Păcatul ….

    Mulți consideră atunci că viața lor a dat greș și se aruncă cu atât mai năvalnic în plăceri amețitoare sau într-o viață de muncă înverșunată, sau îi apucă melancolia și bolile nervoase. Vindecarea desăvârșită a acestor tulburări sufletești este cu putință numai cu ajutorul  credinței. Dar, fiindcă aici vorbim despre oameni care au uitat drumul spre Dumnezeu, vom spune numai următoarele:

Există o renaștere chiar și după cea mai grea cădere, există putința de a repara greșeala și păcatul, există, pentru orice om, un drum care duce la ispășirea purificatoare. Cea dintâi condiție pentru aceasta este groaza omului de sine însuși, umilința adâncă, mărturisirea deplină a păcatului.

De aici, răsare de la sine nevoia elementară de ispășire, care nu-i doar un produs artificial al propovăduirii religioase, ci își are izvorul în puterea și setea de primenire a naturii umane. Fără spovedanie, căință și ispășire nu există progres lăuntric pentru om, iar marea lui capacitate intelectuală este seacă și stearpă fără acel progres lăuntric, care izvorăște din conștiința greșelii și din ispășire. Lipsurile, eforturile și suferințele pe care omul și le impune singur, ca să arate vechiului său eu puterea unei voințe noi, este pentru el singurul mijloc de a se elibera de sine, de a se înălța deasupra lui însuși. Fără aceasta nu există decât lâncezeala și putreziciunea lăuntrică. Omul care mai are un sâmbure sănătos simte nelămurit că pasiunea năvalnică și dorul bolnăvicios de viață pot fi ținute în frâu numai prin îngrădiri și lipsuri dureroase. În acest înțeles, Socrate numește pedeapsa doctoria sufletului și spune: Cine a săvârșit o nedreptate trebuie să se grăbească să se ducă singur la judecător, ca și cum ar fi vorba de un doctor, pentru ca nu cumva răul să se încuibeze în suflet, să-l umple de tainica-i otravă și să ajungă fără leac. Să comparăm spiritul care domnește în marile tragedii antice cu spiritul de astăzi și vom simți cum omul din zilele noastre și-a pierdut într-o măsură de neiertat acea nevoie elementară de purificare, atât de vie în oamenii de altădată, și care a dat creștinismului avânturile lui cele mai adânci.

Unde mai întâlnim acel fior grozav în fața păcatului, acea sete arzătoare de a se spăla de păcatul săvârșit printr-o suferință impusă de bună voie? Avem o civilizație foarte dezvoltată în ce privește săpunul, suntem foarte simțitori la orice lipsă de curățenie exterioară; groaza de pângărirea lăuntrică însă a dispărut, am ajuns foarte îngăduitori față de faptele și de nepăsarea noastră. În învălmășeala generală a epocii, deosebirea tragică dintre bine și rău s-a pierdut, iar păcatul ajunge o simplă pățanie, de care uneori mai ești și mândru.

Pentru cercuri tot mai largi ale umanității dispare acel fior de purificare, izvorât odinioară din adâncurile unei concepții religioase a vieții și care îl făcea pe om să lupte cu sine însuși și cu păcatele lui. E un semn că sufletul este, în adâncul lui, neprihănit, când omul are încă năzuința și puterea ca printr-o spovedanie și o osândire de sine neînduplecată să-și treacă oarecum păcatele prin foc, și, printr-o ispășire ce și-a ales-o singur sau a primit-o de bunăvoie, să întărească și să închege în sufletul său o străduință mai înaltă.

Cine este în stare să o facă își păstrează o tinerețe veșnică, apărându-se astfel de acea împietrire a sufletului în care cad atâția oameni încă din anii cei fragezi, din cauza mulțumirii de sine și a tihnei. Există oameni care evoluează și alții care vegetează, unii activi, alții pasivi. Numai cine poate să se cerceteze pe sine, să se umilească și să se căiască, acela evoluează și se înalță față de sine și față de viață, trece de la starea pasivă la starea activă.

Fr.W.Foster – Îndrumarea vieții

Reclamă

Anunțuri

Fără credință nu există vindecare.

Orice proces de vindecare începe întotdeauna din interior. Spiritul ne vindecă trupul. Mâinile unui medic pot efectua o operație chirurgicală, iar medicina poate asigura anumite circumstanțe ajutătoare pentru starea de sănătate, dar cel care efectuează vindecarea propriu-zisă este întotdeauna spiritul. Un corp lipsit de spirit nu ar putea fi vindecat. De altfel, el nici nu ar putea trăi decât foarte puțin. În lumea spiritelor celulele corpului uman au fost astfel programate astfel încât să asigure prelungirea indefinită a vieții. Ele au fost programate să se regenereze singure, să înlocuiască vechile celule deteriorate cu altele noi și viguroase, astfel încât viața în sine să nu aibă de suferit. La un moment dat, s-a produs un incident care a schimbat această stare de lucruri. Corpurile noastre nu mai sunt ale noastre,le-am dăruit falsei civilizații, civilizație pe care o considerăm sfântă și am adoptat-o ca mod de viață.Corpul nostru trebuie să moară, dar noi avem puterea de a ne modifica celulele prin credința și prin energia noastră pozitivă, astfel încât să ne putem vindeca, dacă acest lucru este în acord cu voința lui Dumnezeu. Nu trebuie să uităm că niciun proces de vindecare nu se poate efectua fără această voință.

