. Aceste Valori, uneori se ciocnesc între ele sau pur şi simplu se atrag şi se resping.

Astfel deci, ceea ce continuă după moarte nu este un lucru prea frumos. Elementele care nu sunt distruse cu corpul fizic nu sunt altceva decât grămada de diavoli, agregatele psihice, defectele. Singurul lucru pozitiv care există în fondul tuturor acestor entităţi cavernoase care constituie Egoul este Conştiinţa, Esenţa, Buddhata…

Moartea se reîntoarce la punctul originar de plecare. Dacă un om nu lucrează asupra propriei vieţi şi nu încearcă s-o modifice, este clar că este pe cale să piardă timpul în mod mizerabil, căci un om nu este altceva decât ceea ce va fi. Trebuie să ne lucrăm propria viaţă, pentru ca să devină o operă de măiestrie. Viaţa este ca un film. Când terminăm filmul îl purtăm în eternitate. În eternitate trăim din nou viaţa pe care am trăit-o. În timpul primelor zile de dezîncarnare morţii văd casa unde au locuit şi continuă să locuiască în acest loc. Dacă cineva moare la 80 de ani continuă să trăiască cu nepoţii săi şi se va aşeza la masă etc.

Egoul este perfect convins că este încă viu şi nu va fi nimic în viaţă care să ajungă să-l convingă de contrariu. Pentru Ego, din păcate nimic nu se schimbă. Egoul vede întotdeauna viaţa în acelaşi mod. De exemplu, că este aşezat la o masă şi cere alimentele obişnuite. E clar, că această familie nu-l va vedea, însă subconştient va da defunctului alimentele. Evident, nu vor fi alimente fizice, căci aceasta ar fi imposibil, însă îi vor servi forme mentale foarte asemănătoare alimentelor pe care mortul obişnuia să le mănânce.

Viaţa şi Moartea – mort, corp fizic, corp eteric, personalitate
Dezîncarnaţii pot vedea sau participa la priveghi, dar niciodată ei nu se gândesc că acest priveghi este pentru ei. Ei cred că priveghiul este pentru o altă persoană care a murit. Acest defunct se simte viu, căci nu se gândeşte niciodată că este mort. Dacă se plimbă pe stradă va vedea exact aceleaşi lucruri pe care le-a văzut în timpul vieţii şi nimic nu-l va face să se gândească la faptul că ceva s-a întâmplat. Dacă merge la biserică, îl va vedea pe preotul care face slujba, va participa la ritual şi foarte liniştit va ieşi din biserică, perfect convins că este viu. Nimic nu-l va putea face să se gândească că este mort. Dacă cineva încearcă să-i spună contrariul acest defunct va zâmbi şi nu-l va crede, nu va accepta în nici un fel această afirmaţie.

sursa vopus.org

Anunțuri

Moartea – o necunoscută ?

