Poarta spre altă lume.

Astăzi nu se mai ştie deloc ce sens poate să aibă nemurirea omenească. Mulţi oameni vorbesc înainte de toate de nemurire şi, în această privinţă, nu pot spune decât că sufletul uman, cu entitatea sa, trece prin poarta morţii, că el găseşte undeva un loc în Cosmos. Asta însă o face orice fiinţă. Principiul care este unit cristalului trece, când cristalul se dizolvă, în Cosmos. Tot aşa se întâmplă cu planta care se vestejeşte, cu animalul care moare. Dar pentru om mai este încă ceva. Pentru el nemurirea nu are sens decât dacă îşi poate păstra conştienţa individuală atunci când trece prin poarta morţii. Imaginaţi-vă un suflet omenesc nemuritor care să fie inconştient după moarte; această nemurire n-ar avea nici cel mai mic sens. Trebuie ca sufletul să rămână conştient dincolo de moarte, ca să poţi vorbi de nemurire. Dar aşa cum este unit sufletul cu trupul, el nu poate găsi în sine însuşi nimic despre care să poată spune: Asta am să duc în mod conştient dincolo de moarte. Căci conştienţa umană este cuprinsă între naştere şi moarte, ea nu durează decât până la moarte. Aşa cum o are la început sufletul, această conştienţă nu merge decât până la moarte. Voinţa divină luminează înlăuntrul acestei conştienţe, de pildă în Cele zece Porunci. Citiţi în Cartea lui Iov dacă această iluminare interioară i-a permis să se dezvolte destul încât conştienţa lui să fie zguduită şi din ea să iasă forţe care să-l facă să poată spune: Trec conştient prin poarta morţii. O, cum ne apare cuvântul spus către Iov: „Blestemă pe Dumnezeu şi mori”. Ştim că Iov nu este sigur că trece cu conştienţă prin poarta morţii. Să vedem, pe de altă parte, cum se explică frica de moarte la greci: Mai bine să fii cerşetor pe Pământ decât rege în împărăţia umbrelor. Avem aici, furnizată de către păgânism, dovada că ei nu mai aveau nici o certitudine asupra nemuririi omeneşti. Şi azi chiar, câţi oameni nu sunt la fel de nesiguri! Toţi cei care cred că, trecând prin poarta morţii, omul s-ar dizolva în Univers, s-ar uni cu un Univers nedefinit, nu ţin cont ce trebuie să-şi atribuie sufletul dacă vrea să-şi spună că este nemuritor.

Ne va fi de ajuns să spunem un singur cuvânt şi vom înţelege cum trebuie să-şi înfăţişeze omul nemurirea sa; este vorba de cuvântul iubire. Tot ceea ce am spus despre nemurire putem apropia de ceea ce desemnează acest cuvânt. Iubirea nu este un lucru pe care să îl putem dobândi prin voinţă. Ea nu este ceva ce dobândim prin înţelepciune. Iubirea trăieşte în domeniul sentimentului, dar noi ştim şi trebuie să recunoaştem că sufletul nostru n-ar putea fi pe deplin uman dacă nu s-ar putea impregna de iubire. Când aprofundezi natura sufletului omenesc îţi dai seama că acesta n-ar mai fi el însuşi dacă n-ar putea să iubească.

Să ne imaginăm acum că, trecând prin poarta morţii, ne-am pierde individualitatea, ne-am uni cu Atotdivinul. Am fi în sânul acestei divinităţi, am face parte integrantă din ea, dar n-am mai putea să-l iubim pe Dumnezeu, am fi chiar în El. Iubirea n-ar mai avea sens dacă noi înşine am fi în Dumnezeu. Suntem forţaţi să admitem că, dacă nu ne-am putea păstra individualitatea dincolo de moarte, am pierde, la moarte, facultatea de a iubi, iubirea ar lua sfârşit odată cu individualitatea. O fiinţă nu poate iubi decât ceea ce este deosebit de ea; dacă vrem să continuăm să-L iubim pe Dumnezeu dincolo de moarte, trebuie să ne păstrăm individualitatea după moarte, trebuie să ducem prin moarte ceea ce aprinde iubirea în noi. Pentru ca omul să înţeleagă semnificaţia Pământului, el a trebuit să fie lămurit asupra nemuririi sale în aşa fel încât să-şi dea seama că fiinţa sa este inseparabilă de iubire. Nici voinţa, nici înţelepciunea nu-i pot da omului ceea ce are el nevoie. Numai iubirea o poate face.