Bolile de care suferim în propria noastră viață sunt rezultatul depresiei sau al sentimentului că nu suntem iubiti. Noi înșine suntem cei care ne creem bolile!

Procesul de vindecare începe odată cu dialogul interior pozitiv. Dacă am iden­tificat boala sau problema de care suferim, noi trebuie să îi aplicăm un remediu verbal. Altfel spus, trebuie să în­depărtăm gândurile legate de boală din mintea noastră și trebuie să începem să ne gândim numai la vindecarea ei. Apoi trebuie să verbalizăm această vindecare, bazându-ne pe puterea cuvintelor și a gândurilor noastre. Acest lucru activează inteligența noastră inerentă, care începe să ne vindece.   Cea mai bună formă de verbalizare este rugăciunea cu cele doua componente de bază iubire și iertare.Dumnezeu doar tebuie să vadă că nu numai dorim vindecarea ci și facem ceva pentru asta. Doar statul în genunchi borborosind o rugăciune nu va vindeca pe nimeni. Este necesară acțiune și fermitate în această acțiune. Când este acțiune energiile divine se pun în mișcare. Noi trebuie să trăim în funcție de credința noastră, nu de ceea ce vedem. Vederea are legătură cu mintea cognitivă, analitică. Ea raționalizează și justifică. Credința este guvernată de spirit, care este un principiu emoțional, ce acceptă și integrează în interior. La fel ca în cazul oricărei alte facultăți, cea mai bună cale de a ne amplifica puterea credinței constă în a o practica. Dacă vom învăța să ne folosim mai plenar de ceea ce avem, vom primi întotdeauna mai mult. Aceasta este o lege spirituală.

Dezvoltarea credinței poate fi comparată cu plantarea unor semințe. Chiar dacă o parte dintre acestea vor cădea pe un sol mai puțin propice, noi tot vom obține o anumită recoltă. Orice act de credință reprezintă o binecuvântare pentru noi. Cu cât devenim mai eficienți în practicarea credinței noastre (lucru care se întâmplă tot prin practică), cu atât mai mare va fi recolta pe care o vom culege. Orice sămânță dă naștere exclusiv la planta din specia ei. Și aceasta este tot o lege spirituală.Ce semeni aceea culegi.

Reclamă

Creativitate și meditație

     In creativitate si meditatie cautam, intr-un mod deplin constient, sa facilitam procesul intentionat, la dorinta, si nu numai pe cel al conectarii cu Dumnezeu, dar si pe cel al experimentarii Sinelui in procesul “devenirii” Dumnezeu. Ego-ul nu se mai percepe pe sine ca pe o expresie separata a constiintei, ci avand aceeasi esenta ca Totul.

Desigur, nu putem niciodata incheia complet procesul. Nimeni nu poate sa-L intrupeze in totalitate pe Dumnezeu, dar ne putem indrepta spre asta. Succesiunea starilor de constiinta se face catre o integrare superioara, nu catre o disociere inferioara. Procesul integrarii in cresterea catre valori pozitive are virtutile complementare de a fi in mod evident in fapt si transcedental in implicatii. Asta inseamna ca noi ne dezvoltam, din niste creaturi reactive, intr-o parte integranta a dimensiunii spirituale.

Eliade scria: “Idealul in yoga…. este de a trai un prezent etern, in afara timpului. Omul, eliberat in viata, nu mai poseda o constiinta personala…. ci o constiinta a observatorului, care este pura luciditate si spontaneitate.” Meditatia este, in esenta, emulatia creatiei si practicii pentru o trecere lucida prin moarte, in Eternul Acum.
Suntem cu totii capabili de o constienta transcendentala. Intr-un sens existential, ceea ce credem devine real. In mod paradoxal, constiinta pura genereaza, dar este si generata de procesele ce au loc in creier. Devenind calatori ai sufletului, putem explora lumea noastra interioara si multiple alte lumi, transformarea si curgerea sociala.

