Imunitatea este fericirea….

Căutăm medicamente care să ne întărească imunitatea ,vitamine ,fructe,legume și tot ceea ce știm noi că e sănătos, toatea acestea ca sa dobândim imunitatea , ca sa nu ne mai îmbolnăvim . Imunitatea nu este o trăsătură numai a trupului ,de imunitate avem nevoie și pentru minte,să ne putem feri de toate gândurile nocive, care vin înspre noi , dar mai important de raționamentele și alegerile minții noastre,avem nevoie de imunitate ca sa ne protejăm sufletul de agresiunile care se îndreaptă înspre noi.

Ce e imunitatea ? Care este cel mai bun mod de a o întări ?
Imunitatea există în noi , imunitatea este fericirea, imunitatea este credință, imunitatea este recunoștință pentru tot ceea ce ai si ceea ce ești,imunitatea este manifestarea a tot ceea ce e bun in tine ,este un scut împotriva a tot ce e rău creat din tot ce e mai bun in tine ,este sarbatorirea fiecărui moment al existentei tale .

Nu trebuie sa te facă nimeni fericit ,tu trebuie să-ți găsești propria fericire în tine ca să faci pe cineva fericit.

Cum ai putea sa faci pe cineva fericit dacă tu ești nefericit ?
Bucuria clipei este fericirea ,compasiunea este fericirea ,iar acestea nu le vei găsi înafară ta.
Indiferent ce spun ceilalți despre tine și pe cine deranjezi că tu alegi sa fii fericit ,nu cred ca are importanță.

Oricum realitatea in care trăim se recreează în fiecare moment așa că trecutul și viitorul nu au relevanță .

Nu exista decât PREZENT.

Reclamă

Reclame

Sufletul uman este cea mai perfectă mașină a timpului.

Gândul, mașina timpului care se afla la dispoziția fiecaruia dintre noi, ne transporta zilnic în trecut, prin intermediul amintirilor. Totuși, călatoria în trecut este diferită de cea în viitor și e mult mai greu de realizat. Pentru a reuși, ar trebui să facem un salt în spațiu-timp, iar apoi ar trebui să știm să ținem sub control informația care o aducem din viitor ,pentru ca structurile noastre raționale să nu fie zdruncinate, din moment ce creierul nostru nu acceptă programul mental că se poate călători în timp.

Cum bine știm că mintea nu acceptă mai mult decât își amintește,în momentele de meditație când mintea se oprește în loc , viziuni ale unor locuri și fapte în care suntem implicați par să iasă la suprafață din subconștient.

Aceste date care nu au corespondent în mentalul nostru , vin totuși de undeva.Iar răspunsul mi se pare simplu, dacă în prezent nu ni se întâmplă, putem trage concluzia că sunt din trecut sau din viitor.

Viitorul este totalitatea posibilității alegerilor noastre cu valoare infinită, iar trecutul este compus din totalitatea alegerilor noastre cu valoare exactă deoarece acțiunile chiar s-au petrecut .

Dar de ce există amintiri care sunt din trecut dar nu au corespondent în mintea noastră ?

Din ce trecut vin ele ?

Exista mai multe stări ale trecutului?

Există un singur răspuns – sunt din altă viață pe care am petrecut-o în planul fizic.

Am întâlnit situații în care oameni diferiți făcând meditație au avut aceleași viziuni .

Cum?

Simplu,au fost în același loc , în același moment spațio-temporal , au văzut aceleași locuri și au trăit aceleași momente.

Concluzia mi se pare copilăresc de simplă . Cea mai perfectă mașină a timpului este omul cu tot ceea ce înseamnă el, nu doar fizic și rațiune ci și cu structurile subtile pe care nu le vedem ,doar le putem simți.

Radu Drăgan.

Reclamă

Omul și timpul…..

