Spre Esență prin simțuri.

Care dintre noi nu s-a intrebat, si nu odata in viata, despre scopul vietii. Si despre cauzele suferintelor care vin asupra noastra? In ce scop exista natura? Care este scopul dezvoltarii noastre? In fiecare celula din corpul nostru vedem inteligenta si logica, actiuni cu intentie si scop, insa in existenta corpului ca intreg, nu reusim sa vedem nici o logica si nici un scop.
Dintre toate fiintele stiute de noi, omul este fiinta cea mai completa din natura. Insa tocmai el este cel care isi pune vesnic intrebarea, in fiecare generatie: care este scopul existentei realitatii?
In toate timpurile au incercat marii oameni de stiinta si marile genii sa descopere pentru ce traieste omul, dar nu au gasit raspunsul. Aceasta intrebare se agraveaza numai, din generatie in generatie, caci suferintele nu scad, iar lupta pentru supravietuire nu dispare. Daca este asa, este posibil ca raspunsul sa nu fie in domeniul cunoasterii noastre iar descifrarea raspunsului poate nu este in domeniul stiintelor.
Dar nu este vorba numai despre intrebarea, in ce scop exista creatia, fiintele vii si oamenii, ci si de intrebarea: pentru ce traiesc eu? Procesele de dezvoltare din natura, si cele din propriul corp, ne minuneaza cu „contradictiile” neintelese din ele. De exemplu, puiul de animal devine matur in cateva saptamani sau luni, pe cand bebelusul are nevoie de un lung proces de dezvoltare pana cand devine matur. Numai la sfarsitul procesului sau de dezvoltare vedem ca el este „coroana creatiei”, insa in toate fazele de trecere, omul este mult mai slab decat toate celelalte fiinte.
Este extraordinara contradictia dintre procesul de maturizare al fiintelor vii si cel de la nivelul omului, intr-atat incat, daca nu am cunoaste rezultatul final al dezvoltarii am fi ajuns la concluzia contrara, ca puiul de animal va creste si va fi „coroana creatiei” iar bebelusul omului va avea o viata amara sau chiar va muri. De aici, vedem ca nu intelegem semnificatia existentei si nici logica din procesul de dezvoltare.
Noi sesizam lumea prin cele cinci simturi ale noastre. Ceea ce sesizam prin vaz, auz, gust, miros si pipaire, este cuprins in interiorul nostru si ne prezinta tabloul lumii inconjuratoare. Deci, daca am fi avut alte simturi, lumea inconjuratoare ar fi fost simtita in noi, intr-un mod diferit. Este stiut – cainii „vad” lumea cu ajutorul simtului mirosului, iar albinele o vad ca impartita in miliarde de celule.
De aici rezulta , ca din tot ceea ce ne inconjoara, noi cuprindem in interiorul nostru cu ajutorul simturilor noastre, numai o mica parte, intr-o limita foarte restransa. Dar daca este posibil sa simtim tot ceea ce ne inconjoara? Daca este posibil ca acolo este ascuns secretul existentei noastre, scopul si destinul nostru?
Daca presupunerile noaste sunt corecte, atunci ne lipseste inca un simt, care este destinat pentru ceea ce nu este simtit prin cele cinci simturi. Cum se poate dobandi acest simt? De ce natura nu a creat in noi acest simt? De ce nu l-am primit in clipa in care ne- am nascut?
Concluzia este simpla: omul trebuie sa-l dezvolte in interiorul sau cu forte proprii. Omul este deosebit in dezvoltarea sa fata de oricare alta fiinta. El dobandeste si dezvolta orice lucru individual, si de aceea, si acest simt in plus, el trebuie sa-l dezvolte prin forte proprii, prin efort omenesc si etic.
Tocmai acest simt in plus este ceea ce-l deosebeste pe om de vietuitoare, care au fost create si ele cu cele cinci simturi. Dintre toate vietuitoarele, omul este singurul care a fost creat cu capacitatea de dezvoltare, si capabil sa descopere in sine acest simt ascuns si sa-l dezvolte.
Din generatie in generatie omul se dezvolta treptat. El se dezvolta tehnologic, stiintific, cultural insa nu etic. Intr-o anumita faza de dezvoltare, omenirea trebuie sa simta necesitatea dezvoltarii spirituale, caci altfel ea nu va supravietui, si sa simta dupa aceea, necesitatea interioara de a descoperi acest simt in plus.
Dezvoltarea intregii omeniri seamana cu dezvoltarea individului, care trece prin fazele copilariei, tineretii si maturizarii utilizand potentialului sau. Si atunci cand omul descopera in sine acest simt in plus, el simte in jurul sau o lume mai mare, vede sensul vietii, cauzele suferintelor, scopul existentei, si mai mult decat atat – aceste simturi ii dau posibilitatea sa stapaneasca in lume, sa distruga cauza suferintelor si sa inainteze catre scop – sa-l atinga si sa ajunga la esenta vietii.