Ce fusese deci întunecat în cursul evoluţiei umane pe Pământ? Să luăm pe evreu, sau pe păgân: ceea ce fusese întunecat la ei era conştienţa dincolo de moarte. Conştienţă există între naştere şi moarte; în afară de naştere şi moarte este întuneric, din conştienta în trupul pământesc nu rămâne nimic. „Cunoaşte-te pe tine însuţi“, se citea la intrarea sanctuarului grec, ca cea mai sacră chemare adresată omenirii. Însă omul nu putea răspunde la aceasta decât: Da, dacă rămân legat în trup cu sufletul meu aşa cum sunt ca om pământesc, eu nu mă pot recunoaşte în acea individualitate care poate iubi dincolo de moarte. Aşa ceva nu pot! A şti că dincolo de moarte poţi iubi ca individualitate, aceasta era ceea ce pierduseră oamenii.

Moartea nu este încetarea existenţei corpului fizic. Numai un materialist poate spune asta. Imaginaţi-vă că în fiecare ceas trăit de om în corpul lui conştienţa sa ar fi de aşa natură încât el să ştie cu certitudine ce-l aşteaptă după moarte, aşa cum ştie astăzi că Soarele va răsări mâine şi îşi va continua drumul pe cer. Atunci moartea n-ar mai avea pentru el nici un ghimpe, n-ar mai fi ceea ce numim noi moarte; atunci toţi oamenii ar şti că moartea este doar un fenomen care îi face să treacă de la o formă la alta. Nici Pavel nu înţelegea prin moarte sfârşitul corpului fizic, ci doar că de fapt conştienţa nu dura decât până la „moarte“, că omul, atât timp cât rămânea legat de corpul său în viaţa pământească respectivă, nu-şi putea păstra conştienţa în acest corp decât până la moarte. Ori de câte ori Pavel vorbeşte despre moarte, putem adăuga: „absenţa unei conştienţe dincolo de moarte“.

Rudolf Steiner – Antroposofie și Creștinism.

Reclamă

Reclame

EGOUL – o piedică în calea spre tine însuți

EGO-ul este constituit din gândurile şi mintea noastră. Gândurile noastre sunt propria noastră creaţie. Le facem să fie reale cooperând cu ele. Atunci când nu le mai susţinem, gândurile dispar. Trebuie doar să ne observăm gândurile, să devenim martorii lor detaşaţi. Norii de pe cer au diferite forme, ce se modifică neîncetat. Puteţi vedea în nori chipuri de oameni, forme ale unor animale, corăbii etc. Un copil mic crede că aceste forme sunt reale, dar, desigur, ele sunt iluzorii. Într-o manieră asemănătoare gândurile noastre, mereu schimbătoare, trec prin minte. Ele îşi asumă diferite forme, dar nu sunt mai reale decât norii de pe cer. Dacă doar observăm gândurile atunci când ne traversează mintea, fără să mai interferăm cu ele, acestea vor înceta să ne mai afecteze.

Un leu făcut din santal este considerat viu de un copil, dar pentru un adult rămâne o bucată de lemn de santal. Pentru copil, lemnul de santal este ocultat, în timp ce forma leului este revelată. Persoana adultă se bucură de asemenea de forma leului, dar ştie că nu este un leu adevărat. Pentru el, lemnul de santal este real, nu leul. Într-o manieră asemănătoare, pentru o fiinţă eliberată spiritual, întregul univers nu este altceva decât esenţa, „lemnul” în care este conţinut totul, BRAHMAN sau Conştiinţa Supremă.

Î: Ce înseamnă, de fapt, moartea EGO-ului pentru un căutător autentic al eliberării spirituale?

MA: Dacă EGO-ul nu este real, despre ce moarte vorbeşti? Noi suprapunem irealul peste real. Ceea ce există cu adevărat este BRAHMAN. Nu există descoperire, ci doar dezvăluire.

Î: Care sunt semnele transcenderii autentice ale EGO-ului?

MA: Cel care a trecut dincolo de EGO devine o ofrandă adusă lumii, aşa cum un beţişor parfumat, în timp ce arde, îşi oferă parfumul său celorlalţi. Pentru o asemenea persoană, nu există sentimentul separabilităţii. Este foarte dificil de precizat un semn clar al acestei transcenderi. Oamenii pot pretinde sau pot imita o calitate sau alta – dar pentru un adevărat ghid spiritual, care nu se mai identifică cu EGO-ul, toată fiinţa lui şi fiecare acţiune a sa sunt o expresie pură a iubirii divine şi a sacrificiului de sine. Iubirea divină şi sacrificiul de sine nu pot fi imitate.