Putem cu totii deveni homo tehnicus, utilizand procesul modificarii constiintei, prin tehnologii spirituale. Chiar si experientele spirituale “neinsemnate” au implicatii semnificative pentru religie si teologie. Este in natura mintii mistice de a avea astfel de experiente, care au modificat religia. Astfel, este extrem de folositoare intelegerea aprofundata a modului in care mintea/corpul functioneaza pentru a le genera.
Mecanisme psihologice paradoxale opereaza in trup, in cele mai multe cazuri pentru a preveni din punct de vedere chimic atingerea unei stari superioare de euforie la oricare capat al spectrului. Dar este posibil, prin expunerea repetata la situatii paradoxale, sa functionezi efectiv la niveluri mai inalte de excitare combinata, atat simpatica, cat si parasimpatica. Creierului i se pot “reface circuitele” pentru a conecta din ce in ce mai multe zone intre ele, ca niste inele in lantul spiritual, ceea ce conduce spre asa-numita iluminare. Creierul se pare ca este infometat dupa extaz pentru a ne spori caracteristicile felului nostru normal de a fi: creativitatea, capacitatea de a rezolva probleme, spiritualitatea si asa mai departe.
Sarcina meditatiei este, in esenta, de a lasa corpul sa cada intr-un somn cat mai adanc posibil, in timp ce mintea ramane centrata. De fapt, daca n-ar fi prezenta functia de inhibare, chiar si in starile mistice, am adormi de tot. Starea de somn cu vise sau REM este similara: este o excitare cerebrala extrema, chiar daca activitatea musculara este inhibata. Un alt factor este sincronizarea emisferelor, care produce unde cerebrale alfa si theta, lungi si incete, dar cu amplitudine mare. Cu cat e mai adanca meditatia, cu atat sunt mai incete si mai puternice undele.
Navala energiei in timpul meditatiei apare cand starea de excitarea ori de calm “se revarsa” si stimuleaza sistemul sau complementar. Cand ambele parti ale sistemului nervos autonom se alineaza, simultan, sistemul limbic este coplesit de emotii, cufundare in propriile ganduri si infinita fericire. Acest lucru se regaseste in reprezentarile bazate pe gen: masculin/feminin ale puterii sarpelui kundalini si in conceptele yin/yang din Tao.
Cand ambele sisteme sunt eliberate la maximum, acest flux neurochimic este perceput subiectiv ca Absoluta Unitate a Fiintei, lipsa de frontiere, atemporalitate si sacralitate.
Relatia nostra cu oamenii, Pamantul si cosmosul este una dintre relatiile cu Celalalt.

Prima noastra influenta formativa este experienta empatiei. Iar empatia are nevoie de un chip. Daca putem gasi acea fata in propria noastra experimentare a lui Dumnezeu, cine va putea comenta ceva?

Dincolo de asta se afla doar larga deschidere a Neantului.

Iona Miller

Reclamă

Ce este spiritualitatea ?

În toate tradițiile,există informații depre experiențe care descriu trăiri și senzații ce depășesc frontierele conștiinței umane și te duc într-un univers al naturii umane nemodificat genetic.

Numeroși cercetători au pus în practică metode din cele mai diverse pentru a accede acest univers ,metode mistice,filozofice ,științifice , de la droguri psihedelice continuînd cu mantre,meditații,tehnici de respirație,hipnoză regresivă , izolare totală și rugăciune și lista ar putea continua.

Toate acestea  sunt tehnici care te apropie de starea de conștiință extinsă ,o stare în care nimic nu mai este așa cum mintea ta îți dictează,unde raspunsurile la întrebarile tale existențiale au rezultate suprinzător de diferite față de ce răspuns obții prin algoritmii mentali.

  Doar ai nevoie de intenția  de a experimenta aceste trăiri și să identifici metoda care ți se potrivește structurilor tale.

  Fără intenție nu există credința că poți ,fără credință nu există fermitatea intenției ,fără fermitate nu există finalitate.

Ce se întâmplă cu tine după accederea stării de conștiință extinsă 

AI UN PUTERNIC SENTIMENT DE UNITATE ,universul tău se transformă , nu mai e compus din tu și lumea ,te contopești cu lumea Și lumea se contopește cu tine.

NU AI CUVINTE SĂ DESCRII TRĂIRILE ,limbajul nostru de zi cu zi este prea sărac pentru a descrie lumea din astral.

SIMȚI EMOȚIILE MULT MAI PUTERNIC DECÂT LE SIMȚI ÎN VIAȚA DE ZI CU ZI.

COORDONATA SPATIU-TIMP ,În  câteva secunde trăiești o experiență care este descrisă în cuvinte în 15 -20 minute,chiar dacă timpul fizic a fost un minut sau două .

DISPARE FRICA ȘI SIMȚI CĂ TRAIEȘTI CEVA MĂREȚ CUM NU AI MAI TRĂIT NICIODATĂ.

NU AI CUVINTE SĂ DESCRII TRĂIRILE ,limbajul nostru de zi cu zi este prea sărac pentru a descrie lumea din astral.

SCALA DE VALORI SE SCHIMBĂ ,EȘTI DIFERIT.

SIMȚI O FORȚĂ DE O PUTERE INIMAGINABILĂ ,care asteaptă ceva .

Senzația este interesantă , și rămâi uimit când înțelegi că această forță te așteaptă pe tine.

NU DESCRIU ACESTEA  DIN EXPERIENȚA ALTORA,

AȘA CĂ AȘ RUGA PE CEI CARE AR DORI SĂ DEA ACEST ARTICOL MAI DEPARTE SĂ MENȚIONEZE SURSA ,ORICUM NU VOR EXISTA PE LUMEA ACEASTA DOI OAMENI CARE SĂ TRĂIASCĂ ACESTE EXPERIENȚE LA FEL .OAMENII SUNT UNICI DECI ȘI TRĂIRILE LOR SUNT UNICE.