     Această trecere de la o stare la alta este un fenomen comun întregii creaţii. Apa este lichidă, ea poate trece în anumite condiţii în stare solidă, gazoasă sau radiantă. Dar în orice stare s-ar afla, ea tot apă rămâne. Mineralul dilatat prin căldură, contactat prin frig, crapă, se sfărâmă în bucăţele, în ţărână. La rândul său, praful poate fi dizolvat de apa ploilor, prefăcut în soluţie şi absorbit astfel în corpul plantelor, unde se preface în materia constitutivă a plantei.         Cei neştiutori, privind o plantă, nici nu bănuiesc că în interiorul ei există acelaşi mineral, acelaşi lut, piatra de var sau nisipul pe care calcă piciorul lor. Plantele mor, animalele mor şi ele, adică sunt părăsite de sufletul lor, de acel ceva care le dă viaţă. Planetele şi stelele, la o vreme se destramă, se pulverizează şi apoi se risipesc în spaţiu, pulberea lor fluidizându-se mai târziu şi reîntorcându-se la izvorul de unde au purces cândva, cu miliarde de veacuri în urmă.
In lumina acestui adevăr, viaţa omului dobândeşte un alt înţeles, iar moartea, din oribilă, respingătoare, devine un eveniment firesc, chiar fericit, pentru motivul că omul scapă din întunericul vieţii pământeşti, pentru a trece într-o lume de lumină, unde viaţa este mai uşoară, scapă de noianul suferinţelor şi grijilor necurmate, pentru a trece într-o lume liniştită şi plină de fericire – dacă s-a silit să păzească legile divine.
Este o necesitate absolută ca omul să cunoască ce se va petrece cu el în momentul morţii, pentru ca acest prag ce desparte două existenţe – cea terestră şi cea spaţială – să fie trecut cu toatăbîncrederea, deoarece numai astfel ne redobândim repede conştiinţa în lumea cealaltă. Dacă, la ora fatală, omul vine cu idei false din lumea terestră, rămâne sub domeniul fricii şi al neştiinţei, iar trecerea se va face greu, cu o agonie prelungită; în plus, ajuns acolo, multă vreme spiritul nu e lămurit unde se află, ce s-a întâmplat cu el, se zbate în neştiinţă, şi târziu, uneori foarte târziu, află că nu mai este în lumea fizică, ci într-o lume formată dintr-o materie diferită şi în condiţii cu totul deosebite de cele pământeşti.
Acest act general şi natural a generat nenumărate presupuneri şi diferitele credinţe. Astfel, cei care pretind că ar cunoaşte mecanismele lumii fizice, nu văd în viaţa plantelor, animalelor şi a omului decât fenomene fizice, chimice şi biologice, considerând că viaţa omului este trăită acum pe pământ, şi nu este altceva decât rezultatul funcţiilor aparatelor şi sistemelor din organismul său. Aşadar, „Bucură-te, omule, cât trăieşti, căci după moarte nu mai eşti decât un stârv nesimţitor, pe care viermii îl vor roade şi fărâmiţa. Totul s-a isprăvit cu tine, când ai ieşit din cadrul vieţii”.
O altă categorie de oameni cred că mai există poate ceva dincolo de moartea trupului. Ei vorbesc despre o viaţă din lumea cealaltă, deşi nu ştiu ce este, cum este, unde este acea lume şi cum îşi duce omul acea viaţă? Aceşti oameni – suflete bune, miloase, cumpătate în fapte şi în cuvinte – cred în afirmaţiile reprezentanţilor bisericii de care aparţin, şi anume că există o altă viaţă, pentru care omul trebuie să se silească să o dobândească. Dar slujitorii bisericii nu pot da nici o lămurire despre această viaţă spirituală, deoarece, ei înşişi au pierdut orice contact cu Cerul, rămânând doar cu zidurile bisericilor care au devenit simple construcţii; pentru că o biserică întreagă poate deveni
0 casă obişnuită când cei care intră în ea respiră doar în mărginirea lutului lor terestru, pe când un copac devine templu sfânt când este îmbrăţişat de două mâini a căror suflet este un canal al Divinităţii. Aşadar, reprezentanţii bisericilor nu sunt în stare să explice sau să descrie absolut nimic din fenomenele sau fiinţele sferelor cereşti, ei doar impunând o simplă afirmaţie care te lasă rece şi nu te scoate din cercul îndoielii. Bieţii oameni ar dori să se conformeze unei vieţi exemplare, dar nu se pot scutura de apăsătoarea şi zdrobitoarea îndoială: „Aşa o fi? Mai există pe undeva un loc unde spiritul omului îşi mai continuă existenţa?”
în fine, există oameni, foarte puţini la număr, care cunoscând ceva din ceea ce se află dincolo de vălul ce desparte lumea vizibilă de cea invizibilă, se silesc să-şi ducă existenţa terestră în deplină cunoştinţă de urmările ei, pentru a putea, după moartea trupului lor, să se bucure de o viaţă spirituală cât mai fericită.
Din cele expuse, se vede că există cel puţin trei categorii principale de oameni care au vederi deosebite asupra vieţii. Unii nu cred în existenţa vieţii dincolo de moarte. Alţii înclină a crede, şi ca atare se silesc să dobândească fericirea cerească, dar nu ştiu cum o fi şi unde o fi. în fine, a treia categorie cunoaşte o parte din Adevăr şi se sileşte să ducă o viaţă corectă, ştiind că ceea ce seamănă, în viaţa terestră, va culege în vieţile viitoare.
