Înțelepciunea celulei

Viaţa este un strat subţire de evenimente, care acoperă o realitate mai adâncă. În realitatea mai adâncă suntem o parte di din fiecare eveniment ce se petrece acum, s-a petrecut sau se va petrece. În realitatea mai profundă, cu siguranţă ştim cine suntem şi care este scopul nostru. Nu există nici o confuzie sau conflict, cu nici o altă persoană de pe Pământ.
Scopul nostru în viaţă este de a ajuta Creaţia să se extindă şi să se dezvolte , iar când ne privim, vedem doar dragoste.
Totuşi misterul vieţii nu include nici unul dintre aceste lucruri, el se referă la modul cum să le aducem la suprafaţă.

La întrebarea:   Cum dovedim că există totuşi un mister al vieţii ? Se poate răspunde: că cea mai simplă dovadă este separarea enormă dintre realitatea profundă şi existenţa de zi de zi.
Un mister ce nu vrea să fie cunoscut se retrage continuu, pe măsură ce ne apropiem de el, dar misterul vieţii nu se comportă aşa: secretele sale sunt relevate imediat, dacă ştim unde să căutăm. Dar ele nu trebuie căutate?
Înţelepciunea corpului nostru este un punct bun de pornire în ce priveşte dimensiunile ascunse ale vieţii, deoarece, chiar dacă acestea sun invizibile, înţelepciunea corpului este extrem de reală, deci, un fapt pe care cercetătorii din medicină au început
să-l accepte încă din anii 1980.
Oamenii de ştiinţă au descoperit porţile spre dimensiunile ascunse, la care nu am gândit până acum. Celule au gândit în locul nostru timp de mii de ani. De fapt înţelepciunea lor este mai veche decât înţelepciunea cortexului, deci, poate fi cel mai bun model pentru singurul lucru mai vechi decât ele, cosmosul.
Oriunde privim simţim ceea ce doreşte să înfăptuiască înţelepciunea cosmică, este acelaşi lucru pe care şi noi dorim să-l împlinim, adică: să mă dezvolt şi să creez, dar principala diferenţă este că întotdeauna corpul meu cooperează cu universul, mai bine cum o putem face noi.
Celulele participă pe deplin la misterul vieţii, deci, este o înţelepciune a pasiunii totale şi angajamentului. Să vedem dacă putem uni calităţile înţelepciunii trupeşti cu dimensiunile ascunse pe care vrem să le dezvăluim.
Înţelepciunea pe care o trăim acum, o identificare cu Inteligenţa Corpului, este:
– Avem un scop mai înalt.
– Suntem în comuniune cu viaţa, în complexitatea sa.
– Conştienta noastă este gata să se metamorfozeze în orice moment, rar, ea simte orice există în spaţiul nostru vital.
– Acceptăm pe ceilalţi ca pe egalul vostru, fără a-i judeca sau a avea prejudecăţi.
– Trăim fiecare moment într-o manieră creativă, reînnoită şi nu ne agăţăm de tot ceea ce este vechi sau depăşit.
– Fiinţa noastră este legănată în ritmurile universului, deci, ne simţim în siguranţă şi îngrijiţi.
– Ideea noastră de eficienţă este de a lăsa fluxul vieţii să aducă ceea ce avem nevoie.
– Forţa, controlul şi lupta nu sunt modul nostru de acţiona.
– Simţim o anumită conexiune cu sursa noastră.
– Suntem programaţi să dăruim, ca sursă a întregii abundenţe.
– Privim orice schimbare, inclusiv naşterea şi moartea ca perspectivă a nemuririi.
– Ce este neschimbător este un lucru real pentru noi.
La nivelul celulelor, nici unul din aceste subiecte nu sunt aspiraţii spirituale, ci fapte ale existenţei cotidiene.

Scopul mai înalt.

Fiecare celulă din corpul nostru este de acord să lucreze pentru bunăstarea întregului, iar bunăstarea sa individuală ocupă locul doi.

Comunicarea.

Celula ţine legătura cu toate celelalte celule. Celulele mesager se străduiesc să înştiinţeze cele mai îndepărtate puncte ale corpului, despre dorinţa sau intenţia altei celule, oricât de mică ar fi ea. Retragerea sau refuzul comunicării nu este o opţiune a
celulei.
Conştienţa.

Celulele au capacitatea de a se adapta numaidecât. Rămân flexibile, pentru a putea reacţiona la situaţii urgente. Aici comportamentul rigid nu este o opţiune a lor.

Acceptarea.

Celulele admit că toate sunt importante, în egală măsură, deci, fiecare funcţie din corp este interdependentă cu cealaltă. A acţiona de una singură nu este o opţiune.