Radu Drăgan

Reclamă

A te ruga – necesitate sau mod de viață

8cc0436134dd0b0f3f80826cffc936a5.1000x762x1
Am fost obişnuiţi să ne rugăm doar în anumite momente rezervate special pentru asta, cum ar fi seara la culcare, înainte de a lua masa sau în biserică. Dar v-aţi gândit vreodată la rugăciunea spontană, făcută ca o conversaţie cu Dumnezeu? Ce-ar fi să o încercaţi începând de-acum?! E simplu: puneţi capul jos, mâinile în poziţia care vă inspiră mai mult, inspiraţi adânc şi concetraţi-vă mental la Dumnezeu. Acum începeţi să-i spuneţi Lui ce aveţi pe suflet. Faceţi asta ori de câte ori simţiţi nevoia, aşa, spontan.
Nu numai că veţi începe să vă simţiţi mai bine, dar veţi deveni din ce în ce mai puternici. S-a demonstrat că rugăciunea are efect terapeutic şi linişteşte, dar nu ştiu dacă la fel de mult atunci când nu îi spui lui Dumnezeu ce te frământă, şi chiar pentru ce anume îi porţi recunoştinţă şi vrei să-i mulţumeşti, ci îi bolboroseşti nişte cuvinte citite din vreo carte sau învăţate pe de rost.            Mă îndoiesc că Dumnezeu va înţelege ce problemă ai, în cazul ăsta. Vorbeşte-i cu cuvintele tale simple, în gând sau cu voce tare. Dar cel mai important e să încerci să-l simţi pe Dumnezeu aproape de tine, undeva aici, chiar lângă tine. Pentru că el ştie tot ce se întâmplă cu tine, îţi cunoaşte şi ultimul fir de păr din cap, deci e ca şi când stă aici, lângă tine. Crede în puterea rugăciunii tale sincere, spontane! Nu uita că este foarte important să îţi arăţi recunoştinţa pentru binele pe care l-ai primit, pentru ce îţi aduce mulţumire şi beneficii. Când doriţi să vă rugaţi, închideţi ochii pentru a nu fi distraşi de alte lucruri sau imagini. Astfel, vă puteţi concetra mai bine la Creator. Uitaţi de convingerile sau îndoielile personale privind rugăciunea, existenţa lui Dumnezeu sau originea omenirii. Începeţi să spuneţi pur şi simplu rugăciunea ca şi cum aţi începe să vorbiţi cu un prieten la telefon. Respiraţi calm, adânc. Respiraţia este foarte importantă în momentul rugăciunii. Cereţi apoi ce doriţi sau exprimaţi-vă recunoştinţa pentru ceea ce aveţi şi aţi primit deja.

Bazându-mă pe dovezile în favoarea rugăciunii şi spiritualităţii, precum şi pe experienţele mele de viaţă, eu cred că este vital să păstrăm o anumită practică spirituală regulată, formală sau informală, religioasă sau non-religioasă.
Eu personal consider foarte importantă şi efectuarea semnului crucii, precum şi prezenţa crucii ca simbol, dar nu a crucifixului. Să facem deosebirea între cruce şi crucifix. Crucifixul este imaginea lui Isus răstignit pe cruce, în agonie, după o tortură greu de imaginat. De ce aş vrea să mă rog în faţa imaginii cruzimii umane, fără limite, şi care nu a dus nici măcar la dispariţia ei şi nici a violenţei de orice fel din această lume?!? Nici până în ziua de astăzi nu s-a dorit eradicarea violenţei pe Pământ, a cruzimilor şi a faptelor inumane, mai mult, ele s-au perpetuat în decursul timpului până astăzi şi sunt continuate chiar şi în prezent.
De altfel însuşi Dumnezeu a fost uimit de înclinaţia spre răutate a oamenilor şi i-a părut rău că i-a creat. De aceea a vrut să-şi distrugă creaţia prin potop. După potop, a rămas doar Noe cu arca lui, dar Dumnezeu tot nu a fost convins că a stârpit răutatea, însă a hotărât ca atât timp cât va fi Pământul, să nu mai distrugă nimic din cauza răutăţii omului: „Niciodată nu voi mai blestema Pământul din cauza omului, căci înclinaţia inimii omului este rea din tinereţea lui, şi niciodată nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut” (Geneza, 8:14). Deci răutatea omului îi este urâtă lui Dumnezeu şi aici trebuie să lucrăm fiecare cu noi înşine, cu sufletul nostru şi gândurile pe care le creăm. Gândurile noastre sunt energii care circulă în Univers. Cele urâte nu fac decât să sporească negativitatea mentalului colectiv şi implicit, a Pământului..
Fiecare dintre noi ne plătim singur faptele şi păcatele noastre proprii. Singuri ne putem mântui sau ne putem coborî în bezna neagră a existenţei. Nu există intermediari în acest proces, care e propriu şi personal. La judecata de-apoi, fiecare o să fie singur în faţa lui Dumnezeu, fără avocaţi. Tu, cu tine şi cu Dumnezeu. Când te rogi, imaginează-ţi ce ai să-i spui Lui şi întreabă-te, dacă ai fi tu judecătorul, te-ai putea ierta pentru ce ai făcut?

