Păcatul ….

    Mulți consideră atunci că viața lor a dat greș și se aruncă cu atât mai năvalnic în plăceri amețitoare sau într-o viață de muncă înverșunată, sau îi apucă melancolia și bolile nervoase. Vindecarea desăvârșită a acestor tulburări sufletești este cu putință numai cu ajutorul  credinței. Dar, fiindcă aici vorbim despre oameni care au uitat drumul spre Dumnezeu, vom spune numai următoarele:

Există o renaștere chiar și după cea mai grea cădere, există putința de a repara greșeala și păcatul, există, pentru orice om, un drum care duce la ispășirea purificatoare. Cea dintâi condiție pentru aceasta este groaza omului de sine însuși, umilința adâncă, mărturisirea deplină a păcatului.

De aici, răsare de la sine nevoia elementară de ispășire, care nu-i doar un produs artificial al propovăduirii religioase, ci își are izvorul în puterea și setea de primenire a naturii umane. Fără spovedanie, căință și ispășire nu există progres lăuntric pentru om, iar marea lui capacitate intelectuală este seacă și stearpă fără acel progres lăuntric, care izvorăște din conștiința greșelii și din ispășire. Lipsurile, eforturile și suferințele pe care omul și le impune singur, ca să arate vechiului său eu puterea unei voințe noi, este pentru el singurul mijloc de a se elibera de sine, de a se înălța deasupra lui însuși. Fără aceasta nu există decât lâncezeala și putreziciunea lăuntrică. Omul care mai are un sâmbure sănătos simte nelămurit că pasiunea năvalnică și dorul bolnăvicios de viață pot fi ținute în frâu numai prin îngrădiri și lipsuri dureroase. În acest înțeles, Socrate numește pedeapsa doctoria sufletului și spune: Cine a săvârșit o nedreptate trebuie să se grăbească să se ducă singur la judecător, ca și cum ar fi vorba de un doctor, pentru ca nu cumva răul să se încuibeze în suflet, să-l umple de tainica-i otravă și să ajungă fără leac. Să comparăm spiritul care domnește în marile tragedii antice cu spiritul de astăzi și vom simți cum omul din zilele noastre și-a pierdut într-o măsură de neiertat acea nevoie elementară de purificare, atât de vie în oamenii de altădată, și care a dat creștinismului avânturile lui cele mai adânci.

Unde mai întâlnim acel fior grozav în fața păcatului, acea sete arzătoare de a se spăla de păcatul săvârșit printr-o suferință impusă de bună voie? Avem o civilizație foarte dezvoltată în ce privește săpunul, suntem foarte simțitori la orice lipsă de curățenie exterioară; groaza de pângărirea lăuntrică însă a dispărut, am ajuns foarte îngăduitori față de faptele și de nepăsarea noastră. În învălmășeala generală a epocii, deosebirea tragică dintre bine și rău s-a pierdut, iar păcatul ajunge o simplă pățanie, de care uneori mai ești și mândru.

Pentru cercuri tot mai largi ale umanității dispare acel fior de purificare, izvorât odinioară din adâncurile unei concepții religioase a vieții și care îl făcea pe om să lupte cu sine însuși și cu păcatele lui. E un semn că sufletul este, în adâncul lui, neprihănit, când omul are încă năzuința și puterea ca printr-o spovedanie și o osândire de sine neînduplecată să-și treacă oarecum păcatele prin foc, și, printr-o ispășire ce și-a ales-o singur sau a primit-o de bunăvoie, să întărească și să închege în sufletul său o străduință mai înaltă.

Cine este în stare să o facă își păstrează o tinerețe veșnică, apărându-se astfel de acea împietrire a sufletului în care cad atâția oameni încă din anii cei fragezi, din cauza mulțumirii de sine și a tihnei. Există oameni care evoluează și alții care vegetează, unii activi, alții pasivi. Numai cine poate să se cerceteze pe sine, să se umilească și să se căiască, acela evoluează și se înalță față de sine și față de viață, trece de la starea pasivă la starea activă.

Fr.W.Foster – Îndrumarea vieții

Reclamă

Reclame

Revelația….

Fiecare religie de pe acest pământ este în căutarea unui Adevăr Suprem în feluri diferite și cu metode de căutare diferite .

Cu cât învață mai mult o persoană, cu atât devine mai confuză.

Dar nu va fi capabilă să înțeleagă adevărul, pentru că nu știe nimeni care este adevărul .

De ce trebuie să înveți ?

Ca să știi.

Nu poți înțelege dacă nu știi.

Dar nu întotdeauna când știi , poți întelege .

Poți înțelege dacă experimentezi și îți transformi experiențele în credințe.

Un adevărat Maestru nu comunica informații : el dă ființă informației .

El te învață să-ți folosești cunoștințele, el te îndrumă pe calea meditației, el te învată cum să-ți potolești gândurile , să sortezi gândurile care te bântuie.

El nu vă dă teorii, ipoteze, filozofii: el te trimite înăuntrul sufletului tău să sapi din nou și din nou și din nou. Și el o face de multe ori împotriva ta, pentru că vrei răspunsuri clare de la el , vrei o filozofie de care să te agăți, o ideeîn care să crezi.