Î: În ce fel un ghid spiritual îl ajută pe discipol să îşi transceandă EGO-ul?
MA: Un ghid spiritual autentic creează situaţii care vor permite căutătorului spiritual să iasă din visul său. Aspirantul spiritual vrea să doarmă în continuare şi să viseze, dar ghidul său spiritual doreşte să-l trezească. Efortul pe care ghidul său spiritual îl depune este de a-l aduce pe aspirant înapoi la realitatea adevăratei sale existenţe, la natura sa adevărată, Sinele Suprem, ATMAN.

Un adevărat ghid spiritual nu va permite ca ego-ul discipolilor săi să se amplifice. Pentru a opri aceasta, un ghid spiritual poate acţiona într-o manieră foarte severă. Oamenii care văd un fierar lovind cu putere o bucată fierbinte de metal ar putea crede că el este o fiinţă severă. Chiar metalul ar putea crede că nu a existat vreodată un om mai rău. Dar, la fiecare lovitură, fierarul se gândeşte doar la produsul final. La fel este şi un ghid spiritual autentic.

Î: Se spune că EGO-ul va face tot ceea ce îi stă în putinţă pentru a stăpâni în continuare conştiinţa individuală a aspirantului la spiritualitate, deghizându-se chiar sub forma unei aşa-zise aspiraţii spirituale (dar care este în realitate dictată de EGO). Care sunt calităţile esenţiale pe care aspirantul spiritual trebuie să le aibă pentru a câştiga lupta împotriva înşelătoriilor fără de sfârşit ale EGO-ului?

MA: Aspirantul la starea de eliberare spirituală trebuie să îşi realizeze practica spirituală cu perseverenţă şi cu o credinţă intensă. Acestea sunt foarte importante, chiar esenţiale în practică. Trebuie să avem credinţa că există o realitate superioară EGO-ului, să iubim această realitate şi să dorim cu tot sufletul nostru să o atingem.

Î: Care este cea mai bună metodă de a amplifica discernământul în faţa tuturor tentaţiilor EGO-ului?

MA: Căutătorul spiritual autentic obţine puterea de a discerne între ceea ce este etern şi ceea ce este efemer odată cu perseverenţa pe calea spirituală. Puterea de discriminare se dezvoltă atunci când devenim maturi din punct de vedere spiritual. Pe măsură ce învăţăm să evaluăm corect experienţele vieţii, începem să folosim inteligenţa noastră discriminatorie. Este o creştere interioară, un proces lent, dar sigur. Fiecare experienţă de viaţă aduce cu ea un mesaj divin – atât experienţele pozitive cât şi cele negative. Nimic nu vine din exterior, totul se află şi se naşte în noi. Întregul univers este în noi. Pe calea spirituală apar foarte multe teste şi tentaţii. Doar o fiinţă care a trecut aceste teste şi a depăşit aceste tentaţii vă poate ajuta. Drumul spre MOKSHA este foarte subtil, şi poate fi destul de greu pentru un aspirant spiritual să se menţină permanent vertical şi să nu fie amăgit.

Î: Care este rolul ghidului spiritual în călăuzirea aspirantului pe calea către eliberarea supremă?

MA: Dacă vrei să înveţi să conduci o maşină, ai nevoie de un şofer experimentat care să facă aceasta. Un copil are nevoie să fie învăţat cum să se lege la şireturi. Cum ai putea învăţa matematica fără profesor? Dacă profesorii sunt indispensabili vieţii cotidiene, cu atât mai mult ei sunt necesari pe calea spirituală, care este presărată cu atâtea capcane. Deşi adevărata cunoaştere este natura noastră esenţială, noi ne-am identificat cu lumea numelor şi a formelor pentru atât de mult timp, încât le considerăm reale. Trebuie să încetăm această identificare. În realitate, nu este nimic care trebuie să fie predat. Un ghid spiritual te ajută să închei călătoria.

Dacă vrei să pleci undeva departe, ai nevoie de o hartă. Dar indiferent cât de bine ai studia acea hartă, dacă este vorba despre un ţinut complet necunoscut, nu vei şti nimic cu adevărat despre acel ţinut până când nu îl vei vedea cu ochii tăi. Harta nu îţi va spune nimic despre călătorie, despre drumul pe care vei merge sau despre posibilele pericole ale rutei. Cea mai bună ghidare o poţi primi de la o fiinţă care a fost în această călătorie şi îţi poate vorbi din propria sa experienţă. Pe calea spirituală, trebuie să ascultăm şi să ne supunem cu adevărat ghidului spiritual autentic, doar aşa îi vom asimila învăţătura în fiinţa noastră.

Î: De ce este supunerea faţă de voinţa ghidului spiritual atât de importantă pentru ca discipolul să reuşească să îşi transceandă EGO-ul?
MA: EGO-ul rezidă în minte. Orice alt obstacol poate fi înlăturat folosind mintea, cu excepţia EGO-ului, deoarece acesta este mai subtil decât mintea. Doar prin abandonarea voinţei egotice în faţa unui ghid spiritual autentic, în faţa unei fiinţe stabilite în Conştiinţa Supremă a lui BRAHMAN, aspirantul spiritual îşi poate învinge EGO-ul.