Curios este faptul că în vremurile îndepărtate, omenirea era mai simplă, necunoscătoare a fenomenelor din natură, dar era mai încrezătoare în existenţa unei vieţi după moartea fizică. Azi, când mintea omului este mai clară şi când suma cunoştinţelor terestre duce la concluzia existenţei unei Divinităţi şi a unui plan de evoluţie, nu se mai crede în nemurirea spiritului, într-o viaţă dincolo de hotarul morţii. Curiozitatea creşte când vedem că statele civilizate care domină pământul prin puterea lor militară, prin prosperitate economică şi descoperiri ştiinţifice, sunt atât de înapoiate în cunoaşterea legilor spirituale şi sufleteşti, iar popoare sărace şi înapoiate cunosc unele legi şi fenomene din domeniul invizibilului, si anume legea evoluţiei veşnice şi rolul vieţilor nenumărate,
pe care omul trebuie să le parcurgă pe Pământ şi pe alte planete, ca să urce pe scara cunoaşterii şi a moralităţii. Răspunsul îl găsim în faptul că noi, europenii, suntem o rasă de oameni noi, care avem, e drept, toată vigoarea tinereţii, dar şi o superficialitate în cugetare, pe când popoarele Orientului – indienii, chinezii, tibetanii etc, sunt popoare bătrâne, al căror trecut se pierde în negura vremurilor, ei numărând în istoria lor dinastii, legislatori şi învăţaţi de acum 30.000 de ani.
Occidentalii, cu viaţa lor intensă, cu goana după realizări pământeşti, cu frământări pentru câştiguri materiale, acordă prea puţină atenţie preocupărilor sufleteşti. Popoarele Orientului pe lângă satisfacerea vieţii trupeşti, acordă o atenţie deosebită necesităţilor sufleteşti şi spirituale; din această cauză, puterile îor sufleteşti sunt mai mari. Astfel se explică numărul mare al celor care se bucură de facultăţi spirituale în rândul acestor popoare, pe când în ţările occidentale persoanele clarvăzătoare sunt foarte rare.
S-ar fi cuvenit ca aceste taine să fie cunoscute de preoţimea tuturor religiilor şi să fie comunicate omului, dar cei care le cunosc – rabinii – o ţin ascunsă. Preoţimea creştină – care a cunoscut şi propovăduit timp de două sute de ani după plecarea Domnului din preajma Pământului, nemurirea spiritului şi reîntruparea acestuia — a pierdut orice cunoaştere referitoare la lumea invizibilă, iar azi, neştiutoare, se mărgineşte să propovăduiască doar dogma referitoare la conduita vieţii fizice. Ea nu mai este în măsură să explice viaţa omului după moarte, mărginindu-se doar la simple afirmaţii despre o viaţă plină de chinuri în iad, pentru cei care s-au făcut culpabili în lumea pământeană, şi de o viaţă fericită în rai, pentru cei care s-au conformat preceptelor propovăduite de Sfânta Scriptură, interpretată de fiecare biserică după bunul său plac, prin judecăţi infirme şi mărginite. Unde este iadul şi raiul, sub ce formă şi cât timp îşi petrece omul existenţa în aceste locuri – nu ştie nici ea. Biserica era iniţial în posesia Adevărului, dar azi nu mai este în măsură să ne descrie originea vieţii, rolul vieţii şi legile care îi domină evoluţia, în eternitate.
In timpurile îndepărtate iniţiaţii transmiteau oral discipolilor aceste cunoştinţe, iar în prezent, se aştern pe hârtie, formând diferite tratate. Obţinute de la autori diferiţi, în ţări şi timpuri diferite, prin compararea lor s-au ales părţile comune şi constant transmise, constituindu-se Doctrina revelată. Din expunerea ei, omenirea află azi despre rostul spiritului şi sufletului în lumea fizică şi metafizică, despre creaţia Tatălui şi despre natura şi atributele Fiinţei supreme.
In general, aceste comunicări nu sunt crezute de ignoranţi, cei care se pretind savanţi le neagă cu încăpăţânare, fără ca măcar să le studieze, deşi Tatăl ceresc a dat fiecărui om judecată, prin care să cerceteze lucrurile şi faptele, să le cântărească şi să extragă din ele Adevărul.
Este la mintea celui mai simplu om că dacă explicaţiile referitoare la modul în care moare omul, cum se reîntrupează şi traiul său în spaţiu, ca entitate spirituală, se potrivesc la douăzeci, o sută, o mie de comunicări făcute în timpuri diferite şi unor persoane clarvăzătoare, străine între ele şi aflate în ţări îndepărtate unele de altele, este nepermis, ca să nu zic stupid, să nu le dai crezare. Logica, bunul-simţ cere să citeşti, să cercetezi şi să cauţi să te convingi prin propriile tale simţuri. In felul acesta, oricine are ocazia să descopere comunicările entităţilor spirituale luminoase, coborâte printre noi, pământenii. Prin aceste comunicări ele ne descriu existenţa lor în imensitatea spaţiilor, senzaţiile trăite cu ocazia trecerii pragului morţii; oferindu-ne totodată sublime sfaturi prin care să ducem o viaţă cuminte, frăţescă, pentru a ne bucura de fericirea vieţii spaţiale.
Cunoscându-se aceste taine, omenirea va vedea în actul morţii o simplă trecere de la o formă de viaţă la alta, asemănătoare oarecum ieşirii dintr-o casă în curte, dintr-o închisoare la libertate. Fenomenul se petrece ca şi cum unul şi acelaşi om şi-ar dezbrăca un pardesiu şi l-ar agăţa în cui. Oare, prin acest act, îşi pierde omul personalitatea? Desigur că el rămâne absolut acelaşi, cu aceeaşi judecată, cu aceleaşi simţăminte, calităţi şi defecte; cu altei cuvinte, cu acelaşi bagaj intelectual şi moral, cu afecte şi pasiuni pe care le-a avut până atunci. Moartea fizică nu schimbă cu nimic ceea ce a văzut, citit, auzit şi experimentat omul în diferitele sale vieţi terestre. După moartea fizică, la deşteptarea sa în lumea spaţială, el nu este nici mai presus nici mai prejos de gradul său evolutiv.
