Recunoștința…………”

Recunoștința induce fericirea.

Recunoștința  ne declanșează  sentimente de mulțumire , bucurie , o perspectivă optimistă pozitivă , și multe alte sentimente și gânduri puternice și pozitive.

Recunoștinta reduce anxietatea și depresia …  este mai greu să simțim frigul într-o zi de iarnă, atunci când ne oprim să fim recunoscători pentru soarele cald.

Recunoștința întărește sistemul imunitar, scade tensiunea arterială, reduce simptomele bolilor, și crește bunăstarea generală.

Recunoștința ne induce somn mai liniștit și odihnitor. Dacă doriți să dormiți mai profund , mai odihnitor …  opriți-vă din numărarea oilor și începeți numărarea binecuvântărilor tale de-a lungul zilei ! Veți adormi mai fericiți.

Recunoștința ne face mai rezistenți la toate provocările existențiale.

Recunoștința întărește relațiile interumane. Aceasta ne face să ne simțim mai aproape de prieteni și de cei dragi.

Recunoștința promovează iertarea … Omul nu poate funcționa corect atunci când sunt transportă bagaje emoționale grele.

Recunoștința ne face să manifestăm bunătate și considerație pentru alții.

Într-un cuvânt ,Recunoștința ne transformă în oameni mai buni.

r.d.

Reclamă

Reclame

Forța noastră – slăbiciunile

Trebuie să punem la muncă slăbiciunile noastre, pentru ca ele să ne fie utile. Vă miraţi şi spuneţi: “Dar bine, slăbiciunile trebuie să le dăm la fund, să le anihilăm!”. Încercaţi şi veţi vedea dacă vă va fi uşor: voi veţi fi cei învinşi. Problema se pune la fel cu orice defect sau viciu, indiferent dacă este vorba de lăcomie, senzualitate, violenţă, pofte nemăsurate sau vanitate, trebuie să ştiţi cum să le mobilizaţi pentru ca ele să lucreze alături de voi în direcţia pe care aţi ales-o. Dacă vreţi să lucraţi singuri, nu veţi reuşi. Dacă vă veţi goni toţi duşmanii, tot ceea ce vă rezistă, cine va mai lucra pentru voi, cine o să vă mai servească?

Există animale sălbatice pe care, cu răbdare, oamenii le-au domesticit şi pe care acum le ţin lângă casă. Calul era sălbatic, câinele era asemenea lupului şi dacă omul a fost în stare să le domesticească, aceasta s-a datorat faptului că a ştiut să cultive în el anumite calităţi. Cu siguranţă că ar putea îmblânzi şi fiare sălbatice, dar pentru aceasta omul ar trebui să-şi dezvolte alte calităţi.

Aşa că fiţi fericiţi: sunteţi cu toţii foarte bogaţi din moment ce aveţi cu toţii slăbiciuni! Dar este absolut necesar să ştiţi să le utilizaţi şi să le puneţi la lucru. Eu v-am dat exemplul cu animalele, dar există şi alte forţe ale naturii ca fulgerul, electricitatea, focul, torentele… Acum că ştie cum să le stăpânească şi să se folosească de ele, omul se îmbogăţeşte. Şi cu toate acestea, la început ele i-au fost toate forţe ostile. Oamenilor li se pare foarte normal să se folosească de forţele naturii, dar dacă le spui să utilizeze vântul, furtunile, cascadele, fulgerele din interiorul lor, se miră. Şi, cu toate acestea, nimic nu este mai normal şi atunci când veţi cunoaşte regulile alchimiei spirituale, veţi şti cum să transformaţi şi să utilizaţi chiar şi otrăvurile care sunt în voi. Da, pentru că ura, furia, gelozia şi altele… sunt otrăvuri; dar în Învăţământul Fraternităţii Universale veţi afla cum să le folosiţi şi vi se va spune chiar cum să vă serviţi de toate forţele negative din voi, din care aveţi din plin. Deci, bucuraţi-vă căci aveţi în faţă o perspectivă bună.