Reclamă

Rugăciunea – o știință

      

In lipsa unei practici adecvate, nu este intotdeauna usor de ajuns la aceasta veritabila putere a rugaciunii. De multe ori se trece prin faze intermediare, care nu pot fi considerate o autentica rugaciune, nu pentru ca ele nu ar avea cel putin pe moment anumite efecte, ci pentru ca ele nu apar dintr-un plin al sufletului si inimii si reprezinta mai mult o nevoie de moment. Fara a minimaliza nici efectul acestora, ca posibile etape catre o stare interioara autentic inaltatoare, de natura sa ne apropie de Dumnezeu, este bine sa cunoastem aceste forme partiale de rugaciune si sa evitam sa ramanem doar la ele, ceea ce ar fi o greseala.

Iata, in aceasta directie, clasificarea pe care o face William Carr Peel in cartea sa “Cum raspunde Dumnezeu cand omul se roaga”, cu privire la modul inadecvat de a ne ruga, lipsit de sinceritate sau de o deschidere sufleteasca reala:

Rugaciunea de tip “Sunt in criza – ajuta-ma!”

Este cazul celor ce se roaga numai in situatii de urgenta, atunci cand se confrunta cu necazuri, uitand in restul timpului aproape complet de aceasta modalitate spirituala. Nu este nimic rau in a ne ruga atunci cand trecem prin momente grele, dar este o mare greseala sa uitam de sprijinul primit imediat ce ne simtim mai bine sau am depasit momentul dificil. Aceasta arata ca intelegerea noastra asupra vietii si relatia noastra cu Dumnezeu sunt inca firave… Pentru a schimba acest mod de raportare la Dumnezeu este in primul rand necesar sa nu uitam sa ii multumim cat mai des pentru ceea ce ne ofera si sa nu uitam sa ne rugam pentru cei apropiati sau pentru oricine simtim ca are nevoie de aceasta. Acest mod de a actiona ne va face sa fim mai cuprinzatori sufleteste si sa ne extindem timpul rugaciunii si asupra unor momente ce nu privesc doar nevoile noastre. A ne ruga si pentru altii poate sa constituie pentru unele persoane o cale de vindecare sufleteasca rapida, prin amplificarea compasiunii si a atentiei. In plus, intr-una dintre miraculoasele aparitii ale Fecioarei Maria de la Fatima, Ea afirma: “Multe fiinte sunt sortite sa ajunga in infern tocmai pentru ca nu au pe nimeni care ar putea sa se roage pentru ele.”

Rugaciunea “sablon”

Este rugaciunea facuta cu convingerea ca numai anumite formulari precise pot ajunge la Dumnezeu si ceea ce nu intra in aceste canoane este fie considerat un pacat, fie nu va fi ascultat de Dumnezeu. Nici aici, greseala nu este aceea de a folosi anumite formule precise de rugaciune, ci rigiditatea sufleteasca si micimea launtrica ce ne poate face sa credem ca numai asa este corect si orice alt fel de abordare a relatiei cu Tatal Ceresc prin rugaciune este eronata. Aceasta etapa se depaseste simplu prin purtarea unui gen de dialog interior liber cu Dumnezeu, in care ii impartasim bucuriile si suferintele noastre, chiar fara a-i cere absolut nimic. Aceasta ne va deschide si incalzi sufletul astfel ca formulele rigide care pana atunci erau un fel de invocatie stearpa pentru noi, vor deveni pline de forta si viata, datorita incalzirii inimii si trezirii sufletului.

Rugaciunea de tip „troc”

Fie ca este formulata clar in acest sens sau are doar ca substrat dorinta de a obtine cu orice pret un anumit avantaj, acest tip de rugaciune se traduce in genul: “Doamne, sa facem o intelegere. Daca tu raspunzi rugaciunii mele si imi oferi ceea ce eu iti cer, atunci eu voi face la randul meu cutare lucru (voi da bani saracilor, voi dona pentru biserica, voi renunta la fumat, etc.)”. Acest gen de rugaciune prezinta o greseala de abordare si arata in mod surprinzator chiar o lipsa de credinta in Dumnezeu. De ce? Pentru ca inainte de toate iubirea si credinta, precum si intuirea puterii divine, exclud trocul si presupun abandonarea dorintelor care de multe ori pot fi de genul “vreau casa” sau masina, avantaje, pozitie sociala, prieteni etc. Exista insa si o alta posibilitate, de data aceasta pozitiva, in care vizam un scop pur spiritual, cum este cazul vindecarii de obiceiuri nefaste, de invidie, gelozie sau orgoliu, caz in care Dumnezeu ne poate raspunde cu repeziciune in masura in care suntem dispusi cu adevarat sa ii oferim “in schimb” efortul nostru de transformare si actiunile orientate in sensul ajutorarii altor oameni.

Rugaciunea de tip combativ

Este caracteristica fiintelor orgolioase care ajung nu arareori sa se supere pe Dumnezeu pentru ca, desi l-au rugat in numeroase randuri, El nu le-a raspuns la cererile lor insistente. Ei tind atunci sa Il “traga la raspundere” pe Dumnezeu pentru ca nu le-a raspuns in modul in care ei au dorit aceasta. Pentru cei ce se afla intr-o astfel de situatie e necesar sa inteleaga ca, asa cum afirma un intelept, Dumnezeu nu va raspunde niciodata intrebarilor prost puse si nici cererilor ce nu sunt in acord cu Armonia Divina. Pe de alta parte, sunt numerosi cei care considera ca nu li s-a raspuns, dar de fapt ei nu au stiut sa identifice si sa inteleaga raspunsul pe care l-au primit.