Se poate întâmpla ca într-o viaţă terestră o entitate spirituală să fie un profesor universitar, un ministru sau orice altă personalitate, şi cu toate acestea, duhul său are un grad evolutiv inferior. Dar e posibil ca un biet cioban, un biet ţăran, neştiutor, dar admirabil ca moralitate, după destrupare să fie o mare lumină spirituală, ocupând în viaţa cerească un înalt grad spiritual. Prin urmare valoarea unei entităţi spirituale nu se măsoară după rangul său social pământesc, după cunoştinţele sale lumeşti, ci după vechimea scânteii sale divine, după gradul său de evoluţie morală şi intelectuală.
Deşi omenirea este încă departe de cunoaşterea înaltelor taine ale naturii, totuşi citirea şi auzirea lor o pune pe gânduri, şi într-o oarecare măsură îşi va schimba conduita, pentru că ideile lucrează asupra ei asemenea unor forţe, îndemnând-o să nu mai genereze cauze ale căror efecte se vor întoarce împotriva ei. Cunoscând câte puţin din aceste taine, linia vieţii umane va fi mai fermă, mai demnă, şi moartea nu va mai stârni groaza încercată de toţi cei care nu cunosc Adevărul.
O, Doamne, cât aş dori ca fraţii mei să ajungă cu toţii la cunoaşterea acestor adevăruri, orânduite de Tine în lume! Pentru că cine se osteneşte să studieze această ştiinţă, nu va mai greşi!
Cunoştinţele cu privire la univers şi viaţă constituie o ştiinţă, pentru că fenomenele se produc veşnic după aceleaşi legi, norme fixe, după care se desfăşoară viaţa. Or o sumă de legi ce privesc aceleaşi fenomene, produse totdeauna în aceleaşi condiţii, formează o ştiinţă. Dar această ştiinţă te poartă către Autorul tuturor forţelor şi legilor stabilite, la Fiinţa supremă, Tatăl creator. Raportul dintre om şi Creatorul lumilor văzute şi nevăzute se numeşte religie. Cunoaşterea acestei ştiinţe nu te va mai lăsa să cazi în greşeala atâtor bănuieli şi superstiţii, ce bântuie omenirea.
Când va ajunge să se convingă că moartea e un act absolut natural, ca orice necesitate fiziologică – fiind o trecere necesară dintr-o formă de trai într-alta – omul nu va mai cădea în greşeala de a boci zile şi ani plecarea în lumea invizibilă a celor dragi. El va şti că durerea sa produce vibraţii, a căror unde eterice străbat spaţiile din jurai pământului. Aceste unde, având o anumită forţă, o anumită lungime de undă, merg şi se adresează direct celui plecat din lumea fizică, producând asupra lui o impresie penibilă. Sărmanul spirit, nici nu şi-a revenit bine din zăpăceala trecerii pe poarta marţii şi este copleşit de tristeţea, de vibraţiile simţămintelor de durere, jale şi deznădejde ale celor rămaşi în lumea fizică. Această durere îl zguduie atât de mult, îl tulbură atât de puternic,
încât multă vreme nu-şi poate lămuri noua stare, şi foarte târziu ia cunoştinţă pe deplin de mediul unde se află.      Suferinţele iubiţilor săi lăsaţi jos, în planul pământesc, îl întristează atât de mult, încât în loc să-1 ajute la desluşirea noii situaţii, la avansarea lui, aceştia îl trag în jos, lângă ei, aproape de pământ, şi nu-i dau posibilitatea sufletească să se despartă de ei, pentru a se înălţa în sfera cerească, în zona spaţială, cuvenită gradului său evolutiv. Astfel, îi fac un rău, din necunoaşterea legilor vieţii şi ale morţii, şi din egoismul lor că nu-1 mai au fizic printre ei.
Orice efort este insuficient pentru a convinge, pentru a îndemna pe toată lumea să se lase de doliu, de haina neagră, de crepul de jale – semnul deznădejdii, al regretului plecării în lumea luminii, al celui drag. Nu mai este nevoie de aceste demonstraţii arhaice, de pe vremea când omenirea abia se orienta în viaţă, ca şi bietul copilaş în primii săi ani de existenţă. A trecut vremea când în mormânt se puneau bani pentru ca defunctul să aibă cu ce plăti transportul şi taxele pe la diferitele vămi cereşti, sau era îngropat cu armele sale. Au fost timpuri de grozavă ignoranţă, când se îngropa sau se ardea soţia, sclavul şi calul celui plecat în lumea sferelor cereşti.
Dacă îi iubiţi cu adevărat pe cei plecaţi de lângă voi, nu-i mai plângeţi, căci aceste lacrimi îi ard fluidic, cum arde jăratecul trupul vostru. Este mai bine, mai demn, mai spiritual, să vă înălţaţi gândul cu iubire, cu respect, rugându-vă zilnic pentru luminarea şi avansarea pe cărarea vieţii lor veşnice. Alături de aceste rugăciuni este de mare folos – pentru cel ce se roagă şi pentru cel pentru care se roagă – ca vorba sau gândul să fie tradus în faptă.
Tot ce există în natură, de la electron Ia univers, e legat unul de altul, formând un bloc condus pe calea destinului spre mai bine, mai frumos, spre perfect. Tatăl doreşte ca omul, deşi absolut liber în gândurile, vorbele şi mai ales pe faptele sale, să lucreze la marea operă de solidaritate, la ajutorarea celui slab, la mângâierea celui întristat, la adăpostirea, îmbrăcarea şi hrănirea celui în mizerie. în această idee, având în vedere legea solidarităţii, ajutaţi, în numele celui plecat, după posibilitatea voastră, pe orice nenorocit ieşit în cale, indiferent de neam sau religie. Prin aceasta ajutaţi un greşit al vieţii, din alte întrupări, iar pe de altă parte ajutaţi pe iubitul vostru din spaţiu, care în virtutea legii corespondenţei va primi unde fluidice superioare şi situaţia lui se va îmbunătăţi.

