Poarta spre altă lume.

Astăzi nu se mai ştie deloc ce sens poate să aibă nemurirea omenească. Mulţi oameni vorbesc înainte de toate de nemurire şi, în această privinţă, nu pot spune decât că sufletul uman, cu entitatea sa, trece prin poarta morţii, că el găseşte undeva un loc în Cosmos. Asta însă o face orice fiinţă. Principiul care este unit cristalului trece, când cristalul se dizolvă, în Cosmos. Tot aşa se întâmplă cu planta care se vestejeşte, cu animalul care moare. Dar pentru om mai este încă ceva. Pentru el nemurirea nu are sens decât dacă îşi poate păstra conştienţa individuală atunci când trece prin poarta morţii. Imaginaţi-vă un suflet omenesc nemuritor care să fie inconştient după moarte; această nemurire n-ar avea nici cel mai mic sens. Trebuie ca sufletul să rămână conştient dincolo de moarte, ca să poţi vorbi de nemurire. Dar aşa cum este unit sufletul cu trupul, el nu poate găsi în sine însuşi nimic despre care să poată spune: Asta am să duc în mod conştient dincolo de moarte. Căci conştienţa umană este cuprinsă între naştere şi moarte, ea nu durează decât până la moarte. Aşa cum o are la început sufletul, această conştienţă nu merge decât până la moarte. Voinţa divină luminează înlăuntrul acestei conştienţe, de pildă în Cele zece Porunci. Citiţi în Cartea lui Iov dacă această iluminare interioară i-a permis să se dezvolte destul încât conştienţa lui să fie zguduită şi din ea să iasă forţe care să-l facă să poată spune: Trec conştient prin poarta morţii. O, cum ne apare cuvântul spus către Iov: „Blestemă pe Dumnezeu şi mori”. Ştim că Iov nu este sigur că trece cu conştienţă prin poarta morţii. Să vedem, pe de altă parte, cum se explică frica de moarte la greci: Mai bine să fii cerşetor pe Pământ decât rege în împărăţia umbrelor. Avem aici, furnizată de către păgânism, dovada că ei nu mai aveau nici o certitudine asupra nemuririi omeneşti. Şi azi chiar, câţi oameni nu sunt la fel de nesiguri! Toţi cei care cred că, trecând prin poarta morţii, omul s-ar dizolva în Univers, s-ar uni cu un Univers nedefinit, nu ţin cont ce trebuie să-şi atribuie sufletul dacă vrea să-şi spună că este nemuritor.

Ne va fi de ajuns să spunem un singur cuvânt şi vom înţelege cum trebuie să-şi înfăţişeze omul nemurirea sa; este vorba de cuvântul iubire. Tot ceea ce am spus despre nemurire putem apropia de ceea ce desemnează acest cuvânt. Iubirea nu este un lucru pe care să îl putem dobândi prin voinţă. Ea nu este ceva ce dobândim prin înţelepciune. Iubirea trăieşte în domeniul sentimentului, dar noi ştim şi trebuie să recunoaştem că sufletul nostru n-ar putea fi pe deplin uman dacă nu s-ar putea impregna de iubire. Când aprofundezi natura sufletului omenesc îţi dai seama că acesta n-ar mai fi el însuşi dacă n-ar putea să iubească.

Să ne imaginăm acum că, trecând prin poarta morţii, ne-am pierde individualitatea, ne-am uni cu Atotdivinul. Am fi în sânul acestei divinităţi, am face parte integrantă din ea, dar n-am mai putea să-l iubim pe Dumnezeu, am fi chiar în El. Iubirea n-ar mai avea sens dacă noi înşine am fi în Dumnezeu. Suntem forţaţi să admitem că, dacă nu ne-am putea păstra individualitatea dincolo de moarte, am pierde, la moarte, facultatea de a iubi, iubirea ar lua sfârşit odată cu individualitatea. O fiinţă nu poate iubi decât ceea ce este deosebit de ea; dacă vrem să continuăm să-L iubim pe Dumnezeu dincolo de moarte, trebuie să ne păstrăm individualitatea după moarte, trebuie să ducem prin moarte ceea ce aprinde iubirea în noi. Pentru ca omul să înţeleagă semnificaţia Pământului, el a trebuit să fie lămurit asupra nemuririi sale în aşa fel încât să-şi dea seama că fiinţa sa este inseparabilă de iubire. Nici voinţa, nici înţelepciunea nu-i pot da omului ceea ce are el nevoie. Numai iubirea o poate face.

Ce fusese deci întunecat în cursul evoluţiei umane pe Pământ? Să luăm pe evreu, sau pe păgân: ceea ce fusese întunecat la ei era conştienţa dincolo de moarte. Conştienţă există între naştere şi moarte; în afară de naştere şi moarte este întuneric, din conştienta în trupul pământesc nu rămâne nimic. „Cunoaşte-te pe tine însuţi“, se citea la intrarea sanctuarului grec, ca cea mai sacră chemare adresată omenirii. Însă omul nu putea răspunde la aceasta decât: Da, dacă rămân legat în trup cu sufletul meu aşa cum sunt ca om pământesc, eu nu mă pot recunoaşte în acea individualitate care poate iubi dincolo de moarte. Aşa ceva nu pot! A şti că dincolo de moarte poţi iubi ca individualitate, aceasta era ceea ce pierduseră oamenii.