Dr. Michael Laitman

Reclamă

Anunțuri

Înțelepciunea celulei

Viaţa este un strat subţire de evenimente, care acoperă o realitate mai adâncă. În realitatea mai adâncă suntem o parte di din fiecare eveniment ce se petrece acum, s-a petrecut sau se va petrece. În realitatea mai profundă, cu siguranţă ştim cine suntem şi care este scopul nostru. Nu există nici o confuzie sau conflict, cu nici o altă persoană de pe Pământ.
Scopul nostru în viaţă este de a ajuta Creaţia să se extindă şi să se dezvolte , iar când ne privim, vedem doar dragoste.
Totuşi misterul vieţii nu include nici unul dintre aceste lucruri, el se referă la modul cum să le aducem la suprafaţă.

La întrebarea:   Cum dovedim că există totuşi un mister al vieţii ? Se poate răspunde: că cea mai simplă dovadă este separarea enormă dintre realitatea profundă şi existenţa de zi de zi.
Un mister ce nu vrea să fie cunoscut se retrage continuu, pe măsură ce ne apropiem de el, dar misterul vieţii nu se comportă aşa: secretele sale sunt relevate imediat, dacă ştim unde să căutăm. Dar ele nu trebuie căutate?
Înţelepciunea corpului nostru este un punct bun de pornire în ce priveşte dimensiunile ascunse ale vieţii, deoarece, chiar dacă acestea sun invizibile, înţelepciunea corpului este extrem de reală, deci, un fapt pe care cercetătorii din medicină au început
să-l accepte încă din anii 1980.
Oamenii de ştiinţă au descoperit porţile spre dimensiunile ascunse, la care nu am gândit până acum. Celule au gândit în locul nostru timp de mii de ani. De fapt înţelepciunea lor este mai veche decât înţelepciunea cortexului, deci, poate fi cel mai bun model pentru singurul lucru mai vechi decât ele, cosmosul.
Oriunde privim simţim ceea ce doreşte să înfăptuiască înţelepciunea cosmică, este acelaşi lucru pe care şi noi dorim să-l împlinim, adică: să mă dezvolt şi să creez, dar principala diferenţă este că întotdeauna corpul meu cooperează cu universul, mai bine cum o putem face noi.
Celulele participă pe deplin la misterul vieţii, deci, este o înţelepciune a pasiunii totale şi angajamentului. Să vedem dacă putem uni calităţile înţelepciunii trupeşti cu dimensiunile ascunse pe care vrem să le dezvăluim.
Înţelepciunea pe care o trăim acum, o identificare cu Inteligenţa Corpului, este:
– Avem un scop mai înalt.
– Suntem în comuniune cu viaţa, în complexitatea sa.
– Conştienta noastă este gata să se metamorfozeze în orice moment, rar, ea simte orice există în spaţiul nostru vital.
– Acceptăm pe ceilalţi ca pe egalul vostru, fără a-i judeca sau a avea prejudecăţi.
– Trăim fiecare moment într-o manieră creativă, reînnoită şi nu ne agăţăm de tot ceea ce este vechi sau depăşit.
– Fiinţa noastră este legănată în ritmurile universului, deci, ne simţim în siguranţă şi îngrijiţi.
– Ideea noastră de eficienţă este de a lăsa fluxul vieţii să aducă ceea ce avem nevoie.
– Forţa, controlul şi lupta nu sunt modul nostru de acţiona.
– Simţim o anumită conexiune cu sursa noastră.
– Suntem programaţi să dăruim, ca sursă a întregii abundenţe.
– Privim orice schimbare, inclusiv naşterea şi moartea ca perspectivă a nemuririi.
– Ce este neschimbător este un lucru real pentru noi.
La nivelul celulelor, nici unul din aceste subiecte nu sunt aspiraţii spirituale, ci fapte ale existenţei cotidiene.

