Suflet , Spirit ………………

Pentru fiecare dintre noi există un aspect propriu, aflat într-o dimensiune Superioară, Spiritul.
Şi există un aspect al Spiritului, în alte dimensiuni, Sufletul.
Manifestarea Spiritului în lumea materială este posibilă dacă acesta îşi proiectează o particulă infimă din esenţa lui în Suflet.
Scânteia Divină, care se află în centrul Sufletului, este această proiecţie.
Scânteia Divină reprezintă Divinul din noi, prin ea se menţine legătura permanentă cu alte aspecte ale noastre.
Există, aşadar două elemente de conexiune ale fiinţei umane cu Spiritul, cu Divinul exterior: Scânteia Divină, din centrul Sufletului, şi Conştiinţa.
Prin cele două elemente entitatea umană se menţine în Programul Divin de Evoluţie, îşi poate creşte vibraţia şi nivelul de conştienţă, îşi poate urma propriul program evolutiv.
Sufletul este menţinut în corpul fizic întâi datorită unei energii speciale pe care o primeşte la coborârea în trup, apoi prin ancorare în Scânteia Divină.
În momentul morţii fizice Scânteia Divină este aspirată de către Spirit, la fel şi Conştiinţa şi Sufletul, fiind proiectate pe un nou nivel de manifestare, într-un nou Arhetip.
Există, aşadar, mai multe forme divine de existenţă ale Sufletului, plecând de la contopirea cu Spiritul la toate nivelele de proiecţie pe care acesta poate fiinţa.
Pentru fiecare dimensiune există un Arhetip specific, cu alte atribute, cu potenţial de manifestare în coordonate specifice.
În dimensiunea materială coordonatele de manifestare ale Sufletului se schimbă odată cu trecerea la noua etapă evolutivă.
Sufletul primeşte energii ce permit manifestarea compasiunii şi a iubirii necondiţionate, îşi dezvoltă capacităţile empatice, începând să perceapă empatic.
Este firesc ca odată cu implementarea unui nou Arhetip al Sufletului sensibilitatea fiinţei umane să crească, nu este firesc să crească vulnerabilitatea, şi pentru aceasta fiinţa umană trebuie să iasă din vechile tipare ale fricii, înlocuindu-le cu noile tipare ale iubirii fără condiţii, şi cu noile tipare ale compasiunii.

alexada.ro

Karma sau destin ?

Multa lume confunda karma cu destinul. Desi sunt noţiuni asemanatoare, relaţia dintre ele este aceea dintre scop şi acţiunea in vederea atingerii scopului.

Destinul este un scop, o ţintă, iar karma este acţiunea pentru realizarea lui. Cand venim in această lume, şi karma, şi destinul sunt destul de bine stabilite. Inainte de orice, spiritul işi stabileşte destinul vieţii pe care urmeaza s-o inceapă. El işi stabileşte obiectivul final al acelei reincarnări, cunoscand experienţele vieţilor anterioare, ritmul sau de evoluţie şi stadiul evolutiv in care se afla. Destinul suprem este integrarea in lumina, dar nu-si poate propune dintr-o data acest lucru.

Chiar şi un destin intermediar, de integrare in lumea spiritelor, poate fi hazardat cand evoluţia de pana atunci nu l-a apropiat de aceasta. Pentru a progresa, spiritul trebuie sa experimenteze foarte mult, intr-o succesiune de reincarnari, trecand prin multe situatii deosebite si rezolvand multe probleme.

Daca isi alege un destin indepartat de nivelul lui de evoluţie atins, va trebui sa experimenteze foarte multe şi omul nu va avea o viaţa usoara. Va suferi probabil foarte mult … dar suferinta nu înseamna neaparat evolutie! Apoi, in functie de destin ( pe care-l cunoaste foarte bine), spiritul isi alege trei lucruri: – in primul rand parinţii (spiritul ii alege pentru ca ii considera corespunzatori realizarii scopului) – in al doilea rand, momentul naşterii ( pentru a beneficia de o anumita conjunctura astrala) .