Fara indoiala ca se poate scrie extrem de mult pe tema modului de a ne ruga, a felului in care Dumnezeu ne poate ajuta sau a modului in care poate sa apara vindecarea. Toate acestea, la fel ca si relatarile care ne infioara si ne emotioneaza prin caracterul lor de revelatie si de contact cu puterile divine, nu ne sunt insa de un real folos decat intr-un singur caz: acela in care ele ne mobilizeaza pentru a incerca si a reusi sa traim in fiinta noastra aceasta realitate a comunicarii cu Tatal Ceresc prin rugaciune sincera. Odata ce am trait intens in intreaga fiinta aceasta emotie a raspunsului divin, nu vor mai exista ezitarile, indoiala sau suspiciunea vor fi risipite, iar existenta noastra poate sa capete o dimensiune noua, in care simtim ca traim mai adevarat, mai plini de iubire, deschisi fata de ceilalti si in primul rand fata de aceasta lume spirituala care este permanent prezenta in noi. Un intelept oriental afirma ca aceasta lume a spiritului la care rugaciunea ne permite sa accedem este, pentru cei ce o simt, cu mult mai reala decat cele mai solide si concrete obiecte ale acestei lumi.

Raspunsul la aceasta intrebare este chiar cheia eficientei in rugaciune. Foarte multi credinciosi se roaga zilnic, in conformitate cu religia si credinta proprie, cu cuvintele si dupa cunoasterea pe care o are. Fiecare dintre cei ce se roaga doreste, aspira, comunica sau pur si simplu se bucura in rugaciunea sa, dorind sa obtina un anumit raspuns sau semn ca ea a fost ascultata.

Ce transforma rugaciunea in “medicament”?

Ce face insa ca pentru unii rugaciunea sa fie datatoare de bucurie si de sanatate launtrica, iar pentru altii sa fie doar un obicei oarecum mecanic ce nu aduce decat putine roade? Iata cativa factori esentiali pentru ca rugaciunea sa aiba o eficienta maxima, chiar si atunci cand ne confruntam cu o situatie dificila, o suferinta sau o boala:

1. Sinceritatea si iubirea

“Este mult mai bine ca in rugaciune sa punem multa inima si putine cuvinte, decat multe cuvinte si putina inima” – acesta este indemnul pe care un intelept il adresa discipolilor sai. Rostirea mecanica si lipsita de simtire a cuvintelor unei rugaciuni nu aduce niciodata efectele dorite si chiar mai mult, poate sa ne indeparteze de ea. Mai ales la inceputul practicii rugaciunii, este bine sa alegem momente in care putem sa ramanem in liniste, fara a fi deranjati de nimeni si astfel sa ne rugam in tacere, rostind rugaciunea in minte, sau daca ne este greu, sa o facem doar cu mintea, sa o murmuram in soapta. Pentru ca sinceritatea si afectivitatea sa poata inflori in fiinta noastra este necesar sa lasam inima sa vorbeasca cat mai liber si sa exprime intr-un mod total atat sentimentele, cat si necesitatile noastre. Dumnezeu stie intotdeauna ceea ce noi avem nevoie, insa cu siguranta nu se va supara atunci cand noi vom urmari sa dialogam cu el, asa cum am face cu cea mai apropiata fiinta, impartasindu-i nevoile si bucuriile noastre. De asemenea, citirea unor texte spirituale, cum ar fi vietile sfintilor sau Biblia, poate sa ne impulsioneze sa gasim starea launtrica adecvata pentru a declansa in noi aceasta forta vindecatoare. Cei ce nu pot citi datorita suferintei sau slabiciunii, pot sa asculte ceea ce le citeste o persoana apropiata, cautand nu doar sa asculte, ci sa traiasca fiecare cuvant.

2. Perseverenta in a dialoga interior cu Dumnezeu

Acesta este un factor de o mare importanta. Indiferent daca suntem intr-o stare fizica buna sau chiar foarte proasta, vointa si perseverenta de a continua sa ne rugam poate constitui un veritabil “colac de salvare”.

Un sfant afirma faptul ca atata vreme cat fiinta nu se opreste din ruga si prin urmare creeaza premizele unei transformari interioare, Dumnezeu nu o va parasi si ea nu se va pierde, nici chiar in cele mai grele conditii de boala sau suferinta. Cu atat mai mult in cazul bolilor grave sau a situatiilor limita, rugaciunea poate sa fie cel mai puternic sprijin. Este bine ca in astfel de cazuri grave, ea sa fie realizata continuu, cu tot sufletul, avand toate sansele sa fim ajutati atata vreme cat mai putem gandi sau rosti chiar si numai cateva cuvinte.