citat din „Din tainele vieții și a universului ” – Scarlat Demetrescu

Reclamă

Merită să fii stresat?

Avem două posibilități ,să ne fie rău sau să ne fie bine.
Dacă ne e bine nu avem nici o treabă, totul e minunat,nu avem nici un factor de stres.
Stresul începe când nu ne este bine,ne gândim dacă ne va fi bine sau ne vom îmbolnăvi .
Dacă ne îmbolnăvim din nou ne stresăm ,ne gândim dacă ne vindecăm  sau vom muri.
Dacă suntem în pragul morții iar ne stresăm.Vom ajunge in rai sau în iad .
Dacă ajungem in rai nu avem nici un motiv să ne stresăm.
Dacă ajungem în iad iar ne stresăm de întâlnirea cu toți cei cu care va trebui să dam mâna și să le explicăm de ce am ajuns acolo.
Iar la rândul ei ne vor explica de ce au ajuns acolo.
Oare nu stresul ne face să alegem greșit ?
Oare nu cumva noi suntem cei care alegem stresul?
Atunci merită să ne stresăm?
De ce ne stresăm?
Pentru că nu este cum vrem noi, pentru ca provocările la care viața ne supune nu au finalitatea pe care o dorim noi.
Dar știm ce ne dorim?
Ce ne dorim e dorința noastră ,sau e dorința celor din jurul nostru?
Dacă e dorința celorlalți de ce să ne stresăm?
Lor nu li se împlinește.
În concluzie la ce ne folosește stresul?

Radu Drăgan

Reclamă

Dincolo de trup………

Contemplând asupra marilor scrieri, începând de la filosofii antichităţii şi până la cei contemporani, am întâlnit o diversificare bogată de idei, asupra sufletului şi asupra sentimentelor. Aprecierea mea este că nu s-a ajuns la o concluzie finală , iar ce ştim, este ceea ce raţiunea ne-a permis să înţelegem şi să descifrăm.

De aceea gândesc că o mare parte din sentimentele noastre nu ne sunt pe deplin cunoscute. Şi uneori sub influenţa raţiunii care le controlează, sunt ori mai intense, ori diminuate ca valoare şi conţinut.