Aceasta influenta astrala il va ajuta sa-si indeplineasca destinul Oamenii apreciază lucrurile in funcţie de placerea lor, lucrurile bune fiind cele placute şi rele cele neplacute. Spiritul insa , are alte criterii de evaluare: este bun ceea ce corespunde destinului si rau ceea ce nu corespunde acestuia, oricat de placut sau nu ar fi pentru om – in al treilea rand, spiritul isi alege karma care sa-l conduca spre realizarea destinului. Niciodata nu exista o contradictie intre karma şi destin. Omul traieste la un moment dat pentru un anumit destin, cu o anumită karma.

Reclamă

sursa astrologykom.blogspot.com

Legea de bază a lumii spirituale se rezumă la două cuvinte: „altruism absolut”.

Legea de bază a lumii spirituale se rezumă la două cuvinte: „altruism absolut”.
Cum putem dobândi această calitate? Transformându-ne noi înşine. Doar prin acest act interior suntem capabili să percepem lumea spirituală şi să începem să trăim simultan în ambele lumi.
O asemenea transformare este numită „credinţa deasupra raţiunii”. Lumea spirituală este o lume altruistă. Fiecare dorinţă şi acţiune care există pe acest tărâm nu este dictată de raţiunea umană sau de egoism, ci de credinţa; i.e., prin simţirea Creatorului.
Dacă bunul simţ este un instrument vital pentru acţiunile noastre, atunci pare că nu suntem capabili să ne eliberăm complet de intelectul nostru. Totuşi, datorită faptului că intelectul nostru nu ne arată cum putem scăpa de circumstanţele pe care Creatorul le plasează în faţa noastră într-o manieră ascunsă, el nu ne poate ajuta în rezolvarea problemelor.
În schimb, vom rămâne suspendaţi fără sprijin şi fără un răspuns logic la ceea ce ni întâmplă. În lumea noastră, noi suntem conduşi doar de către raţiunea noastră. În tot ceea ce facem, raţiunea – calculul egoist pur „raţional”- este baza tuturor dorinţelor şi acţiunilor noastre.
Raţiunea noastră calculează cantitatea de plăcere pe care ne aşteptăm să o experimentăm, în comparaţie cu cantitatea de durere care trebuie siportată pentru a dobândi această plăcere. Apoi le scădem una din alta pentru a evalua costul şi astfel decidem dacă ne îndreptăm către plăcere sau alegem liniştea.
O asemenea abordare „raţională” a lucrurilor din jurul nostru, este numită „credinţa în raţiune”. În acest caz, raţiunea noastră determină câtă credinţă vom consuma.
Adeseori acţionăm fără a calcula beneficiul sau costul efortului, ca de exemplu în cazurile fanatismului sau comportamentelor condiţionate. Asemenea acte „oarbe” sunt numite acte ale „credinţei sub raţiune”, pentru că sunt determinate mai degrabă de urmarea orbească a deciziilor luate de altcineva, decât de raţiune sau estimare.
Acţiunile noastre pot fi dictate de asemenea de educaţie, care a devenit a două noastră natură în aşa fel încât trebuie să facem un efort pentru a nu acţiona mecanic, prin puterea obişnuinţei.
Pentru a face trecerea de la urmarea legilor lumii noastre, la legile lumii spirituale, trebuie să îndeplinim anumite condiţii. În primul rând, trebuie să ne eliberăm complet de argumentele raţiunii noastre şi să renunţăm să ne folosim de intelectul nostru în determinarea acţiunilor noastre. Ar trebui să încercăm să ne ţinem de Creator cu ambele mâini, ca şi cum am fi suspendaţi în aer, permiţându-i acestuia şi numai lui, să ne determine acţiunile.

Dr Michael Laitman-Atingerea lumilor spirituale

Reclamă

Dincolo de trup………

Contemplând asupra marilor scrieri, începând de la filosofii antichităţii şi până la cei contemporani, am întâlnit o diversificare bogată de idei, asupra sufletului şi asupra sentimentelor. Aprecierea mea este că nu s-a ajuns la o concluzie finală , iar ce ştim, este ceea ce raţiunea ne-a permis să înţelegem şi să descifrăm.