Efortul realizat astfel se va repercuta in mod misterios asupra intregii noastre stari si chiar daca la inceput ne va putea parea steril, este necesar sa continuam, cu o cat mai deplina stare de abandon in fata vointei lui Dumnezeu. Nu trebuie sa uitam in aceasta directie ca uneori rugaciunea poate sa para o lupta in care noi infrangem in propria noastra fiinta inertia, orgoliul, atasamentele inferioare, tendintele grosiere, inchiderea sufleteasca. Din aceasta lupta interioara, in care armele noastre sunt perseverenta, linistea launtrica si iubirea, este bine sa nu ne oprim pana cand nu simtim o transformare radicala in bine in intreaga noastra fiinta, chiar daca pot exista uneori si etape mai dureroase. Daca perseverenta este o calitate care ne lipseste, putem apela in ultima instanta la o modalitate ce amplifica foarte mult eficienta rugaciunii – aceea de a ne ruga impreuna cu alte fiinte deschise fata de aceasta, in mod constant, zilnic la aceeasi ora, fie ca suntem impreuna in aceeasi camera sau chiar la distanta.

3. Perceperea raspunsului la rugaciunile noastre

Este una dintre etapele esentiale, desi foarte des neglijate. Desi exista in multi convingerea ca rugaciunea este o modalitate spirituala importanta, se ignora faptul ca Dumnezeu are intotdeauna la dispozitie toate posibilitatile de a ne raspunde intr-un mod foarte accesibil noua si de multe ori surprinzator. Atunci cand vorbim sau il rugam ceva pe un prieten ni se pare firesc ca dupa formularea cererii noastre sa asteptam tacuti ca el sa ne raspunda. Cu atat mai mult, in dialogul interior purtat cu Dumnezeu, care este de mii de ori mai constient si mai atent la fiinta noastra decat cel mai apropiat prieten, este firesc sa “ascultam” interior in tacere raspunsul la rugaciunile noastre, sa oprim pentru cateva clipe fluxul vorbirii si al gandurilor pentru a crea timpul si conditiile necesare receptionarii raspunsului.

Raspunsurile pot surveni in nenumarate moduri: in primul rand, imediat dupa rugaciunea noastra realizata in mod foarte sincer si din inima, raspunsul poate sa apara sub forma unei STARI interioare, pline de puritate, de tacere launtrica profunda, de incurajare, de iubire coplesitoare, de intensa destindere si de aparitie a unor noi perspective interioare etc.

Pe termen mai lung, raspunsurile pot surveni sub forma unei inlantuiri de actiuni semnificative care au rolul de a ne arata cum este mai bine sa actionam, de a ne scoate in cale fiinte ce ne pot ajuta sau de a ne permite sa avem acces la remediile si metodele de care avem nevoie. Odata ce am inceput sa ne rugam constant, atentia noastra trebuie sa fie mereu treaza pentru a intelege corect mesajele ce sunt sugerate pentru noi prin tot ceea ce ni se petrece si prin toate conjuncturile care apar. Perceperea acestor raspunsuri interioare care apar in timp ce ne rugam este ceea ce ne ofera totodata puterea de a continua.

Traind astfel, rugaciunea nu este un efort, ci reprezinta o comunicare plina de savoare si de pace, care ne atrage din ce in ce mai mult. Putini oameni inteleg faptul ca marii duhovnici si cei ce s-au apropiat de o stare de mare curatenie interioara nu realizeaza diferite asceze (cum sunt postul indelungat sau retragerile in pustietate) cu o inima arida si dintr-o lipsa sufleteasca, ci aceste manifestari decurg ca urmare a unor aspiratii interioare, aspiratii ale sufletului treaz si viu care incepe sa se hraneasca din alte surse decat cele ale oamenilor obisnuiti: bucuria, dragostea de Dumnezeu si de oameni, extazul mistic. Trupul ajunge in aceste conditii sa fie la randul sau hranit de catre suflet, iar vindecarea lui poate sa apara ca o urmare fireasca a acestei transformari launtrice.

material preluat de pe blogul „Drumuri catre tine”

Reclamă

Rugăciunea-dialog între Dumnezeu şi om.

Efectele rugăciunii nu sunt o amăgire. Nu putem să reducem sentimentul sfinţeniei la spaima pe care omul o încearcă în faţa pericolelor ce-l înconjoară şi-n faţa tainelor universului. Nu trebuie, însă, să considerăm rugăciunea un medicament, un remediu împotriva fricii de suferinţă, de boală şi de moarte. Care este deci semnificaţia sentimentului sfinţeniei şi ce loc ocupă natura rugăciunii în viaţa noastră? Acest loc este foarte important. Aproape în toate epocile oamenii din Apus s-au rugat, în antichitate oraşul era în primul rând o instituţie religioasă. Romanii ridicau temple pretutindeni. Strămoşii noştri din Evul Mediu au presărat pământul creştinătăţii cu catedrale şi cu capele gotice. Chiar şi în zilele noastre, în fiecare sat se înalţă câte o clopotniţă. Pelerinii veniţi din Europa au instaurat civilizaţia Apuseană în lumea nouă prin intermediul bisericilor, al universităţilor, al uzinelor. În decursul istoriei noastre, rugăciunea a devenit o nevoie tot atât de frecventă ca şi aceea de a progresa, de a munci, de a construi sau de a iubi. Sentimentul sfinţeniei pare a fi un impuls venit din intimitatea naturii noastre, pare a constitui o activitate de bază. Diversităţile sale într-un grup de indivizi sunt aproape întotdeauna legate de diversitatea celorlalte activităţi de bază, de simţul moral şi de caracterul esteticului. Noi am acceptat diminuarea şi, uneori, chiar dispariţia din noi a acestui simţ atât de important.