Omul este bivalent, trăieşte pe seama celor două, raţiune şi suflet , însă nu necesită o informare amplă despre acestea, mulţumindu-se cu caracteristici generale. Însă ca orice alte existenţe, acestea trebuie cunoscute în întregime, sau măcar în întregimea care ne este permis să cunoaştem.

Sufletul ca orice alt lucru trebuie studiat cu amănuntul, pentru că există întotdeauna întrebarea, ce este sufletul?

l-au căutat prin raţiunea care le defineşte şi analizează pe toate, eu am să-l caut în abstract. Pentru că sufletul nu are caracter echivoc, ci abstract.

În concepţia mea sufletul nu poate fi definit prin raţiune, pentru că nu are caracter raţional. Este o entitate existential conştientă prin raţiune, dar total abstractă ca formă.

Astfel că trebuie căutat abstractul, prin care înţeleg separarea şi generalizarea însuşirilor caracteristice ale sufletului, căci despre el discutăm.

În filosofie abstractul este categoria care desemnează cunoasterea proprietăţilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi ale fenomenelor, reflectând asupra notelor esenţiale şi generale, lăsând la o parte particularităţile concrete – senzoriale, ale obiectelor.

Sufletul este abstract din cauza lipsei de ilustrări fizice concrete a acestuia. Deoarece sufletul nu are reprezentări materiale decât atunci când omul transformă sentimentele în acte ale acţiunii sale.

Totodata pornind de la analiza sufletului din prisma proprietăţilor lui generale şi esenţiale vom ajunge să vedem că tot ceea ce este general în suflet deja cunoaştem, pentru că sentimentele prin care caracterizăm sufletul ne sunt cunoscute în definire ca orice alte lucruri şi însuşiri exterioare. Generalitatea se află permanent în conştiinţa noastră, nu ne putem desprinde de ea în gandire pentru că există fără îndoială pe deplin legată de fiinţa noastră în caracterizarea generală a individului. Proprietăţile esenţiale ale sufletului nu se pot gândi cu amănuntul, ele doar există undeva în noi, mai adânci decât gândul.

De aceea există această incertitudine asupra sufletului, pentru că dacă omul nu poate gândi logic asupra a ceva, consideră că acel ceva nu există cu adevarat şi totul este imaginaţie.

Însă esenţa pură a sufletului se dovedeşte a fi în noi datorita faptului că uneori gândul în genialitatea sa reuşeşte să gândească esenţa chiar dacă nu ştie ce este aceasta cu adevarat.

Sentimentele pe care le trăim ne definesc în interiorul nostru, le percepem inevitabil şi cu ajutorul lor caracterizăm sufletul ca pe un general în fiecare, individualizându-l doar în funcţie de intensitatea simţirii generalitaţii din fiecare. Esenţialul este totuşi în fiecare acelaşi, iar din esenţial pornesc toate aceste trăiri individuale. Profunzimea sufletului este de fapt abstractul din el, nedefinitul ce nu se defineşte decât printr-o înşiruire de sentimente, dar care este mai profund decât acestea şi mai complex.

Pentru că proprietăţile generale sunt doar adjectivele unui singur cuvât care este esenţa. Sufletul privit din prisma proprietăţilor generale şi esenţiale este definit în conştiinţa noastră doar de generalitatea sa, esenţialul ridicând problema cunoaşterii în întregime a sufletului. Esenţa sufletului nu poate fi descoperită cu ajutorul trăirilor noastre, acestea au darul de a ne formula o idee despre ceea ce numim suflet, însă adâncimea pe care omul nu are puterea să o găsească este de fapt sufletul pur, restul sunt doar amănunte.

Iar omul este un norocos că poate înţelege aceste amănunte, chiar dacă esenţa reprezintă totul. Avem informaţii despre suflet ca exprimare independentă de raţiune, pentru că sentimentele nu sunt raţionale, dar nu avem o certitudine adevărată asupra lui însuşi ca un întreg ansamblu de reprezentări, tocmai din motivul că nu-i cuprindem logic esenţa, ci doar o simţim la întâmplare.