Î: Se identifică supunerea perfectă în faţa voinţei unui ghid spiritual cu moartea EGO-ului?

MA: Da. De aceea, ghidul spiritual autentic este uneori numit în textele sacre drept YAMA, zeul morţii. Moartea EGO-ului aspirantului spiritual se petrece în mod natural în faţa unui ghid spiritual autentic, această supunere despre care vorbesc nu este o experienţă forţată. Simpla prezenţă plină de lumină şi umilinţă a ghidului spiritual trezeşte în discipol starea de abandon.

Î: Cum putem recunoaşte un ghid spiritual autentic faţă de unul fals?

MA: Un ghid spiritual autentic este o fiinţă complet independentă. Asemenea fiinţe nu trebuie să depindă de nimic exterior pentru a fi fericite, pentru că întreaga lor fiinţă este plină de beatitudine, care se naşte din faptul că Sinele lor este complet revelat. Aş spune că fiecare fiinţă face parte dintr-o mulţime, mai puţin ghizii spirituali autentici, care sunt unici şi se disting în mod clar de mulţime. Un autentic ghid spiritual trebuie să fie un exemplu prin viaţa şi acţiunile sale. Cel care abuzează de statutul şi puterea lor, profitând de ceilalţi, în mod evident nu îşi află sursa fericirii în interiorul fiinţei lor, deci ei nu pot fi fiinţe realizate spiritual. Un adevărat ghid spiritual nu pretinde nimic. El doar este – el este însăşi prezenţa.

Î: Deci se poate spune că falşii ghizi spirituali au devenit mai mândri datorită experienţelor spirituale pe care le-au avut?

MA: Există fiinţe care au o experienţă spirituală sau un flash al unei stări divine şi care se grăbesc să considere că acum drumul lor s-a sfârşit, au atins eliberarea supremă. Dar să ştiţi că o fiinţă care nu a atins realizarea supremă poate repeta pretutindeni: „Eu sunt o fiinţă eliberată! Eu sunt o fiinţă eliberată!” Aceasta îi va crea un EGO foarte subtil, care este mult mai periculos decât EGO-ul grosier.

Aceste fiinţe nici măcar nu îşi dau seama că ceea ce le motivează este acest ego foarte subtil, care devine o parte a naturii lor. Aceste fiinţe ar face orice pentru nume şi putere. Acest gen de mândrie duce la pierderea capacităţii de a asculta. Iar ascultarea este foarte importantă pe o cale spirituală. O fiinţă care nu ştie să asculte nu ştie să fie umilă. Şi doar atunci când suntem cu adevărat umili ni se va revela Pura Conştiinţă ascunsă în noi. Doar cel mai umil dintre cei umili poate fi considerat cel mai măreţ dintre cei măreţi.

Î: Deoarece există aceste pericole, este bine să cultivăm starea de puritate?
MA: Nu trebuie să devenim acum obsedaţi de puritate. Îndepliniţi-vă DHARMA cu o atitudine corectă şi cu iubire. Iar starea de puritate va veni de la sine.

Î: Ce este DHARMA, în viziunea ta?
MA: DHARMA înseamnă acţiune corectă, la timpul şi locul potrivit.

Î: Cum poate afla cineva care este DHARMA sa?
MA: Iubind viaţa cu o atitudine corespunzătoare şi având o înţelegere corectă, noi vom putea realiza acţiunile care sunt necesare la momentul respectiv.

Î: Cum putem dezvolta în fiinţa noastră o asemenea iubire?
MA: Iubirea nu este ceva ce trebuie dezvoltat – ea se află deja în noi în toată plenitudinea ei. Viaţa nu poate exista fără iubire, ele sunt inseparabile. Trebuie să aveţi o puternică aspiraţie de a atinge eliberarea spirituală în această viaţă. Să fiţi focalizaţi asupra acestui ţel. Astfel de calităţi precum iubirea, răbdarea, entuziasmul şi optimismul nu vor întârzia să apară. Aceste calităţi vă vor ajuta să vă atingeţi ţelul.

Un aspirant spiritual obişnuit vrea să îşi păstreze EGO-ul, în timp ce un aspirant autentic îşi doreşte moartea EGO-ului, astfel încât să poată trăi într-o stare de conştiinţă pură şi de iubire. Moartea EGO-ului vă va face să deveniţi nemuritori. Când EGO-ul moare, trăiţi etern în beatitudine.”