Scopul mai înalt.

Fiecare celulă din corpul nostru este de acord să lucreze pentru bunăstarea întregului, iar bunăstarea sa individuală ocupă locul doi.

Comunicarea.

Celula ţine legătura cu toate celelalte celule. Celulele mesager se străduiesc să înştiinţeze cele mai îndepărtate puncte ale corpului, despre dorinţa sau intenţia altei celule, oricât de mică ar fi ea. Retragerea sau refuzul comunicării nu este o opţiune a
celulei.
Conştienţa.

Celulele au capacitatea de a se adapta numaidecât. Rămân flexibile, pentru a putea reacţiona la situaţii urgente. Aici comportamentul rigid nu este o opţiune a lor.

Acceptarea.

Celulele admit că toate sunt importante, în egală măsură, deci, fiecare funcţie din corp este interdependentă cu cealaltă. A acţiona de una singură nu este o opţiune.

Creativitatea.

Cu toate că fiecare celulă are un set unic de funcţii , ele se combină în moduri creatoare. A se agăţa de un comportament învechit nu este o opţiune.

Fiinţa.

Celulele se supun unui ciclu universal de odihnă şi activitate. Acest ciclu se exprimă în diferite moduri: nivelurile fluctuante de hormon, presiunea sângelui şi ritmurile digestive, expresia cea mai este somnul. În liniştea inactivităţii, viitorul corpului este
plămădit.  A fi activ sau agresiv în mod obsesiv nu este o opţiune.

Eficienţa.

Celulele funcţionează folosind cel mai mic consum de energie posibil . În mod obişnuit, o celulă stochează hrană şi oxigen în interiorul pereţilor, doar pentru trei secunde. Ea are toată încrederea că va primi ce-i trebuie. Consumul excesiv de hrană, aer sau apă nu este o opţiune.

Conexiunea.

Datorită moştenirii genetice comune, celulele ştiu că sunt fundamental aceleaşi. Faptul că celulele ficatului sunt diferite de cele ale inimii şi că celulele muşchilor sunt diferite de ale creierului, ele nu neagă identitatea lor comună, care este neschimbătoare.

Dăruirea.

Activitatea de bază a celulelor este aceea de a dărui, iar aceasta menţine integritatea tuturor celorlalte celule. Angajamentul total faţă de a dărui face ca aspectul de a primi să devină ceva automat şi este cealaltă jumătate a ciclului natural. A aduna nu este o opţiune.

Nemurirea.

Celulele se reproduc pentru a-şi împărtăşi cunoaşterea, experienţa şi talentele, dăruind totul pentru progeniturile lor. Acesta este felul de nemurire practică, deci, ele se supun morţii la nivel fizic, dar o înving la nivel non-fizic. Prăpastia dintre generaţii nu
este o opţiune.

Privind tot ce au fost de acord să facă celulele noastre, ne întrebăm dacă nu cumva este un pact spiritual în adevăratul sens al cuvântului?

Prima calitate este a urmări un scop înalt, este identică cu calităţile spirituale ale abandonării şi altruismului. A dărui reprezintă acelaşi lucru cu a-i întoarce lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu. Nemurirea este acelaşi lucru cu credinţa în viaţa de după moarte.

Misterul vieţii este răbdător şi atent în felul în care i-a permis corpului nostru potenţialul său total să fie relevant.
Suntem cu toţii tributari unei forme şi apoi ne dezintegrăm în concordanţă cu misterul vieţii şi nimic altceva.

În loc să cercetăm misterul vieţii, ca pe o parte intimă din noi înşine, ne purtăm ca şi cum el nu există.
După multe vieţi petrecute în haos, suntem oare pregătiţi să lăsăm misterul să ne salveze acum?
Există o altă cale?

O cale ar fi să ne gândim şi noi ce fac celulele corpului nostru şi să analizăm dacă şi noi facem în viaţa zilnică ce fac ele.

fragment din Cartea Secretelor-Dr. Deepak Chopra

Reclamă