Radu Dragan

Reclamă

Între naștere și moarte

Au fost vremuri când era ceva cu totul neobişnuit să vezi primele semne de îmbătrânire până la vârsta de 40-45 de ani, cu excepţia unei vieţi trăite în greutăţi foarte mari. Obezitatea, albirea părului, chelirea, pierderea apetitului sexual, ridurile şi reducerea vitalităţii – toate acestea reprezintă semne ale procesului de îmbătrânire. Înainte de a afla cum pot fi inversate aceste semne, este important să înţelegem cum apar ele. Este important de asemenea să înţelegem cum se manifestă ele. Atunci când vom deveni CONŞTIENŢI de trecerea timpului, vom deveni conştienţi şi de forţele invizibile ale îmbătrânirii, care ne fac să ne trezim bătrâni, deşi în sufletul nostru ne simţim în continuare tineri.

Procesul de îmbătrânire începe discret, fără să facă valuri. El nu este altceva decât un proces de autodistrugere care grăbeşte trecerea timpului şi ne apropie de momentul morţii.

Schimbă-ţi această stare de lucruri Nu este obligatoriu ca viaţa noastră să se petreacă în acest fel!

Noi avem libertatea să schimbăm această stare de lucruri ,indiferent de vârsta pe care o avem! Putem inversa cursul vieţii noastre, dacă dorim cu adevărat să învăţăm şi să transpunem apoi în practică această nouă cunoaştere. În realitate, oamenii nu se tem atât de ideea de îmbătrânire, cât de faptul că acest proces le va răpi desfătările de care se bucurau cândva gratuit. Pentru cei mai mulţi dintre ei, gândul bătrâneţii este asociat cu viziunea unei fundături, a singurătăţii, durerii, suferinţei, şi în final a morţii.

Vedeți voi ,cei care au ajuns în moarte clinică și au revenit înapoi au mărturisit că au văzut filmul vieții lor și au identificat greșelile existenței lor .Momentul morții este un miracol în care sufletul tău reușeste să se manifeste plenar în lipsa egoului care este atribut mental al existenței.

Până nu cunoști realitatea existenței umane ,ce înseamnă în mod real nașterea și moartea ,nu vei putea să înțelegi conținutul vieții.

Aceste greșeli pot fi accesate în starea de conștiință extinsă ,aducând informația în planul mental și transformând-o în acțiune.

Pe aceasta se bazează dictonul “Vindecându-ți trecutul ,îți vindeci viitorul”.

Radu Dragan.

Reclamă

Autodistrugerea umană

Corpul nostru este o incredibilă operă de artă.

Din păcate, noi nu îl primim împreună cu un manual al utilizatorului – cum se întâmplă, spre exemplu, în cazul unei maşini – care să ne spună cum trebuie să avem grijă de el. Gândiţi-vă la un mecanic auto. Acesta ştie cum funcţionează fiecare piesă a maşinii sale, cum îşi poate proteja investiţia. Universul său este alcătuit dintr-o lume a întreţinerii regu- late şi a funcţiilor mecanice. Cunoscându-le perfect, el poate evita cu uşurinţă pierderea sau deteriorarea proprietăţii sale prin acte de responsabilitate individuală. Altfel spus, ştie cum să păstreze tinereţea şi puterea maşinii sale. Lumea medicală nu seamănă deloc cu cea a mecanicului. Cunosc oameni care au tot felul de probleme de sănătate – legate de regulă de modul de viaţă modern – care ar fi putut fi cu uşurinţă evitate dacă ar fi avut un manual al utilizatorului. Aceşti oameni vin la mine gata să îşi cheltuiască întreaga avere de dragul sănătăţii. Au gustat din amărăciunea bolii şi a bătrâneţii, şi îşi doresc să iasă din acest cerc vicios.

Mai mult, VISEAZĂ să îşi regăsească starea de sănătate pe care au avut-o în tinereţe.

Majoritatea cărţilor care se ocupă de asemenea subiecte tratează despre problemele individuale – ceea ce noi numim analiză unifactorială (pe baza unui singur factor) – lăsând fără răspuns întrebările legate de acel ucigaş tăcut din viaţa noastră, a tuturor, şi anume consumerismul excesiv, sau ceea ce am putea numi metaforic dependenţa de raft (viaţa petrecută printre rafturile marilor lanţuri de magazine, cumpărând în neştire şi fără discernământ produsele oferite pe ele).

Pe vremea când adulţii de astăzi erau încă tineri, în vocabularul nostru au apărut o serie de cuvinte ciudate, scrise cu caractere atât de mici încât nimeni nu îşi dădea osteneala să le citească. Primele astfel de cuvinte au fost emulsificatorii şi stabilizatorii, care apăreau pe etichetele unor produse precum brânzeturile topite, ciocolata, laptele degresat, îngheţata şi lactatele. Din păcate, toate aceste dovezi ale mutagenezei, carcinogenezei şi teratogenezei au rămas accesibile numai celor familiarizaţi cu literatura ştiinţifică. Astfel, oamenii au început să cumpere produse pentru bebeluşi care conţineau dioctil-sulfosuccinat de sodiu, deşi acestea generează o iritare gastrointestinală şi reduc rata de creştere a copiilor.