„Dacă doreşti să-L cunoşti pe Dumnezeu, trebuie să elimini EGO-ul, găsindu-ţi refugiul lângă un ghid spiritual autentic şi ascultându-l cu umilinţă şi abandonându-te în faţa înţelepciunii sale. Când ne plecăm fruntea în faţa unui ghid spiritual autentic, evităm capcanele EGO-ului şi permitem Sinelui nostru să se reveleze.”

Mata Amritanandamayi

sursă YogaEsoteric.net

Reclamă

Reîncarnarea.

Adevărul reîntrupării a fost cunoscut de iniţiaţii veacurilor apuse şi revelat şi azi de marile Lumini ale spaţiilor. Această cunoştinţă o posedau pieile-roşii din America – din Alaska până în Peru şi Bolivia, celţii din Europa, locuitorii băştinaşi din insulele Hawaii. În Asia, ideea reîntrupării este şi azi foarte răspândită exercitând o mare influenţă în conduita omului. Peste 600 milioane de locuitori ai Indiei, Indochinei, Tibetului, Chinei, Mongoliei şi Japoniei, cred în reîntrupare şi cunosc legile ei la fel cum noi, occidentalii, ştim că sângele circulă prin vasele sanguine. Pentru asiatici, legea reîntrupării este o lege ca orice lege naturală – legea contracţiei la frig şi a dilataţiei la cald a corpurilor. Ea este socotită o lege fundamentală, care se exercită asupra tuturor entităţilor, fie ele minerale, vegetale, animale, umane, fie soare sau univers.

Vechimea acestei cunoaşteri se pierde în noaptea veacurilor şi aproape că nu există religie sau legendă care să nu aibă un sâmbure din această idee. Reîntruparea fiind cunoscută din timpuri foarte îndepărtate şi trecută prin mintea diferitelor popoare, a ajuns la noi sub diferite forme şi însoţită de numeroase erezii. Gândirea superioară a omului de azi a înlăturat părţile absurde aparţinând superstiţiei pentru a-i reda valoarea filosofică şi morală avută în trectul îndepărtat. Graţie nenumăratelor comunicări făcute de entităţi spirituale, în şedinţele de revelaţie, această idee se întinde peste tot pământul, fiind găsită firească, deoarece explică multe probleme sociale, religioase şi filosofice, nerezolvate până azi.

Este mai bine de un secol de când ştiinţa a luat un avânt uimitor, valul descoperirilor purtând omul pe undele nevăzutului, spre înălţimile infinitului. An de an, omul îşi îmbogăţeşte cunoştinţele cu privire la lumea înconjurătoare, dar în aceeaşi măsură credinţa lui slăbeşte şi omenirea alunecă pe panta materialismului. Bisericile sunt din ce în ce mai puţin frecventate de credincioşi deoarece preotul de azi, pierzând legătura cu Cerul, cu ştiinţa şi cu arta, nu mai este în stare să dea un răspuns acceptabil la întrebările referitoare la viaţă, creaţie, destin, Absolut, nefiind în măsură să explice fenomenul naşterii şi al morţii. Din această cauză, mulţi afirmă că religia este de prisos, ba chiar dăunătoare, întrucât ea stagnează progresul omenirii, şi în loc să-1 apropie pe om de Tatăl său creator, îl îndepărtează. Se susţine că biserica – fiind îngrădită de dogme şi deci anchilozată în aceleaşi forme de mai bine de o mie de ani – vine flagrant în conflict cu datele ştiinţifice răspândite în masele populare. Omul de azi nu este satisfăcut de răspunsul oferit de biserică, el având nevoie de o religie ştiinţifică şi artistică, bazată pe iubire, cunoaştere şi comuniune cu Divinitatea.

Dar şi savanţii – grăbiţi să proclame domnia materiei şi a legilor ei – se vor convinge în curând că, în afara materiei tangibile, mai există şi alte substanţe eterice, conduse de legi diferite celor fizice. La începutul apariţiei materialismului se credea că acesta va da un răspuns satisfăcător la toate întrebările. Se afirma că, în definitiv, nu există în univers decât materie, energie şi legile care le pun în activitate, că au murit pentru totdeauna vechile credinţe care, secole de-a rândul, au stagnat civilizaţia, că spiritul de care se tot vorbeşte nu este decât produsul imaginaţiei, iar religia o înşiruire de poveşti şi rugăciuni, care nu lămuresc viaţa şi adâncul prefacerilor din natură şi din corpul omului. Fizicianul a demonstrat prin experienţe că natura este condusă de legi; chimistul, graţie cercetărilor ingenioase, revelează lumii structura necunoscută a materiei; biologul, în teoria sa evoluţionistă, arată că există o ordine în lume şi un scop în toate domeniile complexe ale vieţuitoarelor. În straturile succesive ale scoarţei terestre se citeşte, azi, minunata istorie a secolelor scurse. Telescoape gigantice ne aduc mai aproape nebuloase, galaxii şi miliarde de sori îndepărtaţi; trupul omenesc este studiat şi cunoscut până în cele mai ascunse celule. Lumea întreagă este în freamăt la fiecare nouă descoperire. Dar cu toate acestea flacăra de entuziasm a materialiştilor se stinge treptat; iar la lumina maturităţii spiritului, lucrurile şi fenomenele sunt văzute mai clar, spiritul nostru revenind la ştiinţa ezoterică, la tradiţia şi comoara spirituală a omenirii.

