Și noi avem shamanii noștri

Trăim într-o perioadă critică a istoriei Umanitătii. Criza este în primul rând existenţială, iar fiinţa umană a pierdut sensul vieţii. Tehnologia a luat loc capacităţilor extrasensoriale ale omului ce acum depinde de alţii. Până acum o sută de ani omul mai avea posibilitatea de a se adapta naturii. În zilele noastre societatea încearca să creeze omului noi necesităţi iar fiinţa umană continuă să slăbeasca din punct de vedere energetic, devenind tot mai firavă din punct de vedere genetic. Scoală se bazează pe logică şi control, se insistă cu formalităţiile dar tinerii ar trebui să înveţe sensul vieţii şi să studieze capacitatea de a supravieţui în mijlocul naturii.

Lipsesc punctele de referinţă iar adevăraţii maeştrii sunt puţini. Se trăieşte un stil de viaţă consumistic bazat pe extreme: ori dogme religiose ori materialism rigid. Însa în ultimul timp a apărut o deschidere înspre nou, înspre un tip de spiritualitate universală şi înspre paranormal. Multe persoane s-au încarnat pentru a da noi puncte de referinţă.

E timpul reîntoarcerii Şamanilor, cei ce vin să ne reamintească de originile şi rădăcinile noastre şi sunt precursorii unui timp nou, al reînnoirii spiritului.

shamanCuvântul Şaman este compus din două părţi: Sha – în extremul orient înseamnă experienţă profundă, transcendent, probă, calitate, dar, har, îar Man, manus, om, fiinţă umană. Unind aceste două părţi şaman înseamnă Om cu experienţă profundă. Pentru siberieni, tunguşi, buriaţi, şaman înseamna om ce vorbeste cu spiritele şi are puterea de a vindeca. În sens ancestral, şamanul este cel ce îşi cunoaşte propria moarte sau cel ce s-a întors din moarte.

Şamanul provine din transcendent, din puterea telurică a Pământului mamă, Glia, aşa cum o defineşte Eliade în Istoria religiilor. Şamanul este o calitate ce se adaugă persoanei umane, în urma unei chemări la care omul a răspuns. Şamanul este o stare de conştiinţă, de simbioză cu forţele naturii. El este iniţiat în misterele vieţii şi ale morţii. Întotdeauna, originea şamanului prin excelentă este ancestrală.

După cele mai vechi tradiţii, şamanul este o fiinţă de origine feminină şi încarneaza Pământul la originile sale. În perioadele cele mai vechi ale umanităţii şamanul era femeia iniţiată în misterele vieţii şi ale morţii şi era numită mama cea mare, bunica, femeia cea mai în vârsta sau cea mai înţeleaptă. Statuietele Zeiţei mamă descoperite în Orientul Mijlociu reprezintă Şamana, dar Şamanul poate fi atât o femeie cât şi un bărbat.

Şamanul îşi începe aventura cu prima iniţiere ce are loc în momentul în care candidatul acceptă chemarea spiritului. La scurt timp după această acceptare el trece printr-o experienţă puternică legată de transcendental. În general, viitorul şaman se simte dus de spirite în alte dimensiuni şi de multe ori devorat şi recompus. După acest început, pentru că iniţiere înseamnă a începe un parcurs, el învaţă să se cunoască pe sine însuşi, primeşte un nume nou ce reprezintă puterea sa, specializarea sa şi învată să vadă dincolo de materie şi să cunoască entităţile ce îl vor ghida în viaţa de şaman. Apoi învaţă care sunt instrumentele sacre de care are nevoie, cum să le folosească, cuvintele de putere, riturile sacre, dar în special invaţă legile care guvernează lumea şi Altarul Strămoşilor. În timpul vieţii sale, şamanul va primi mai multe iniţieri urcând treptele şamanismului. În general sunt treisprezece iniţieri iar marii şamani le iau pe toate. Şamanul se maturizează şi îşi completează parcursul în general în circa treizeci de ani de la prima iniţiere. Apogeul şamanului este la circa cincizeci de ani.

Primul loc de putere al şamanului este în sine însuşi, apoi el îşi extinde puterea în jurul său pe raza aurei, pe circa trei metri, cu timpul umple casa unde locuieşte şi apoi se extinde pe o rază de circa treisprezece metri. Tot aşa mai departe, şamanul îşi extinde puterea asupra întregii comunităţi pe care o conduce în mod spiritual iar odată cu maturitatea, aura sa ajunge până la Orizont. Marii Şamani au încorporat planeta în aură. Locul de putere pleacă din spirit, se manifestă la nivel terestru prin centrul focului sacru, iar la nivel cosmic prin soare. Întotdeauna şamanul pleacă din centru, iar marele simbol al şamanului este ochiul. El se încarnează de obicei în Acvila şi în Şarpe, iar apoi în Dragon pentru că ei zboară la mare înălţime, iar şamanul învaţă ce este libertatea şi ce înseamnă să vezi de sus.