De asemenea, au apărut zeci de coloranţi şi aromatizanţi, cu efecte dezastruoase asupra stării de sănătate a omului. Aspartamul (Nutrasweet-ul) este un îndulcitor cu o putere de 160 de ori mai mare decât cea a zahărului.  De aceea, el se acumulează în organism şi poate provoca retardarea mentală şi chiar moartea. Fulgii de cereale, guma de mestecat şi gelatinele sunt pline de aspar- tam. Pe măsură ce civilizaţia raftului se dezvolta, în rândul populaţiei au început să apară o serie de anomalii ciudate. Zeci de rapoarte au fost publicate, vorbind de crime bizare (precum cele comise de tineri care turnau benzină pe bătrâne, după care le dădeau foc), azilurile de nebuni au devenit o industrie înfloritoare, iar odată cu ele a apărut o nouă nomenclatură şi o nouă pătură socială – cea a psihiatrilor! Oare putea să existe vreo legătură între toate aceste fenomene şi şelacul, sau xilitolul (un substitut al zahărului care este diuretic şi care s-a constatat că provoacă tumori şi leziuni ale organelor la animale), sau cu glicol-alginatul de propilen, sau cu oxistea-rinele (gliceride modificate), sau cu esterul de glicerol obţinut din răşini ale lemnului, etc.?

Toate aceste substanţe pe care le regăsim în alimentele pe care le ingerăm au efecte dezastruoase asupra celulelor corpului şi ne subminează sănătatea puţin câte puţin.

 Ştiinţa a adus cu sine multe nenorociri, dar noi nu suntem lipsiţi de apărare. Tot ce trebuie să facem este să ne luăm destinul în propriile mâini şi să luăm deciziile care ni se par cele mai potrivite pentru starea noastră de sănătate, fără a mai ţine cont de ceea ce spun autorităţile în domeniu.

John A. Briggs

Reclamă

Vine o zi în care……dar până atunci… trăiește!!

Un om a murit subit. Deodată L-a văzut pe
Dumnezeu apropiindu-se de el, cu o valiză în mână şi spunându-i…

– Fiul meu, e timpul să mergem…

Omul L-a întrebat pe Dumnezeu:

– De ce aşa curând? Aveam atâtea planuri…
– Îmi pare rău, fiule… dar acum este momentul plecării tale.
– Dar ce ai în valiză?
– Ceea ce ţi-a aparţinut.
– Ce mi-a aparţinut? Vrei să spui lucrurile mele, hainele, banii?
– Îmi pare rău, fiule, dar lucrurile materiale pe care le-ai avut nu ţi-au aparţinut niciodată. Aparţineau pământului.
– Atunci sunt amintirile mele?
– Îmi pare rău, fiule, dar acestea nu mai vin acum cu tine. Ele nu ţi-au aparţinut niciodată. Aparţineanu timpului.
– Atunci talentele mele?
– Îmi pare rău, fiule, dar nici acestea nu ţi-au aparţinut. Aparţineau circumstanţelor.
– Atunci prietenii mei, Membrii familiei mele?
– Îmi pare rău, fiule, dar ei nu ţi-au aparţinut. Aparţineau drumului tău prin viaţă.
– Dar soţia şi copiii mei?
– Îmi pare rău fiule, ei nu-ţi aparţineau. Aparţineau inimii tale.
– Atunci trupul meu?
– Nici acesta nu ţi-a aparţinut niciodată. Aparţinea ţărânei.
– Atunci e sufletul meu?
– Îmi pare rău, fiule, dar sufletul nu ţi-a aparţinut. Sufletul tău îmi aparţinea Mie.
Atunci omul smulse valiza din mâna lui Dumnezeu şi o deschise. Era goală. Cu o lacrimă de dezamăgire Omul îl intrebă pe Dumnezeu:
– Nu am avut niciodată nimic?
– Ba da, fiule. Fiecare din momentele pe care le-ai trăit in prezent, cu adevarat, au fost numai şi numai ale tale…

Viaţa este doar un moment prezent. Un moment care e numai al tău. Bucură-te în totalitate de el. Şi nimic din ceea ce crezi că-ţi aparţine să nu te oprească să faci asta.

Trăieşte-ţi VIAŢA AICI SI ACUM !!!

Reclamă