Din acest considerent ne vom strădui să reluăm ideile abandonate în vremurile materialismului, acordând acestor studii atenţia cuvenită. Asemenea cercetătorului de minereu preţios – care reia şi realege metalul preţios din bucăţelele aruncate – omul caută azi în aceste cunoştinţe vechi, să mai găsească multe şi nebănuite bogăţii, desconsiderate de-a lungul secolelor de ignoranţă şi întuneric.

Este evident că printre lucrurile noastre de preţ există şi podoabe false, fără valoare, cu toată strălucirea lor. Astfel, ştiinţa va fi obligată să mai arunce din teoriile sale inexacte, religia – din dogmele, ritualurile şi ipocrizia ei, iar filosofia – din speculaţiile ei deşarte. În faţa acestor frământări intelectuale, prefaceri şi conflicte, omul rămâne dezorientat şi se întreabă cu nelinişte: „Care este adevărul?”

Natura omului este făcută să caute mereu, să-şi explice existenţa lucrurilor şi a faptelor, să-şi chinuie sufletul în faţa enigmelor ce se ridică mereu în drumul său. Din această cauză, materialismul – atât de trâmbiţat şi pompos întronat – se năruie, şi omul se întoarce către datele ştiinţei ezoterice, către tradiţia spirituală a lumilor invizibile, ascunsă şi încuiată cu zeci de lacăte, căutând să-şi explice prin ea existenţa lumilor şi a destinului omenesc.

Bietul om se întreabă mereu: „Există un Dumnezeu, o Putere inteligentă, infinită, care a creat totul în univers atât de armonios?” „Da”, îi răspunde biserica. „Da”, răspunde şi sufletul său, dar el vede în jurul său nedreptăţi, războaie, calamităţi, boli, suferinţe de tot felul. În sufletul său se naşte întrebarea: „Dacă există un Dumnezeu, de ce permite atâta suferinţă şi nedreptate? De ce slabul cade pradă celui puternic?” Priveşte în jur şi constată violenţă şi cruzime: şopârla mănâncă furnici, ea este mâncată de şarpe, şarpele este mâncat de un arici, care la rândul său cade pradă unei vulpi. Toate fiinţele omoară şi la rândul lor sunt omorâte, şi atunci se întreabă bietul om: „Unde este mila şi dreptatea lui Dumnezeu?”

Omul nu înţelege nimic din desfăşurarea evenimentelor petrecute în jurul său, pentru că nu cunoaşte adâncul tainelor ce îl înconjoară, după cum nu ştie că moartea va face să se nască viaţa şi mai strălucitoare. El nu ştie, pentru că în faţa lui stă aparenţa, iar nu realitatea. Omul neştiutor nu vede în lume decât un vast complot al sălbăticiei fără milă, de la mic la mare, şi nedumerit, se întreabă: „Dacă există, într-adevăr, un Dumnezeu, de ce există atâta mizerie în lume? De ce oameni puternici şi sănătoşi devin într-o bună zi orbi? De ce copii nevinovaţi sunt loviţi de boli, şi mame – care strâng cu dragoste la sân un copilaş – sunt omorâte?” De câte ori nu se întreabă ignoranţii: „De ce în această lume binele rămâne nerecompensat şi răul nepedepsit? Adesea criminalul circulă liber şi inocentul este aruncat în închisoare. Dispreţul îi urmăreşte pe cei ce muncesc şi îi împinge către mormânt, pe când în lume forfotesc neruşinaţi şi şarlatani. De ce atâta nedreptate?” Religia ar vrea să ne facă să înţelegem că în lumea cealaltă aceste suferinţe vor fi răsplătite, păcatele noastre vor fi iertate şi ignoranţa luminată. Bazaţi pe aceste afirmaţii, timp de secole, oamenii au ridicat ochii spre Cer, au suferit încercările acestei lumi, cu speranţa că se vor bucura dincolo de fericirea promisă.