Creativitatea.

Cu toate că fiecare celulă are un set unic de funcţii , ele se combină în moduri creatoare. A se agăţa de un comportament învechit nu este o opţiune.

Fiinţa.

Celulele se supun unui ciclu universal de odihnă şi activitate. Acest ciclu se exprimă în diferite moduri: nivelurile fluctuante de hormon, presiunea sângelui şi ritmurile digestive, expresia cea mai este somnul. În liniştea inactivităţii, viitorul corpului este
plămădit.  A fi activ sau agresiv în mod obsesiv nu este o opţiune.

Eficienţa.

Celulele funcţionează folosind cel mai mic consum de energie posibil . În mod obişnuit, o celulă stochează hrană şi oxigen în interiorul pereţilor, doar pentru trei secunde. Ea are toată încrederea că va primi ce-i trebuie. Consumul excesiv de hrană, aer sau apă nu este o opţiune.

Conexiunea.

Datorită moştenirii genetice comune, celulele ştiu că sunt fundamental aceleaşi. Faptul că celulele ficatului sunt diferite de cele ale inimii şi că celulele muşchilor sunt diferite de ale creierului, ele nu neagă identitatea lor comună, care este neschimbătoare.

Dăruirea.

Activitatea de bază a celulelor este aceea de a dărui, iar aceasta menţine integritatea tuturor celorlalte celule. Angajamentul total faţă de a dărui face ca aspectul de a primi să devină ceva automat şi este cealaltă jumătate a ciclului natural. A aduna nu este o opţiune.

Nemurirea.

Celulele se reproduc pentru a-şi împărtăşi cunoaşterea, experienţa şi talentele, dăruind totul pentru progeniturile lor. Acesta este felul de nemurire practică, deci, ele se supun morţii la nivel fizic, dar o înving la nivel non-fizic. Prăpastia dintre generaţii nu
este o opţiune.

Privind tot ce au fost de acord să facă celulele noastre, ne întrebăm dacă nu cumva este un pact spiritual în adevăratul sens al cuvântului?

Prima calitate este a urmări un scop înalt, este identică cu calităţile spirituale ale abandonării şi altruismului. A dărui reprezintă acelaşi lucru cu a-i întoarce lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu. Nemurirea este acelaşi lucru cu credinţa în viaţa de după moarte.

Misterul vieţii este răbdător şi atent în felul în care i-a permis corpului nostru potenţialul său total să fie relevant.
Suntem cu toţii tributari unei forme şi apoi ne dezintegrăm în concordanţă cu misterul vieţii şi nimic altceva.

În loc să cercetăm misterul vieţii, ca pe o parte intimă din noi înşine, ne purtăm ca şi cum el nu există.
După multe vieţi petrecute în haos, suntem oare pregătiţi să lăsăm misterul să ne salveze acum?
Există o altă cale?

O cale ar fi să ne gândim şi noi ce fac celulele corpului nostru şi să analizăm dacă şi noi facem în viaţa zilnică ce fac ele.

fragment din Cartea Secretelor-Dr. Deepak Chopra

Reclamă

Reclame

CALEA SPRE TINE

sufletul

Este în natura vieţii să conţină atît haos, cît şi ordine. Tiparele

apar din dezordine şi sînt topite la loc în dezordine. Trupul

tău, la anumite niveluri, este complet haotic — vîrtejuri

de atomi de oxigen intră în sîngele tău la fiecare respiratie

enzime hrănitoare şi proteine umplu fiecare celulă, chiar şi

reţeaua de neuroni din creierul tău este ca o furtună electrică

ce nu încetează vreodată. Totuşi, acest haos nu este decît o faţetă

a ordinii, pentru că nu există nici o îndoială că celulele

noastre sînt capodopere ale funcţiei de organizare şi că activitatea

creierului nostru are ca rezultat gînduri coerente.

într-adevăr, haosul şi ordinea sînt atît de apropiate una de

cealaltă, încît nu pot fi separate.

„Trebuie să fii haos înainte de

a putea fi o stea sclipitoare”, a spus Merlin. Iar acest lucru

este literalmente adevărat, pentru că naşterea galaxiilor a fost

precedată de vîrtejurile de gaze ce formau universul la începuturi.

Atunci nu exista nici un tipar care să ordoneze gazele,

doar o foarte slabă forţă de atracţie. Totuşi, în afară de slaba

forţă gravitaţională, s-a produs un lanţ de evenimente care

au condus în cele din urmă la formarea ADN-ului uman, o

moleculă atît de complexă, încît alterarea uneia dintre cele 3

milioane de unităţi genetice poate face diferenţa între viaţă şi

moarte.

După propriile puteri, orice om se luptă cu ordinea şi dezordinea.