Omul raportat la timp se împarte în trei categorii.

time_machine_by_sparco2-d5d5jwcOmul orientat către trecut. Pentru acesta, măsura timpului său personal este dată de sentimentul nostalgiei. Fiecare clipă este resimţită ca o îndepărtare necontenită de un punct iniţial. De aceea, nostalgicului îi repugnă idea de a păşi înainte şi caută mereu să meargă îndărăt. El se reîntoarce mereu asupra lucrurilor trecute, în amintirile sale, deoarece curgerea timpului înseamnă o continuă degradare, pierdere, înstrăinare, devalorizare, într-un cuvânt, despărţire. Evenimentele sau întâmplările, care se succed, sunt, prin faptul că au loc doar mai târziu, inferioare celor anterioare. Paradisul pierdut al copilăriei, de pildă, cu toate că a trecut şi nu va mai fi niciodată, va avea mereu întâietate faţă de anii maturităţii care vor urma. Aceeaşi situare afectivă o va avea faţă de oricare perioadă sau întâmplare care a lăsat în adâncul său urme adânci sub forma amintirilor. În esenţă, paşii nostalgicului sunt semnul unei perpetue reîntoarceri către lucrurile care au trecut şi pe care timpul i le-a furat pentru totdeauna. Prezentul îi apare doar ca fundal din care repriveşte cu amărăciune către trecut , în timp ce, în faţă, spre viitor, nu vrea să privească, fiindcă ştie că, în final, ceea ce-l aşteaptă nu este decât moartea.

La omul prezentului, dispoziţia afectivă, care conturează orizontul său temporal, este plăcerea. Pentru el, timpul este condensat în interiorul clipei, şi ,de aceea, nu-i rămâne decât să o savureze , să o stoarcă de plăcere. Nici un moment nu există ca trecere spre celălalt moment, ci e scop în sine pentru sine. Într-o astfel de ipostază, timpul este văzut ca mediu al unor evenimente sau întâmplări egale, care nu au o importanţă mai mare decât cele care au avut loc în trecut sau decât cele care urmează să se petreacă în viitor. De aceea, omul care preţuieşte prezentul, nu are grija celor viitoare şi nici povara celor ce au fost. Mereu la modă, mereu actual, caută să-şi umple viaţa cu distracţii de tot felul. Semn al unui hedonism rafinat, al unei frivolităţi dulcegi, clipa trăită în toate variantele -intens, plăcut, unic, extatic etc.- dă impresia timpului oprit în loc, al unei pseudo-eternităţi. Însă, clipa, îi scapă de fiecare dată printre degete când întinde mâna să o prindă, fiind nevoit să o ia mereu de la capăt. Preocupat doar de ,,acum”, paşii săi devin o mişcare pe loc, expresie a unui dinamism static, în care fiecare moment este înlocuit de un altul. Cu toate acestea, el îmbrăţişează prezentul sub forma clipei, a momentului deoarece ştie că trecutul a fost şi nu va mai fi niciodată, iar viitorul nu este încă şi s-ar putea să nu fie niciodată.

În cazul omului orientat spre viitor, trăirile sale sunt îndreptate cu predilecţie spre o perioadă care urmează să vină, iar trecutul şi prezentul sunt privite doar ca simple trepte pe care păşeşte pentru a se înălţa către ceva mai bun. Timpul înţeles astfel, ca o continuă mergere înainte, ca o ascensiune permanentă, este trăit cu speranţa că întodeauna clipa următoare posedă prin ea însăşi un plus de valoare faţă lucrurile care sunt sau au fost. Pentru un asemenea om viaţa este o devenire, o construcţie pe baza unor proiecte existenţiale, în care limitele întâlnite sunt mai degrabă praguri care trebuie depăşite. Până şi moartea, posibilitatea-limită a fiinţei sale, nu este văzută ca un sfârşit, ci ca o treaptă care trebuie lăsată în urmă pentru un dincolo dătător de nădejde. Datorită tendinţelor sale lăuntrice şi a structurii sufleteşti, omul speranţei vede în timp, cu fiecare clipă nouă, o posibilă intensificare şi amplificare neîntreruptă de valori. Pentru el, împlinirea aparţine viitorului.

sursa masinadescris.net