De aceea gândesc că o mare parte din sentimentele noastre nu ne sunt pe deplin cunoscute. Şi uneori sub influenţa raţiunii care le controlează, sunt ori mai intense, ori diminuate ca valoare şi conţinut.

Omul este bivalent, trăieşte pe seama celor două, raţiune şi suflet , însă nu necesită o informare amplă despre acestea, mulţumindu-se cu caracteristici generale. Însă ca orice alte existenţe, acestea trebuie cunoscute în întregime, sau măcar în întregimea care ne este permis să cunoaştem.

Sufletul ca orice alt lucru trebuie studiat cu amănuntul, pentru că există întotdeauna întrebarea, ce este sufletul?

l-au căutat prin raţiunea care le defineşte şi analizează pe toate, eu am să-l caut în abstract. Pentru că sufletul nu are caracter echivoc, ci abstract.

În concepţia mea sufletul nu poate fi definit prin raţiune, pentru că nu are caracter raţional. Este o entitate existential conştientă prin raţiune, dar total abstractă ca formă.

Astfel că trebuie căutat abstractul, prin care înţeleg separarea şi generalizarea însuşirilor caracteristice ale sufletului, căci despre el discutăm.

În filosofie abstractul este categoria care desemnează cunoasterea proprietăţilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi ale fenomenelor, reflectând asupra notelor esenţiale şi generale, lăsând la o parte particularităţile concrete – senzoriale, ale obiectelor.

Sufletul este abstract din cauza lipsei de ilustrări fizice concrete a acestuia. Deoarece sufletul nu are reprezentări materiale decât atunci când omul transformă sentimentele în acte ale acţiunii sale.

Totodata pornind de la analiza sufletului din prisma proprietăţilor lui generale şi esenţiale vom ajunge să vedem că tot ceea ce este general în suflet deja cunoaştem, pentru că sentimentele prin care caracterizăm sufletul ne sunt cunoscute în definire ca orice alte lucruri şi însuşiri exterioare. Generalitatea se află permanent în conştiinţa noastră, nu ne putem desprinde de ea în gandire pentru că există fără îndoială pe deplin legată de fiinţa noastră în caracterizarea generală a individului. Proprietăţile esenţiale ale sufletului nu se pot gândi cu amănuntul, ele doar există undeva în noi, mai adânci decât gândul.

De aceea există această incertitudine asupra sufletului, pentru că dacă omul nu poate gândi logic asupra a ceva, consideră că acel ceva nu există cu adevarat şi totul este imaginaţie.

Însă esenţa pură a sufletului se dovedeşte a fi în noi datorita faptului că uneori gândul în genialitatea sa reuşeşte să gândească esenţa chiar dacă nu ştie ce este aceasta cu adevarat.

Sentimentele pe care le trăim ne definesc în interiorul nostru, le percepem inevitabil şi cu ajutorul lor caracterizăm sufletul ca pe un general în fiecare, individualizându-l doar în funcţie de intensitatea simţirii generalitaţii din fiecare. Esenţialul este totuşi în fiecare acelaşi, iar din esenţial pornesc toate aceste trăiri individuale. Profunzimea sufletului este de fapt abstractul din el, nedefinitul ce nu se defineşte decât printr-o înşiruire de sentimente, dar care este mai profund decât acestea şi mai complex.

Pentru că proprietăţile generale sunt doar adjectivele unui singur cuvât care este esenţa. Sufletul privit din prisma proprietăţilor generale şi esenţiale este definit în conştiinţa noastră doar de generalitatea sa, esenţialul ridicând problema cunoaşterii în întregime a sufletului. Esenţa sufletului nu poate fi descoperită cu ajutorul trăirilor noastre, acestea au darul de a ne formula o idee despre ceea ce numim suflet, însă adâncimea pe care omul nu are puterea să o găsească este de fapt sufletul pur, restul sunt doar amănunte.