Moartea nu este încetarea existenţei corpului fizic. Numai un materialist poate spune asta. Imaginaţi-vă că în fiecare ceas trăit de om în corpul lui conştienţa sa ar fi de aşa natură încât el să ştie cu certitudine ce-l aşteaptă după moarte, aşa cum ştie astăzi că Soarele va răsări mâine şi îşi va continua drumul pe cer. Atunci moartea n-ar mai avea pentru el nici un ghimpe, n-ar mai fi ceea ce numim noi moarte; atunci toţi oamenii ar şti că moartea este doar un fenomen care îi face să treacă de la o formă la alta. Nici Pavel nu înţelegea prin moarte sfârşitul corpului fizic, ci doar că de fapt conştienţa nu dura decât până la „moarte“, că omul, atât timp cât rămânea legat de corpul său în viaţa pământească respectivă, nu-şi putea păstra conştienţa în acest corp decât până la moarte. Ori de câte ori Pavel vorbeşte despre moarte, putem adăuga: „absenţa unei conştienţe dincolo de moarte“.

Rudolf Steiner – Antroposofie și Creștinism.

Reclamă

Sarmizegetusa – poarta spre sufletul tău

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Privește oamenii de pe străzi, aglomerația cotidiană. Nu ți se pare că ceva s-a pierdut? Ceva ce mai regăsești doar în drumețiile prin munți sau prin satele mai ferite de trepidația lumii sau în ochii unui om simplu, neatins de febra vitezei și a modelor de ultimă oră. Ceva ce se trezeste în tine cand asculți Balada lui Ciprian Porumbescu, Rapsodia I de George Enescu sau tulburătoarea Ciuleandră. Ceva ce te înfioara când îl citești pe Eminescu sau contempli zborurile lui Brâncuși.

Iar acel ceva care învie atât de năvalnic în tine e sufletul . Și întotdeauna după astfel de momente viața ta capătă un nou, dar cunoscut parfum, depasești greutățile mai usor, zâmbești mai senin și te simți mai liber.

De ce să nu ne amintim atunci mai des unde ne este sufletul? Nu e greu. Nu trebuie decât să găsim zece minute în fiecare săptămână, zece minute pe care să le petrecem  singuri, fără riscul de a fi deranjați.

Primul pas este să faci din încaperea în care vei ramane un spațiu curat, luminos, liniștit, să aduci flori, să aprinzi o lumânare sau să arzi tămâie. Poți face orice te inspiră pentru a da o nota de sacru camerei tale, să te imbraci în alb, Apoi așază-te pe un scaun, cu spatele drept, sau pe sol, cu picioarele încrucișate sau într-o postură de meditație . Indiferent de postură, elementul cheie este să menții spatele drept. Închide ochii și urmărește să te relaxezi cât mai profund la nivel fizic, psihic și mental. Nu lăsa gândurile să te perturbe, rămâi cât mai liniștit. Întregul exercițiu nu ține decât zece minute.

Când simți că ești suficient de focalizat și interiorizat, imaginează-ți că te afli în centrul sanctuarului de la Sarmizegetusa. Dacă îți este greu să vizualizezi cu ochii închiși, poți privi imaginea pe care am oferit-o aici. Urmărește să fii cat mai atent la ceea ce îți inspira această imagine. Atinge fiecare stâlp al sanctuarului, fiecare vestigiu de piatră și observă cum energia lor specifică te cuprinde. Lasă-te în voia ei. Este o energie spirituală extrem de înaltă și rafinată, care te umple de pace și liniște și te scaldă în lumină. Primește această energie prin fereastra larg deschisă a sufletului tău. Bucura-te cât mai intens de starea care apare. Acum simti ca faci parte dintr-un tot, ca se revarsa asupra ta toata setea de viata si libertate, tot curajul si intreaga bunatate care vibrează atât de puternic în sufletul tău. Menține cât poți de mult această stare, și, în final, rostește aceasta rugăciune: Te invoc pe tine, suflet al neamului romanesc, să mă trezești pe mine și pe frații mei români de pretutindeni, pentru ca prin și cu mine, și prin și cu frații mei români de pretutindeni să se împlinească misiunea spirituală a Romaniei.

Timp de un minut, privește cu atenție înlăuntrul tău și fii atent la toate transformările care se petrec în ființa ta. Când cele zece minute s-au încheiat, deschide ochii, întinde-te sau relaxează-te și bucură-te de efectele miraculoase ale acestei tehnici. Pentru că ea nu te apropie doar de semenii tăi sau de țara ta, ci și de sufletul tău, de ceea ce ești tu cu adevărat.
sursa: http://www.luxsublima.ro