Un adevărat maestru nu îți va de o idee, o dogmă teologică. De fapt, el va face în așa fel încât tot ceea ce știi să uiți , să-ți descoperi propria credință cu care te identifici.

Și încet , încet te va lăsa cu totul gol, astfel încât să poți vedea singur cine ești , și asta nu raportat la o dogma , la o teorie , nu în funcție de o idee.

Religiile sunt descrieri diferite ale aceluiași adevăr.

Că în interiorul nostru există ceva mai presus de noi care ne așteaptă dintotdeauna să-L descoperim.

El a făcut primul pas .

Mai trebuie să facem și noi un pas înspre El.

Nu descoperirea sinelui este revelația .

Calea este revelația.

Revelația se petrece în interiorul tău atunci când descoperi cine ești și de ce ești aici.

Asta se poate întâmpla în fiecare dintre voi .

Dar întodeauna se va întâmpla după ce faceți pasul.

R.D.Reclamă

Religie și credință

Religia şi credinţa, două cuvinte pe care oamenii le asociază destul de des. Ba unii, le cred sinonime. Şi totuşi, care este deosebirea dintre oamenii religioşi şi oamenii credincioşi?

Deosebirile sunt destul de multe şi evidente, din păcate.

1. Religia poate îngrădi, credinţa nu. De câte ori ţi s-a spus să nu faci o faptă bună pentru că oamenii pot înţelege altceva? De câte ori Isus Însuşi a fost „oprit” de la unele fapte pentru că nu erau încadrate în normele religiei de atunci? Fariseii(religia) au îngrădit minunile din acea perioadă, Isus(credinţa) nu.

2. Oamenii religioşi pot deveni extremişti, credincioşii nu. Des am observat oameni care cad dintr-o extremă în alta. Am văzut şi auzit oameni care şi-au bătut copiii până la sânge pentru că nu au vrut să poarte batic sau că nu s-au conformat unor reguli din biserică. Ştiu oameni care şi-au aruncat copiii în stradă numai pentru că nu au primit Cuvântul Domnului aşa cum l-au primit şi ei. Sau…ştiu oameni care nu au ştiut cum să-şi folosească libertatea în Hristos şi au ajuns să frecventeze discotecile, barurile şi să întreţină relaţii sexuale înainte de căsătorie şi încă să afirme că sunt liberi în Hristos. Asta face religia. Asta fac oamenii religioşi. Cad dintr-o extremă în alta. Credinţa? Nu. CREDINŢA te face liber în Hristos!

3. Religia poate provoca războaie. Credinţa nu. Cele mai sângeroase războaie au fost din cauza religiei. Cele mai dureroase torturi au fost pentru religie. Masacre, violuri, ucideri în masă şi acte de terorism. Toate din cauza religiei. De fapt, este principalul argument al ateilor. Dacă religia este atât de bună, de ce atâtea războaie? Da…s-ar putea să rămâneţi cu gura căscată pentru că spun asta. Dar de ce să vă mint? Să deschidem ochii. Credinţa promovează pacea…şi blândeţea.

4. Religioşii urăsc. Credincioşii nu. Aţi întâlnit şi voi acele priviri pline de ură din partea unor oameni religioşi? Aţi primit şi voi acea ameninţare plină de ură: „iadul e pentru tine” sau „în iad ai să putrezeşti”? De unde atâta „căldură” fraţilor? Oare nu suntem prea plini de zel, sau să zic…de ură? Oare nu ar trebui să ne rugăm pentru cei păcătoşi, nu să-i ameninţăm şi să le aruncăm priviri duşmănoase pentru că s-au pierdut pe cale? Asta fac religioşii. Credincioşii îi îndreaptă cu blândeţe, le curăţă rănile şi suferă împreună cu ei.

5. Oamenii religioşi se concentrează pe tradiţii. Oamenii credincioşi pe Hristos. Voi nu v-aţi săturat de acele tradiţii în care oamenii se dau peste cap să le ţină? Oare nu ne-am ascuns în spatele unor tradiţii şi am uitat adevăratul scop al nostru? Al lui Dumnezeu? Oare nu chiar Isus a încălcat una din tradiţiile fariseilor? Să vă mai întreb ceva: „Nu cumva L-am înlocuit pe Hristos cu nişte tradiţii trecătoare?

Poate că vă simţiţi jigniţi unii dintre voi de aceste afirmaţii. Eu am spus ce am avut pe inimă. Voi sunteţi datori să vă cercetaţi fiecare şi să cercetaţi scripturile. Şi…lăsaţi-L pe El să vă vorbească. Multă credinţă, dragii mei!

sursa stiricrestine.ro

Reclamă

Spiritualitatea ca medicament.

2013_hku_Andrey_Popov

Nu există boli imposibil de tratat, ci doar indivizi imposibil de tratat – a spus celebrul specialist în medicina cu plante, dr. John Cristopher.