Lucrurile au tendinţa să decadă; ceea ce înainte era

proaspăt şi copt se va altera; ceea ce era tînăr se dezvoltă, îmbătrîneşte

şi moare. „Moartea este o iluzie”, a spus Merlin,

„dar lupta pe care o dau muritorii în faţa morţii este foarte

reală.

Nici un muritor nu ştie de fapt ce este moartea, totuşi

acest eveniment iminent este atît de înfricoşător, încît muritorii luptă împotriva lui din toate puterile, fără a-şi da seama de îngrozitoarea dezordine şi de haosul pe care le stîrnesc.”

Magul ştie că viaţa se organizează totdeauna din interior.

Aceleaşi forţe slabe ale gravitaţiei care creează din haos stele

sclipitoare există la toate nivelurile naturii. E absolut sigur că

un trandafir se va dezvolta ca un trandafir, chiar dacă atunci

cînd abia e încolţit nu pare diferit de o violetă. în sămînţă pretenţia

la unicitate s-ar putea să rezide într-o ramificaţie măruntă

a celor două spirale ale moleculei de ADN. Noi, oamenii,

însă sîntem foarte preocupaţi să ne dezvoltăm cum trebuie, şi

prin urmare cheltuim nenumărate ore de efort şi strădanie

pentru a încerca să ne afirmăm unicitatea.

— Ce contează dacă păsările trăiesc fără să gîndească sau

dacă un trandafir rămîne trandafir? a întrebat Arthur. Ele nu

au minte şi, prin urmare, nu au de ales decît să fie ceea ce sînt.

— Adevărat, voi, muritorii, aveţi liber arbitru, dar aveţi o

părere prea bună despre acest lucru, replică Merlin. Eu trăiesc

fără a face alegeri şi găsesc că o asemenea viaţă este cu

mult mai fericită.

— Fără alegeri? Dar iei hotărîri ca şi mine, protestă Arthur.

Merlin ridică din umeri.

— Te laşi înşelat de aparenţe. Priveşte-ţi mîinile. Nu este

nici o îndoială că ele îţi aparţin, totuşi nu tu alegi cum să se

dezvolte celulele; habar nu ai ce face ca nervii şi muşchii să se

mişte; nu îţi creşti în mod conştient unghiile şi nu îţi vindeci

o rană cînd mîinile ţi-s tăiate, nu-i aşa?

— Adevărat, nu trebuie să fac nici unul dintre lucrurile

acestea.

— Cu alte cuvinte, acestea nu mai reprezintă pentru tine

alegeri, a continuat Merlin. Aceste funcţiuni sînt controlate

de o parte involuntară a creierului tău, care are grijă de ele în

mod automat. în acelaşi fel, toate lucrurile cărora tu le dedici

atîta timp — a gîndi, a lua decizii, a simţi, a alege, a judeca —

eu le-am încredinţat părţii automate a creierului meu. Ceea ce

nu este de fapt decît un alt fel de a spune că le-am predat lui

Dumnezeu.

— Atunci la ce îţi foloseşte mintea conştientă? a întrebat

Arthur.

— Ca sa te poti bucura de lume si de miracolul vietii. Sunt aspecte acestea. Si ca spectator nimic nu este mai frumos si nu-ti aduce mai multa multumire.

––––––––––––––––––––––––––––-

Alchimia este arta transformării. După cum ne învaţă magii,

secretele alchimiei există pentru a transforma starea de

suferinţă şi ignoranţă a muritorilor într-una de iluminare şi

fericire. Merlin spunea:

— Alchimia este un proces ce se desf…

ăşoară permanent.

Indiferent la ce nivel al vieţii te afli, nu poţi opri transformările

să apară. Pe mine mă interesează transformarea ta. Comparată

cu aceasta, transformarea metalelor inferioare în aur

este trivială. Alchimia este o aventură a căutării, iar aventura

căutării urmăreşte întotdeauna acelaşi lucru — perfecţiunea.

Aşa cum aurul este metalul cel mai apropiat de perfecţiune,

deoarece nu poate fi corupt, perfecţiunea fiinţei umane înseamnă

eliberarea de suferinţă, de durere, de îndoială şi de

frică.—

Dar dacă fiinţele umane nu pot fi perfecţionate? Dacă

în realitate sîntem slabi şi imperfecţi, aşa cum arătăm? a întrebat

Arthur.

— Secretul nu stă în felul cum arătăm, a răspuns Merlin, ci

în profunzimea cu care sîntem dispuşi să privim.