De acum înainte, în mintea voastră, totul trebuie să se schimbe. Bineînţeles că nu trebuie să vă aruncaţi imediat asupra răului şi să începeţi să mâncaţi din el cu polonicul. În fiecare făptură, chiar şi în cea mai bună, sunt întotdeauna ascunse tendinţe infernale care vin dintr-un trecut foarte îndepărtat. Nu se pune problema de a le scoate pe toate deodată, sub pretextul de a le utiliza.

Trebuie să faceţi mai întâi o puncţie, să preluaţi doar câţiva atomi, câţiva electroni pe care să îi digeraţi bine. Nu este cazul să vă băgaţi în gâlceavă cu Infernul căci el este cel care va ieşi învingător. Trebuie să ştiţi cum să procedaţi. Trebuie să continuaţi să lucraţi cu forţele superioare prin rugăciuni, armonie, dragoste şi, din când în când, atunci când din adâncul vostru iese ceva care scoate ghearele, dinţii, unghiile pentru a vă provoca la vreo nesăbuinţă, atunci capturaţi-l, luaţi-l în studiu în laboratorul vostru şi faceţi-l să-şi secrete otrăvurile pentru ca voi să le puteţi utiliza: veţi observa atunci că răul aduce tocmai acel element de care aveţi nevoie pentru a obţine deplinătatea. Dar, vă repet, fiţi foarte atenţi şi după cele ce v-am spus nu fiţi nesocotiţi şi nu vă coborâţi să vă măsuraţi cu răul. Nu spuneţi: “Aha! Am înţeles acum, las că-i arăt eu lui!” căci s-ar putea să nu mai urcaţi. Unora li s-a întâmplat. S-au crezut foarte puternici, în timp ce de fapt nu erau suficient de ancoraţi în bine, în lumină, şi acum, bieţii de ei, în ce hal sunt! Toate forţele negative sunt călare pe ei, pe cale de a-i distruge!

Se spune în Talmud, că la sfârşitul timpurilor, cei Drepţi, adică Iniţiaţii, se vor ospăta din carnea Leviatanului, acest monstru care trăieşte pe fundul oceanelor. Da, va fi sfârtecat, sărat… şi păstrat, probabil în congelatoare. Apoi, la momentul potrivit, toţi cei Drepţi se vor ospăta cu bucăţi din carnea lui. Ce perspectivă îmbucurătoare!

Dacă ar trebui să înţelegem aceasta literal, cred că o mulţime de creştini, de esteţi, ar fi pe drept cuvânt dezgustaţi. Dar trebuie să interpretăm şi iată interpretarea. Leviatanul este o entitate colectivă care reprezintă locuitorii planului astral (simbolizat prin ocean) şi dacă acest monstru va constitui într-o zi ospăţul celor Drepţi, aceasta însemnează că cel ce ştie să-şi stăpânească şi să-şi utilizeze poftele şi pasiunile din planul astral, poate găsi în ele un izvor de bogăţii şi de binecuvântări”.

Omraam Mikhael Aivanhov

Reclamă

Cauza nefericirii.

Nu îţi cer acum să renunţi la toate ataşamentele tale. Aceasta, prietene, nu este un ţel realist. Îţi cer doar să devii conştient de ataşamentele tale, de percepţiile tale, de interpretările tale pro şi contra. Îţi cer doar să observi cum ai făcut ca fericirea ta să fie condiţionată.

Dacă vrei să înţelegi necondiţionarea, priveşte copacul mişcându-se în bătaia vântului. E cea mai bună metaforă pe care o poţi găsi. Copacul are rădăcini adânci şi ramuri întinse. Jos e neclintit, iar sus e flexibil.
Este un simbol al tăriei şi al capitulării.

Poţi dezvolta aceeaşi tărie de caracter, mişcându-te flexibil o dată cu toate situaţiile din viaţa ta. Stai drept şi fii înrădăcinat în momentul de faţă. Cunoaşte-ţi nevoile, dar îngăduie ca ele să fie satisfăcute cum ştie viaţa mai bine. Nu insista ca nevoile tale să fie satisfăcute într-un anumit mod, căci, dacă insişti, vei opune o rezistenţă inutilă. Trunchiul copacului se frânge, atunci când încearcă să se opună vântului.