Şamanul învaţă să se vindece singur cu ajutorul spiritelelor ce îl ghidează, iar apoi îi va ajuta pe alţii. El vindecă mai întâi sufletul şi apoi trupul cum făcea Hristos ce era un Şaman Ancestral. Şamanul vindecă cu puterea spiritului ce e activ în el şi impreună mâinile, se roagă cu putere, cere, comandă forţelor naturii, ia asupra sa răul din bolnav şi îl dizolvă. Foloseşte puterea cuvântului, a ritualului sacru, tămâierea, sunetul tamburului, puterea aurei şi capacitatea de a penetra câmpul auric al bolnavului. Pentru şaman boala este o energie externă ce a pătruns în corpul cuiva sau doar un dezechilibru energetic. Şamanul este capabil să călătorească în lumea celui pe care vrea să-l vindece, dar are nevoie de o motivaţie şi cere celui bolnav să se reconecteze spiritului pentru că nu există boala decât prin pierderea centrului.

Şamanul are grijă de bunăstarea comunităţii, iar după ani şi ani lasă un urmaş în locul lui ce va deveni şaman pentru comunitate. Atunci el începe pregătirea finală pentru transmutare. Transmutarea are loc doar dacă şamanul a completat toate cele treisprezece iniţieri. După trecerea în cealaltă dimensiune şamanul va continua să ajute comunitatea şi va face parte din altarul strămoşilor.

* * * * *

Aici în Carpaţi au existat dintotdeauna şamani. Ei i-au învăţat pe daci că sunt nemuritori şi au pus bazele Kogaiononului, locul sacru din Carpaţi. Vechi şamani din Carpaţi vin din alte dimensiuni şi au rămas ascunşi timp de milenii pentru că omul s-a îndepărtat de natură şi de viaţă. A ajuns momentul ca ei să reintre în această dimensiune, să iasă din umbră şi să ajute la reînnoirea spiritului. Ei sunt stramoşii dacilor, aveau ca şi simbol dragonul, balaurul, semnul puterii spirituale pus sub semnul focului şi au protejat aceşti munţi devenind gardienii Carpaţilor.

* * * * *

Nagual în original Nahkaal este un cuvânt de origine pre-hindo- europeană, utilizat în special în vechea limbă tamil din Sri Lanka ce utilizează caracterele naga şi înseamnă:

Nah – câmp energetic fără formă, asemeni unui nor ce indică plasma energetică ce învăluie corpul şi este aura complexă. Din punct de vedere practic nah indică emanaţia ce iese din gura muribundului în timp ce acesta moare. Nah indică un câmp de energie ce poate deveni plasmă. În sens popular nah generează fantoma celui decedat.

Ka – este un cuvânt folosit de aproape toate marile culturi ale acestei planete, din Egipt şi până în India şi Tibet şi înseamna energia configurată, plasmată într-o formă specifică, numită şi corp eteric.

Al – este rădacina unui cuvânt utilizat de aproape toate limbile Orientului apropiat şi mijlociu şi indică divinitatea.

Cuvântul Nah-ka–al este cuvântul original. Nah-ka-al a generat o frăţie ancestrală de maeştri experţi în tainele vieţii şi ale morţii, în special în deschiderea porţilor dintre dimensiuni. Ei sunt gardienii porţilor şi deţin cunoaşterea ancestrală. Din acest cuvânt – concept provine nagual, cuvânt simplificat şi adaptat limbii spaniole. Prin nagual se înţelege acel aspect şamanic consacrat în America Centrală şi de Sud, cu precădere cel mexican şi indică linia şamanică specializată în călătorii eterice. Întotdeauna, nagualul e legat de explorare, de dimensiunea mayaşilor şi incaşilor şi este pragmatic, mai puţin ritual. Printre cei ce au făcut cunoscută linia nagualului se numară Carlos Castaneda ce vorbeşte în scrierile lui de nagualul yaqui, o tradiţie legată de vechea configuraţie a toltecilor ce a fost regenerată şi restructurată de şamanul nagual don Juan Matus şi grupul lui compus de 16 şamani nagual.