Trebuie să ştim că omul nu poate să se comporte după bunul plac al fanteziei sale, fără a risca. Pentru o reuşită în viaţă el trebuie să se conformeze regulilor neschimbătoare care depind de însăşi structura ei. Ne asumăm un mare risc atunci când lăsăm să moară în noi o activitate fundamentală, fie ea de ordin fiziologic, fie intelectual sau spiritual. De exemplu, dezvoltarea nearmonioasă a corpului şi a activităţilor curente ale unor intelectuali este tot atât de dăunătoare ca şi degenerarea inteligenţei şi a simţului moral la unii atleţi. Există nenumărate exemple de familii care nu au dat decât copii degeneraţi, ori s-au stins după dispariţia credinţelor ancestrale şi a cultului onoarei. Noi am învăţat, dintr-o aspră experienţă, că dacă majoritatea elementelor active ale unei societăţi îşi pierd simţul moral şi cel spiritual, aceasta conduce la decăderea acelei naţiuni. Căderea Greciei antice, de pildă, a fost precedată de un fenomen analog. Renunţarea la activitatea intelectuală este incompatibilă cu reuşita vieţii.

În practică, activităţile morale şi religioase sunt legate între ele. Simţul moral dispare inevitabil după dispariţia simţului sfinţeniei. Omul nu a reuşit să construiască – aşa cum vroia Socrate – un sistem de morală independent de orice doctrină religioasă. Societăţile în care dispare nevoia de rugăciune sunt sortite degenerării. Iată de ce toţi oamenii civilizaţi – credincioşi şi necredincioşi – trebuie să manifeste interes pentru această importantă problemă a dezvoltării fiecărei activităţi de bază, de care fiinţa omenească este capabilă.

Care este motivul pentru care simţul sfinţeniei joacă un rol atât de important în reuşita vieţii? Prin ce mecanism acţionează rugăciunea asupra noastră? Aici, părăsim domeniul observaţiei şi intrăm în cel al ipotezei. Ipoteza, chiar cea întâmplătoare, este necesară pentru progresul cunoaşterii. Trebuie să ne amintim, în primul rând, că omul este un tot indivizibil, alcătuit din materie şi din conştiinţă. El se crede independent de mediul său material, adică de universul cosmic, dar în realitate el nu poate trăi rupt de acesta. Omul este legat de mediu prin nevoia neîncetată de a respira şi de a se nutri. Pe de altă parte, fiinţa umană nu constă numai din trup ci şi din spirit, iar spiritul, cu toate că îşi are originea în corpul nostru, se extinde dincolo de cele patru dimensiuni ale spaţiului şi timpului. Ne este îngăduit să credem că locuim în acelaşi timp în lumea cosmică şi într-un mediu intangibil, invizibil, imaterial, având o natură asemănătoare celei ce alcătuieşte conştiinţa, şi de care nu reuşim să ne dispensăm fără daune, tot aşa cum nu reuşim să ne despărţim, fără daune, de universul material şi uman. Acest mediu nu ar fi altul decât fiinţa imanentă tuturor fiinţelor, care le transcende pe toate – numită Dumnezeu. Am putea deci să comparăm simţul sfinţeniei cu nevoia de oxigen, iar rugăciunea ar prezenta o oarecare asemănare cu funcţia respiratorie. Ea ar trebui considerată ca agent al legăturilor naturale între conştiinţă şi mediu, ca o activitate biologică ce depinde de structura noastră. Altfel spus, ca o funcţie normală a trupului şi a spiritului nostru.
În concluzie, simţul sfinţeniei are, în raport cu alte activităţi ale spiritului, o importanţă deosebită, căci el ne pune în legătură cu imensul mister al lumii spirituale. Prin rugăciune omul se îndreaptă spre Dumnezeu, iar Dumnezeu intră în om. Rugăciunea devine indispensabilă dezvoltării noastre optime. Nu trebuie să considerăm rugăciunea ca fiind un act căruia i se dăruiesc cei slabi cu duhul, cerşetorii, sau cei laşi. „Este ruşinos să te rogi”  scria Nietzsche. De fapt, nu este mai ruşinos să te rogi decât să te hrăneşti, decât să bei apă sau decât să respiri. Omul are nevoie de Dumnezeu tot aşa cum are nevoie de apă şi de oxigen. Adăugat la intuiţie, la simţul moral, la simţul frumosului şi la lumina inteligenţei, simţul sfinţeniei dă personalităţii deplina sa dezvoltare. Este neîndoielnic că reuşita vieţii cere dezvoltarea integrală a fiecăreia dintre activităţile noastre fiziologice, intelectuale, afective şi spirituale. Spiritul este în acelaşi timp raţiune şi sentiment. Trebuie să iubim deci frumuseţea ştiinţei şi de asemenea frumuseţea lui Dumnezeu.

Sursa:Ascensiunea Spiritului.

Reclamă