Mişcă-te o dată cu vântul!

Viaţa ta e un dans!
Ea nu este nici bună, nici rea. E o mişcare, un continuum.
Alegerea ta este una simplă: poţi dansa sau nu. Decizia de a dansa nu te va scoate de pe ringul de dans. Dansul va continua în jurul tău. Dansul va continua şi tu eşti parte din el.

Există o demnitate simplă în asta. Te încurajez să te bucuri de pura stare de graţie de a fi viu. Dacă vei căuta în viaţă un sens mai elevat, vei fi dezamăgit. Dincolo de dans, nu se află nici un sens.
Toate condiţiile se deschid înspre necondiţionare. Fii, pur şi simplu, deschis şi prezent şi vei cădea în braţele lui Dumnezeu. Dar împotriveşte-te chiar şi pentru o clipă – şi vei fi prins într-o complicaţie fără rost, provocată de tine însuţi.
Fiinţele umane nu pot fi independente de realitatea condiţionată, deoarece realitatea condiţionată este o creaţie a conştientei umane.
Opriţi-vă din încercarea de a scăpa de propriile voastre creaţii. Acceptaţi-le, pur şi simplu, aşa cum copacul acceptă vântul. Demnitatea voastră constă în a deveni pe deplin umani, pe deplin receptivi la propriile voastre nevoi şi la nevoile altora.
Compasiunea nu vine prin detaşarea de întreaga paletă a experienţei emoţionale, ci prin participarea plenară la ea.
Unii au spus că lumea asta e un loc al durerii. E absurd. Această lume nu este nici bucurie, nici durere, deşi aţi putea spune că e amândouă în acelaşi timp.
Această lume este un loc în care se naşte corpul emoţional şi mental. Naşterea fizică şi moartea facilitează, pur şi simplu, dezvoltarea unei conştiente gândire/sentiment, care este responsabilă pentru propriile sale creaţii. E absurd să negi importanţa acestui proces al naşterii. Şi este la fel de absurd să-l glorifici. Nu există fiinţă umană care să nu parcurgă acest traseu al naşterii, fără să trăiască atât experienţa bucuriei, cât şi a durerii.
Sunt oare ambele necesare?

Absolut! Fără durere, mama nu ar putea scoate bebeluşul din ea. Şi fără bucuria vieţii nou-născute, durerea n-ar avea nici un sens.

Dar nu spune „acesta e un loc al durerii” sau „acesta e un loc al bucuriei”. Nu căuta să faci din experienţa ta ceea ce ea nu este. Fereşte-te de interpretări care te-ar determina să accepţi numai o parte din spectrul vieţii.
Experienţa mea aici nu a fost diferită de a ta.

Nu am biruit durerea. M-am lăsat în voia ei.
Nu am biruit moartea. Am păşit prin ea de bunăvoie.
Nu am slăvit trupul şi nici nu l-am condamnat.
Nu am numit această lume nici rai, nici iad, dar am profesat că ambele sunt propria voastră operă.

Am intrat în dansul vieţii la fel ca voi, ca să cresc întru înţelegere şi acceptare, ca să trec de la iubirea condiţionată la trăirea iubirii fără condiţii. Nu există nimic din ceea ce tu ai simţit sau ai trăit ca experienţă, din care să nu fi gustat şi eu. Cunosc fiecare dorinţă şi fiecare frică, deoarece am trăit trecând prin toate. Iar eliberarea mea de ele nu a venit prin vreo dispensă specială.
Vezi tu, eu nu sunt un dansator mai bun decât tine. Mi-am oferit, pur şi simplu, disponibilitatea de a participa şi de a învăţa, iar aceasta e tot ce-ţi cer.