* * * * *

În Europa, nagualul nah-ka-al îşi are sediul în România, în Carpaţi, şi are o tradiţie milenară deşi prea puţin cunoscută. Nagualul nu şi-a făcut niciodată publicitate, a rămas în umbră pentru că Umanitatea nu era pregătită să-l experimenteze. Nah-ka-alul din Carpaţi este strâns legat de Annunaki ce proveneau din constelaţia dragonului, mai precis din sistemul solar Alpha draconis numită şi Tuban. Ei au configurat structura ancestrală a strămoşilor dacilor cu semnificaţia de dax, drax, dragoni şi s-au conectat cu Agartha ce este zona intermediară a Planetei aşa numita interfaţă. Nagualul nah-ka-al se bazează pe structura dragonului şi împărtăşeşte un cod numit codul dragonului ce se referă la parcursul unui individ ce fiind iniţiat devine un nagual, un corp eteric configurat şi deci un gardian – explorator trans-dimensional.

Pe teritoriul vechii Dacii a existat o puternică tradiţie şamanică. O dovadă a unei culturi avansate în acest sens este şi ansamblul cunoscut sub numele de Gânditorul de la Hamangia, rebotezat Gânditorul de la Cernavodă. De fapt sunt două statuete, care reprezintă un bărbat şi o femeie în două posturi diferite. S-a descoperit că cele două posturi sunt practic posturi vindecătoare iar astăzi aceste posturi se predau în toată lumea, în worksop-urile de profil. Un alt filon puternic al tradiţiilor şamanice autohtone îl reprezintă solomonarii, acesta fiind numele şamanului în cultura dacică. Tradiţia solomonarilor a continuat până la sfârşitul secolulului al XIX-lea, ultimul solomonar (sau berevoi–după Vasile Voiculescu) fiind identificat pe teritoriul României la finele anilor 1800. Despre solomonari, Părintele Ghelasie aminteşte în cartea sa Moşul din Carpaţi, că aceştia au fost primii iniţiaţi în misterele lui Zalmoxe.

Nagualul nah-ka-al este un individ ce uneşte cunoştiinţele şamanice cu cele ştiinţifice. Este un om de ştiinţă şi un mistic în acelasi timp, dar mai presus de toate este un individ pragmatic, bine organizat, disciplinat, care preferă experienţa directă, vede departe şi se bazează pe rezultatele obţinute.

Nagualul astăzi, uneşte şamanismul cu ştiinta şi în special cu fizica cuantică şi este foarte puţin ritualic dar mult pragmatic.