Scepticul însă, zâmbind, răspunde acestor suflete frumoase şi încrezătoare: „Dacă Dumnezeu a creat această lume pe care o vedem atât de nedreaptă, ce mai putem aştepta în lumea de dincolo? Dacă nu este dreptate aici pe pământ, pentru ce ar fi mai multă acolo? Dacă toate sufletele se nasc egale, de ce soarta oamenilor este atât de diferită?” Oare să fie la mijloc o simplă întâmplare? Se poate concepe un univers alcătuit de Tatăl ceresc, în care vieţile oamenilor sunt aruncate la voia întâmplării? Nu, de o mie de ori nu – răspunde omul cunoscător – deoarece chiar dacă nu vedem totul şi toate, lumea noastră fizică este guvernată de legi sublime şi absolut juste.

Cu toate acestea, neştiutorul, dar mai ales materialistul, vine mereu, în faţa aparenţelor ce ne înconjoară, cu argumente noi şi cu întrebări de felul: „De ce unii oameni au un trup sănătos şi plin de viaţă, iar alţii îl au slab şi bolnav? De ce unii sunt frumoşi şi din fiinţa lor respiră distincţia, iar alţii au o înfăţişare grosolană şi brutală? De ce unora li s-a dat o inteligenţă vie, iar alţii sunt animaţi de puţine gânduri, şi acelea confuze?”

Cu mulţi ani în urmă, trecătorii puteau vedea pe treptele Universităţii din Bucureşti un om mic, diform. Avea aproape 40 de ani, dar trupul său nu era mai mare decât al unui copil de 8 ani. Braţele îi erau închircite, capul mare, iar picioarele arcuite. Îţi era greu să-1 priveşti. Îşi câştiga existenţa vânzând piepteni, butoni de manşetă şi multe alte nimicuri. Universul său intelectual se limita la răspântiile unde îşi petrecea viaţa. Dacă s-ar compara sărăcia acestei vieţi, suferinţele lui morale, dorinţa lui vagă de iubire, zilele sale triste, orizontul cunoştinţelor sale restrânse, cu existenţa lipsită de griji a unora aflaţi în plenitudinea fizică şi mentală, ori cu desfătarea sentimentală şi morală, cu înţelegerea larga a altora, multora dintre noi ni s-ar tulbura mintea şi nu am mai putea spune nici un cuvânt.

Acestea sunt faptele şi, tu – care ştii că în dosul acestor inegalităţi există totuşi o dreptate – te mâhneşti deoarece nu o poţi demonstra pe înţelesul tuturor. Toţi te combat cu emfază şi îţi aruncă în faţă fel de fel de argumente. Materialistul, scepticul şi ateul te vor întreba: „Pentru ce un copil se naşte într-un bordei, condamnat prin însăşi naşterea sa la o viaţă restrânsă, iar un altul se naşte în mijlocul unei societăţi avansate în cultură şi civilizaţie, unde are prilejul să înveţe şi să fie educat.

Fragment  Scarlat Demetrescu-Din Tainele Vieții Si a Universului.

Reclamă

Doar Iubire ……..

image

Oamenii te pot susţine şi încuraja, dar nimeni nu te poate învăţa cum să te iubeşti pe tine însuţi. Aceasta este lucrarea fiecărui suflet individual. Fiecare suflet vine în experienţa fizică, dornic să se confrunte cu aceste probleme ale valorii de sine. Însă, încă de la începutul sejurului sufletului aici, capacităţii sale naturale de a iubi şi de a-i include pe alţii în trăirea acestei iubiri i se impun anumite condiţii.
Este absolut esenţial ca aceste condiţii să fie modificate total. Dacă sufletul părăseşte lumea fizică, crezând că este victima experienţei sale de aici, el va fi tras din nou înapoi pentru a se dezvăţa de această convingere. Încercarea de a găsi iubire în afara ta eşuează mereu, pentru că nu poţi primi de la altul ceva ce tu nu ţi-ai dat ţie însuţi. Când te privezi de iubire, îi atragi în viaţa ta pe alţii care fac acelaşi lucru. Experienţa iubirii necondiţionate începe în inima ta, nu în inima altcuiva!