Binevoieşte! Participă! Atinge şi lasă-te atins! Simte totul! Deschide-ţi
braţele vieţii şi lasă-ţi inima să fie atinsă! De aceea te afli aici!
Când inima se deschide, ea este plină de iubire. Iar capacitatea ei de a da şi a primi nu se mai bazează pe nimic din exterior. Ba dăruieşte fără să se gândească la recompensă, deoarece a da este cel mai mare dar. Şi primeşte – nu numai pentru sine – ci pentru ca şi alţii să poată trăi experienţa darului.

Legile lumii acesteia nu îi mai limitează pe bărbatul sau pe femeia a căror inimă este deschisă. Şi astfel se întâmplă miracole – nu printr-o activitate specială, ci doar ca o extensie a iubirii însăşi.
Miracolele nu vin dintr-o gândire lineară, secvenţială. Ele nu pot fi planificate. Nu poţi învăţa nici să le faci, nici să le primeşti. Miracolele vin în mod spontan în inima care s-a deschis şi în mintea care a renunţat la nevoia ei de a controla sau de a şti. Căci Mintea lui Dumnezeu e nevinovată şi atotdăruitoare.
Ea nu-ţi poate refuza cele necesare, întrucât eşti parte din Ea. Ea nu te cunoaşte ca fiind separat. Asemenea unui părinte ce se uită la unicul său copil. Ea te priveşte cu statornică iubire şi afecţiune. „Întinde-ţi mâna şi primeşte aceste daruri”, te invită Ea. Dar tu nu dai ascultare chemării Ei. În frustrarea ta, nu auzi Vocea Divină care te chemă.
Privind în jur la condiţiile vieţii tale şi găsindu-le numai defecte, nu eşti conştient că te-nconjoară Iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu. Şi totuşi, oricât de departe te-ai simţi tu de Dumnezeu, nu eşti decât la un gând distanţă. Şi momentul mântuirii tale este chiar acum. Aminteşte-ţi aceasta, prieten drag. Chiar acum, în acest moment, ori asculţi Vocea lui Dumnezeu, ori eşti prins, fără rost, în mrejele propriei tale psihodrame.
Chiar acum eşti fie fericit, fie găseşti nod în papură împrejurărilor din viaţa ta.

Îngăduie-ţi să fii prezent în gândurile tale şi întreabă: „Simt eu. În acest moment, conştient de Iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu pentru mine?”

Dacă răspunsul este „Da!”, vei simţi căldura Prezenţei Divine în inima ta. Iar dacă răspunsul este „Nu”, conştiența ta te va face să-ţi aminteşti acea Prezenţă şi să o atragi către tine. Această practică simplă nu poate da greş.
Încearc-o şi convinge-te! Pe măsură ce înveţi să fii deschis momentului prezent, vei deveni din ce în ce mai conştient de Prezenţa Divină în mintea şi experienţa ta.

Rostul tău personal se va dezvălui în această conştientă lărgită, ajutându-te să înţelegi cum poţi fi de cel mai mare ajutor pentru tine însuţi şi pentru ceilalţi.

Cele necesare vor prinde formă înaintea ochilor tăi. Modul în care apar te va lăsa adesea perplex, dar nu vei judeca. Nu vei căuta nod în papură nici ţie, nici altora. Vei învăţa să te laşi în voia situaţiei de moment, făcând tot ce poţi şi adăstând în tăria propriei tale capitulări. Din ce în ce mai mult îi vei încredinţa lui Dumnezeu consecinţele şi vei şti că darul tău este întotdeauna acceptat ca atare. El este întotdeauna de-ajuns. Astfel, vremea autocrucificării se va încheia şi pacea va reveni în mintea ta. Atunci mă vei vedea aşa cum sunt eu cu adevărat, pentru că atunci vei fi dat naştere Christosului din tine.
Aştept acest moment cu mare bucurie şi certitudine. Fiindcă acesta este momentul adevărului.

Este sfârşitul a tot ceea ce înseamnă separare.
Este sfârşitul a tot ceea ce înseamnă suferinţă.