Sursa Ovidiu Victor Cosbuc – antropolog si saman

Medicina shamanică…

Şamanii amerindieni au practicat medicina energetică vreme de mai bine de cinci mii de ani. Unii vindecători consideră că descendenţa lor spirituală îşi are originile în vremuri încă mai îndepărtate. Ei îşi amintesc poveşti pe care bunicile lor le-au învăţat de la bunicile lor şi în care se vorbeşte despre perioada în care Pământul era tânăr. Chiar dacă primii locuitorii ai Americii aveau cunoştinţe avansate despre astronomie, matematică şi arhitectură, scrisul nu s-a dezvoltat niciodată în această regiune ca în altele. Oamenii învăţaţi au trecut cu vederea tradiţiile spirituale ale amerindienilor, în favoarea iudaismului, creştinismului şi budismului, care au lăsat în urmă diferite înscrisuri. De exemplu, dacă teologii vestici studiază budismul de mai bine de două secole, de abia în ultimii patruzeci de ani s-au aplecat cu interes asupra studiului spiritualităţii amerindienilor. Studiul şamanismului a fost lăsat pe seama antropologilor care, cu vreo câteva excepţii notabile, precum Margaret Mead, n-au fost îndeajuns de pregătiţi pentru a studia aceste aspecte.
Distrugerea civilizaţiei indienilor nord-americani de către coloniştii europeni i-a forţat pe amerindieni să se stabilească în rezervaţii unde se îmbolnăveau pe capete şi în care învăţaţii păzeau cu grijă tradiţia spirituală. Este de la sine înţeles că înţelepţii nu au dorit să-şi împărtăşească tradiţiile celor care îi cotropiseră. Nici indienii din Peru nu au avut o soartă mai bună. Conchistadorii spanioli au venit în Peru în căutarea aurului şi, prin urmare, nu au intervenit foarte mult asupra tradiţiilor spirituale incaşe. Totuşi, ceea ce conchistadorii au trecut cu vederea, au reuşit să distrugă misionarii.
Căutătorii de aur care au ajuns pe teritoriul Americii de Sud au adus cu ei o serie de credinţe de neînţeles pentru indieni. Prima credinţă era că toată hrana din lume aparţinea prin drept Divin oamenilor – mai concret, europenilor – care erau stăpâni peste animalele şi plantele Pământului. Cea de-a doua se referea la faptul că oamenii nu pot vorbi cu râurile, cu animalele, cu munţii sau cu Dumnezeu. Iar ce-a de-a treia era că oamenii trebuie să aştepte până la sfârşitul veacurilor pentru a experimenta nemărginirea.
Nimic nu li se părea mai absurd amerindienilor. Dacă europenii credeau că au fost alungaţi din Grădina mitică a Edenului, amerindienii se considerau administratorii şi îngrijitorii Grădinii. Ei încă vorbeau cu râurile învolburate şi cu munţii şi încă auzeau vocea lui Dumnezeu în şoapta vântului. Cronicarii spanioli din Peru povestesc că, atunci când conchistadorul Pizarro 1-a întâlnit pe conducătorul incaş Atahualpa, i-a înmânat Biblia şi i-a explicat că aceasta era cuvântul lui Dumnezeu. Incaşul a dus volumul la ureche, a ascultat cu grijă câteva momente şi apoi a aruncat cartea sfântă, exclamând: „Ce fel de Dumnezeu este acesta care nu vorbeşte?”
Pe lângă tăcerea Dumnezeului European, pe amerindieni i-a uimit şi genul acestuia. Conchistadorii au adus cu ei o mitologie patriarhală, care a intimidat tradiţiile feminine amerindiene. înainte de sosirea spaniolilor, Mama Pământ şi formele sale feminine – peşterile, lagunele şi celelalte deschideri ale Terrei – reprezentau principii Divine. Europenii au impus principiul Divin masculin – falusul, sau copacul vieţii. Bisericile au început să se ridice până la cer. Pământul feminin nu a mai fost divinizat ori respectat. Copacii, animalele şi pădurile au rămas la bunul plac al jefuitorilor.
Astăzi, încă trăim prinşi în chingile acestei viziuni despre lume. Considerăm că ceea ce nu respiră, nu se mişcă şi nu creşte, nu este ceva viu. Percepem energia prin prisma surselor de combustibil pe care le folosim, precum lemnul, petrolul ori cărbunele. în vremurile îndepărtate, energia era considerată materia vie a Universului. Energia era creaţia manifestată. Poate că cea mai importantă exprimare contemporană a acestei credinţe a fost formulată de Albert Einstein, atunci când a descris relaţia dintre energie şi materie în ecuaţia sa, E = MC2. în Vest, ne identificăm cu latura materială, care este finită prin natura sa. Şamanii se identifică însă cu latura energetică, infinită prin natura sa.
Mai există o diferenţă fundamentală între vechii amerindieni şi americanii de astăzi. în zilele noastre, ne bazăm pe percepţie. Suntem o societate condusă prin reguli, care se bazează pe documente precum Constituţia, cele Zece Porunci sau legi impuse de politicienii aleşi să ne pună ordine în viaţă. Ne schimbăm perceptele (regulile sau legile) atunci când vrem să schimbăm lumea.
Grecii antici, pe de altă parte, erau oameni ai conceptelor. Nu erau interesaţi de reguli, ci mai degrabă de idei. Considerau că o singură idee poate schimba lumea şi că nu există nimic mai puternic decât o idee emisă la timpul potrivit. Şamanii sunt oameni ai perceptelor. Atunci când vor să schimbe lumea, ei produc nişte schimbări percep-tuale, care le schimbă relaţia cu viaţa. Ei prevăd posibilul, iar lumea exterioară se schimbă. Iată de ce un grup de înţelepţi incaşi va medita, gândindu-se ce fel de lume vor să lase drept moştenire nepoţilor.
Un motiv pentru care practica vindecării energetice a fost păzită cu atâta străşnicie a fost frecventa confuzie cu un set de tehnici, la fel cum medicina vestică este uneori percepută ca un set de proceduri, în mod greşit considerăm că putem stăpâni vindecarea energetică dacă învăţăm nişte reguli. Pentru şaman, nu este vorba despre reguli sau idei. Este vorba despre viziune şi Spirit. Şi, dacă practicile de vindecare variază adesea de la un sat la altul, Spiritul nu se schimbă niciodată. Adevărata vindecare nu este decât o trezire, a viziunii despre natura noastră perfectă şi experienţa nemărginirii.
fragment din Saman,Vindecător,Înțelept-  Alberto Villoldo

Reclamă