Nu condiţiona capacitatea de a te iubi pe tine însuţi de capacitatea altcuiva de a te iubi. Nu-ţi pune încrederea în condiţiile impuse iubirii sau în forma în care ea se prezintă, căci acestea sunt tranzitorii şi supuse vicisitudinilor vieţii de zi cu zi. Iubirea reală nu se schimbă. Ea există independent de forma prin care se exprimă. Sursa acestei Iubiri eterne, omniprezente, lipsite de formă, este înăuntrul tău. Acolo trebuie să-ţi pui încrederea, căci această Iubire este mai certă decât orice vei cunoaşte vreodată; atunci când Ea este ferm aşezată în inima ta, nu vei mai avea nevoie să cauţi fericirea în afara ta.
În viaţa ta, oamenii vor veni şi vor pleca. Unii se vor purta frumos cu tine. Alţii se vor purta urât. Vei accepta iubirea care ţi se oferă şi vei privi lipsa de iubire drept ceea ce este: un strigăt de ajutor al cuiva care suferă. Îi vei încuraja pe alţii să găsească şi ei Sursa Iubirii înăuntru – aşa cum ai făcut şi tu – ştiind prea bine că nu le poţi rezolva micile probleme. Tragedia vieţii lor nu poate fi abordată decât prin bunăvoinţa lor de a privi în propriile lor inimi şi minţi.

Iar cel ce dăruieşte ştie întotdeauna când şi cui să dea darul. Nu e nimic complicat în actul iubirii. Totul devine complicat numai atunci când cineva începe să țină iubire pentru el – iar atunci, ceea ce oferă nu se mai poate numi iubire. Cel ce se iubeşte pe sine însuşi nu se teme să fie singur. Căci a fi singur este un prilej de a te iubi şi de a te accepta tot mai profund. Se simte el nevrednic, dacă cel iubit îl respinge? Se autocompătimeşte şi se retrage din lume, sau se adânceşte el în căutarea unui înlocuitor? Nu. El continuă, pur şi simplu, să respire şi să-şi extindă iubirea, la fiecare pas al experienţei sale. Cel care se iubeşte necondiţionat nu iubeşte pe fragmente şi cu intenţii ascunse. El nu caută pe cineva special pe care să-l iubească, ci iubeşte pe oricine care se află în faţa sa. O persoană nu este mai demnă sau mai nedemnă de iubirea sa decât alta. Când trăieşti Iubirea reală, nu te mai simţi separat de alţii. Pierzi orice aspect al identităţii tale care îi respinge pe alţii. Te deschizi spre o realitate mai vastă – pe care o creezi împreună cu alţii, prin încredere reciprocă. Judecata încetează şi acceptarea domneşte!

Cel ce iubeşte fără condiţii nu impune nici o limită libertăţii sale şi nici libertăţii altcuiva. El nu încearcă să păstreze iubirea – întrucât a încerca să o păstrezi, înseamnă a o pierde. Iubirea este un dar care trebuie oferit în mod constant, întrucât este cerut în fiecare clipă. Iubirea nu ia ostatici, nu se târguieşte şi nu poate fi compromisă de frică! Orice obstacol în calea iubirii sălăşluieşte în inimă – şi acolo trebuie el dizolvat. Nu aştepta că cerul să vină că să-ţi răspândească iubirea. Fă-o tu acum! Asta pentru că cerul este în ochii tăi, atunci când priveşti cu acceptare şi compasiune. Este în mâinile tale, atunci când le întinzi ca să ajuţi. Este în mintea ta, atunci când vezi “bine” în loc de “rău”.

Felul în care vezi lumea determină ce va fi lumea pentru tine. Aşadar, nu căuta să-i schimbi pe ceilalţi sau lumea din jurul tău! În schimb, uită-te la tine! Priveşte-ţi convingerile şi vei vedea unde e nevoie să te deschizi. Priveşte în inima ta şi vei şti unde anume e nevoie să aduci Iubire. Adevărul este că nu putem fi fericiţi alături de o altă persoană dacă nu suntem fericiţi cu noi înşine. Dacă îţi place cine eşti, a fi cu altcineva nu este decât o extensie a propriei fericiri. Însă, dacă nu te placi pe tine însuţi, a fi cu cineva nu face decât să îţi exacerbeze starea de nefericire.

Decizia de a intra într-o relaţie de parteneriat nu trebuie să se bazeze pe dorinţa de a evita să te priveşti pe tine însuţi, ci pe consimţirea de a intensifica acest proces. Atunci când trăieşti lângă alţi oameni este foarte probabil să aibă loc o declanşare reciprocă a rănilor nevindecate. Nu este nici plăcut şi nici simplu să devii conştient de părţile nevindecate. Oricum, este o etapă necesară a călătoriei către reîntregirea psihică. O relaţie seamănă cu o uriaşă gaură neagră. Săpa în straturile superficiale ale conştientului până ce scoate la lumina cele mai adânci temeri şi nesiguranţe.

Cine nu este dispus la o confruntare în profunzime cu ele, îşi pune sub semnul întrebării dorinţa de a fi într-o relaţie apropiată cu cineva. Nu te poţi apropia de cineva fără să te confrunţi cu tine însuţi!

Paul Ferrini

Radu Drăgan