Aventurile căutării sînt călătorii personale, iar fiecare pas

pe care îl faci, îl faci de unul singur. Dar Merlin avea multe

să-i spună lui Arthur înainte ca el să-şi înceapă aventura căutării:

„Ţi-am spus de multe ori că acest bulgăre de carne şi’

oase nu este trupul tău şi că această personalitate limitată pe

care o experimentezi nu eşti tu însuţi. Trupul tău este de fapt

infinit şi una cu universul. Spiritul tău cuprinde toate spiritele

şi nu are limite în timp şi spaţiu. Lucrarea alchimică va face

ca aceste adevăruri să se dezvăluie în faţa ta.”

Cînd Merlin rostea aceste cuvinte, vremea magilor aproape

apusese, făcînd loc unei noi epoci, ce urma să fie condusă

de raţiune. Raţiunea susţine că alchimia este imposibilă şi pe

măsură ce magii s-au retras în crepusculul legendei, oamenii

au început să accepte faptul că în realitate sînt limitaţi şi sortiţi

să trăiască ca alcătuiri de carne şi sînge în valea strîmtă a

spaţiului şi timpului.

Deoarece luăm ca de la sine înţeles faptul că lucrurile solide

sînt reale, atribuim realitate materiei solide din care sîntem

făcuţi. Norii, copacii, florile, animalele şi trupul tău, toate

sînt făcute din aceiaşi atomi de hidrogen, azot, oxigen şi

carbon, dar aceşti atomi sînt într-o permanentă modificare şi

schimbare — mai puţin de un procent din atomii prezenţi în

corpul tău anul trecut există încă şi astăzi. Discutînd chiar şi

în termeni materialişti, nu prea are sens să spui că tu eşti materie

solidă cînd este clar că această soliditate este o lume a

spaţiului gol şi a unei curgeri continue. Căutarea pe care o reprezintă

alchimia începe sub suprafaţa atomilor şi a moleculelor,

în spatele aparenţei schimbării.

Chiar dacă era doar un copil, Arthur era nerăbdător să

plece în prima lui aventură şi spera din toată inima că Merlin

îi va face rost de un cal şi de o hartă. Dar Merlin i-a spus:

„Hărţile sînt inutile acolo unde mergi tu, pentru că teritoriul

din faţa ta se modifică mereu. Ar fi ca şi cum ai încerca să faci

o hartă a apei care curge.”

Odată ce accepţi că tu eşti curgerea vieţii şi nimic mai

mult, aventura căutării perfecţiunii devine o aventură dincolo

de nemărginire. Lucrurile care sînt perfecte în tine se numesc

esenţă, fiinţă şi iubire. Ele nu pot fi mărginite de timp şi

spaţiu. Cînd traversezi o încăpere, oare iubirea pentru familia ta păşeşte laolaltă cu tine? Cînd intri într-o baie, oare esenţa

ta se udă? Graniţele pot fi trasate pe o hartă, iar aspectul vizibil

al fiinţei umane poate fi reprezentat ca oase, muşchi, ţesuturi

şi celule. Poate fi făcută o hartă a creierului, reprezentînd

felurile în care interacţionează continuu cele 10 milioane

de neuroni. Totuşi, în ambele cazuri, hărţile nu sînt teritoriul

însuşi. Esenţa, fiinţa şi iubirea care fac să existe fiinţa umană

au o viaţă a lor, care începe şi se sfîrşeşte cu aceeaşi invizibilă

conştiinţă.

— Pot să te văd ca pe un nor de energie, i-a spus Merlin

lui Arthur. Şi tu mă poţi vedea astfel, dar nici acesta nu eşti

tu cel adevărat. Nu e vorba decît tot de materie, doar că la un

nivel mai subtil.

— Ce fel de energii? a întrebat băiatul.

— Să le numim lumină şi umbră, care te înconjoară şi se

schimbă în funcţie de felul în care gîndeşti şi în care simţi. Lumina

este diferită atunci cînd eşti fericit sau trist, inspirat sau

obosit, incitat sau plictisit. Unii muritori trec prin această

lume ca lumini strălucitoare, alţii, ca umbre cenuşii. Dar indiferent

de cît de strălucitoare ar fi lumina, ea nu este la fel de

reală precum liniştea din interiorul tău.

— De ce eu nu mă văd pe mine însumi în felul în care mă

vezi tu? a întrebat Arthur.

— Pentru că energiile acestea slujesc ca învelitori. Unele

sînt dese, altele transparente şi nu există doi oameni care să

fie înveliţi exact la fel. Dar cu toţii arătaţi ca nişte nori umblători.

Pînă cînd nu-ţi decojeşti sufletul de învelitori, nu îţi vei

da seama de miezul etern şi limpede care se găseşte în centrul tău.

sursa : http://www.scribd.com/doc/81614194/Deepak-Chopra-Calea-Magului