Dacă alte tratamente nu au dat roade, mai putem încerca un tratament medical ipotetic, ca o ultimă soluţie şi nu numai: spiritualitatea. Spiritualitatea îi implică pe cei care sunt într-o relaţie permanentă şi afectivă cu divinitatea şi caută răspunsuri la întrebări privind rostul în lume. Cei religioşi se încadrează într-o altă categorie. Religia este un set de idei formalizate pentru definirea unei înţelegeri a divinului.

O persoană poate fi spirituală fără să fie religioasă.

George Bernard Show spunea: „există o singură religie, deşi există o sută de variante ale ei”.

Primii sfătuitori în îngrijirea sănătăţii au fost preoţii-doctori din culturile antice. De asemenea, Biblia este plină de descrieri ale vindecărilor miraculoase. Multe grupuri religioase au şi astăzi o tradiţie vindecătoare activă, prin punerea mâinilor, prin ungerea cu mir şi rugăciunile pentru sănătate. Religiile, credinţa şi spiritualitatea au roluri atât de importante în vindecare şi în prevenire, în confruntarea cu boala şi în calitatea îngrijirii, încât ele constituie parte a tratamentelor  holistice ale persoanei – trup, minte, şi da, spirit.

O mulţime de studii efectuate în ultimele decenii arată că, dacă aveţi o anumită disciplină spirituală în viaţă, de la participarea la slujbele religioase la meditaţie, sunteţi în general mai sănătoşi. Beneficiile practicilor spirituale asupra sănătăţii sunt atât de profunde, încât oamenii de ştiinţă au început să studieze care sunt diferenţele legate de sănătate dintre credincioşi şi necredincioşi. Scanarea creierului arată că meditaţia şi rugăciunea pot să schimbe activitatea cerebrală şi să îmbunătăţească răspunsul imunitar. De asemenea, practicile spirituale pot reduce pulsul şi tensiunea arterială, ambele reducând răspunsul la stres al corpului uman. Oamenii internaţi în spitale care nu au folosit niciun fel de practici spirituale, au avut perioade mai lungi de spitalizare de până la trei ori, în medie, faţă de cei care au fost regulat la biserică sau au practicat meditaţia.

Care este firul comun al acestor lucruri?  Unele forme de practică religioasă duc la un stil de viaţă mai sănătos şi la o viaţă mai sănătoasă. Este vorba aici de practica spirituală în general, nu de una anumită. Astfel de rezultate au convins cercetătorii că există o mare putere vindecătoare în spiritualitate.

Există dovezi şi în sprijinul ideii că spiritualitatea îmbunătăţeşte sănătatea mentală. Conform statisticilor, sunt mult mai puţine sinucideri printre oamenii credincioşi şi asta pentru că majoritatea credincioşilor cred că sinuciderea este ceva rău în ochii lui Dumnezeu şi că, sinucigându-se, ar putea fi condamnaţi pe vecie. Numărul sinuciderilor în rândul celor care nu se duc la biserică este în medie de patru ori mai mare decât în rândul celor care se duc regulat.

Religia joacă un rol important şi în reducerea altor comportamente distructive, cum ar fi abuzul de alcool sau de droguri. Oamenii credincioşi tind să bea mai puţin, să nu fumeze şi să nu consume droguri. Chiar şi adolescenţii care merg la biserică des, sunt tentaţi să folosească mai puţin alcoolul şi drogurile.

Mai mult, nu numai că religia previne comportamentele abuzive, dar promovează şi experienţe pozitive de viaţă, cum ar fi căsătoria, strângerea relaţiilor de familie şi starea personală de bine.

Prin urmare, dacă sunteţi conectaţi şi împliniţi spiritual, veţi fi fericiţi în aproape orice domeniu al vieţii. Există atât de multă putere în credinţă şi spiritualitate încât, categoric, pot duce la autovindecare.

Spre exemplu, într-un studiu, rugăciunea i-a ajutat pe cei internaţi în azile, care sufereau de demenţă sau agitaţie. Sub îndrumarea unui cercetător, cei internaţi s-au rugat câte cinci minute, în cinci din cele şapte zile ale săptămânii, patru săptămâni la rând. Era şi un grup de control care nu se ruga. Cercetătorul a oferit două rugăciuni la alegere, fără nuanţe către un anumit cult religios. Membrii grupului de rugăciune au devenit mai vorbăreţi, mai vioi, mai familiarizaţi cu mediul înconjurător şi cu oamenii din jur. În mod evident, rugăciunea a avut un rol benefic.

Într-un alt studiu, vindecători spirituali creştini, iudei, buddhişti, indieni americani sau de alte orientări, s-au rugat câte o oră zilnic, pentru 40 de pacienţi bolnavi de SIDA. După şase luni, pacienţii pentru care se rugaseră aveau rezultate medicale mai bune decât cei din grupul de control, pentru care nu se rugase nimeni. Rezultatele medicale includeau mai puţine boli asociate cu SIDA, mai puţine vizite la medic şi o stare de spirit mai bună.

Toate dovezile (mult mai multe decât cele exemplificate aici), arată că divinitatea căreia îi adresăm rugăciunea, este chiar o realitate şi nu o ficţiune.

Cei mai mulţi dintre noi ştim asta, dar mulţi ajung să se adreseze divinităţii doar în cazuri extreme.

sursa terapii.com