Paul Ferrini

IUBIRE FĂRĂ CONDIŢII

Reclamă

Lupta cu tine însuți.

image

Energia curge în existență la fel ca un râu. În propriu-i ritm, într-un murmur ordonat, divin, fantastic, care face ca tot ce se întâmplă să fie ceea ce este pentru binele întregului. Unitatea și ordinea sunt universale; entropia, dezordinea și hazardul servesc ordinii divine și unității. Fără să fim conștienti, fără să vrem, fără să știm cum și de ce răspundem fiecărui eveniment și fiecarei întimplări așa cum este necesar. Energia curge firesc. Adesea, însă, noi ne opunem curgerii sale, respingem cursul firesc, vrem să mutăm matca, să schimbăm lucrurile, să punem râul “subtil” al experienței într-o stare nefirească. Până la un anumit punct ni se permite să ne exercităm liberul arbitru. Până la un punct, depunem rezistență în calea curgerii energiei. Și când o facem, ne simțim rău. Când ne opunem curgerii firești a energiei intrăm în stări profunde de stres, de suferință, de incertitudine, de nesiguranță. Rezistența noastra poate fi identificată prin suferință și stările noastre de rău. Nu acceptam schimbările pe care ni le propune viața. Nu acceptam iubirea, nu acceptăm bucuria și lumina existenței, care curg neîncetat în plan subtil. Ele sunt stările naturale ale Vieții, la fel cum înflorirea este starea naturală a unui pom în primăvară. Rezistența este starea noastră de opoziție la iubire și la bucurie. Rezistența ne aduce stres, boală, nefericire, suferința mentală și întimplări care justifică aceste trairi. Prin rezistență noi parcă am striga: “Nu vrem iubire, nu vrem bucurie, nu vrem pace!”. Pare absurd, pare imposibil, pare strigător la cer să credem că – de fapt – noi nu vrem exact ceea ce vrem mai mult. Sau ceea ce pare că vrem mai mult. Iubire și bucurie, cine să nu vrea aceste minunății? Cine să fie atit de strident retrograd la iubire și la bucurie, când toată lumea aleargă neîncetat după ele? Totuși, inconstient, noi le respingem. În momentele noastre de suferință respingem iubirea. În momentele de ură, de durere interioară și de rău parcă am spune:“Nu vreau iubire, nu pot accepta aceasta”. Mintile noastre par complet derutate în fața acceptării unor situații de viață, a unor schimbări necesare. Schimbarea devine extrem de stresantă pentru mentalul omenesc. Iubirea ne cere să renunțăm la tot ce-am crezut că este iubirea și să o trăim ca pe-o stare de spirit, ca pe-o permanență, ca pe-o Realitate care cuprinde toate ființele. Rezistența poate fi recunoscută ca o stare de suferință, de stres, sub forma întâmplărilor ce ne apar în cale, a problemelor care nu ne lasăsă dormim noaptea . Rezistența descrie opoziția noastră la schimbare. A accepta ceea ce se întâmplă înseamnă a-i permite energiei să curgă în ritmul ei natural. A-i permite oricarei schimbări să apară, să se manifeste. A permite unui om să plece, altui om să vină spre noi. A permite unei situații să ne aducă ceea ce avem nevoie. Pe măsură ce ne opunem mai mult unei schimbari, vom fi mai puternic stresați și vom menține în biocâmpul nostru exact ceea ce nu ne dorim. A renunța la rezistență poate presupune un abandon în Voința Divină, posibil prin renunțarea la ceea ce ne dorim, ca și renuntarea la ceea ce nu ne dorim. O asemenea atitudine înseamnă non-atașament, iar non- atasamentul înseamnă încredere deplină în evenimentele vieții, în umbra cărora Divinul în nemărginita sa inteligență leagă totul așa cum este bine să fie. Dincolo de logica umană obisnuită, care susține că omul “știe”, “poate”, “întelege”, “discerne”,“raționează”, o alta logică – noi spunem divină – dovedește adesea contrariul. Pe ea avem nevoie s-o constientizăm, s-o observăm și s-o acceptăm pentru ca suferința să ni se diminueze.În concluzie totul este credință și acceptare.

Radu Drăgan