Iar omul este un norocos că poate înţelege aceste amănunte, chiar dacă esenţa reprezintă totul. Avem informaţii despre suflet ca exprimare independentă de raţiune, pentru că sentimentele nu sunt raţionale, dar nu avem o certitudine adevărată asupra lui însuşi ca un întreg ansamblu de reprezentări, tocmai din motivul că nu-i cuprindem logic esenţa, ci doar o simţim la întâmplare.

Radu Dragan

Reclamă

Inițiere pentru toți ?

Iniţierea este o muncă pe care fiecare o face asupra lui însuşi, o muncă neîntreruptă de organizare interioară, de purificare, de stăpânire de sine. Ori, ceea ce se petrece acum, acest interes pe care îl constatăm din ce în ce mai mult pentru lucrările de magie şi ocultism este mai mult decât îngrijorător. Pentru că el nu exprimă nevoia unei spiritualităţi adevărate ci dorinţa de a intra într-un domeniu necunoscut, misterios, interzis. De altfel, vedem rezultatele: aceste cărţi nu fac oamenii mai înţelepţi, mai echilibraţi, mai puri; din contră, ele descătuşează în ei forţe obscure, zăpăcesc ideile lor, fac din ei victime ale entităţilor inferioare, care nu caută decât să se hrănească pe seama oamenilor.

Timp de secole Biserica a combătut, pe nedrept, tradiţia iniţiatică. Dar ceea ce este pe cale de a se produce acum: ştiinţele oculte puse la dispoziţia tuturor oamenilor slabi, vicioşi, rău intenţionaţi, nu este de dorit. Dacă Iniţiaţii din trecut au dat ca precept: “a tăcea” este pentru că ştiau că secretele Ştiinţei iniţiatice puteau deveni arme foarte periculoase în mâinile oamenilor care nu erau pregătiţi să le primească. Pentru că natura umană este astfel făcută că, orice îi veţi revela, adevărurile cele mai sublime, mai divine, ea va încerca să le utilizeze pentru a servi interesele sale cele mai personale şi egoiste. De aceea tot ceea ce se dă oamenilor pentru binele lor, pentru salvarea lor, ei deturnează şi utilizează în realitate pentru ruina lor şi a altora.

Din ce în ce mai multe experimente se fac acum pentru a descoperi puterile gândirii, influenţarea obiectelor sau fiinţelor umane, acţiunea la distanţă, aflarea de informaţii secrete. Există persoane care exersează pentru a influenţa prin gândire atleţii care participă la competiţii sportive şi astfel să-i facă să câştige pe unii şi să-i facă să piardă pe alţii. Fără să vorbim de cei care se ocupă să impregneze obiecte cu influenţe nocive pentru a le trimite, sub aparenţa cadourilor, unor demnitari sau înalte personalităţi în scopul de a le dăuna şi a slăbi ţara lor. Toate aceste cercetări care se fac asupra puterii gândului, pentru a o utiliza într-un scop distructiv, sunt la fel de periculoase ca şi cercetările asupra armei atomice şi, din punct de vedere moral, ele sunt încă şi mai de condamnat. Omul nu are dreptul de a se servi de acest factor divin, gândirea, pentru a face rău. Aceasta este magie neagră, iar cei ce o practică trebuie să ştie că mai repede sau mai târziu vor fi pedepsiţi.

Nu este nimic rău în sine a vrea să cunoşti puterile gândului. Dar şi aici există, din nefericire, tot felul de oameni care vor să utilizeze aceste cunoştinţe în sensul în care le convine. Întotdeauna natura inferioară este cea care se manifestă în om pentru a-l împinge să profite de toate mijloacele care-i cad în mână. Iată de ce atâtea civilizaţii au dispărut până acum, şi a noastră de asemenea va dispărea, dacă aspectul moral, dragostea, bunătatea nu vor fi biruitoare. Când lăsăm intelectul să domine, cum el nu are prin el însuşi nici o moralitate, el nu se preocupă decât de a pune noi mijloace ştiinţifice şi tehnice la dispoziţia omului, fără să se întrebe cum le va folosi. Şi este de asemenea pentru ştiinţele oculte. Pentru că nu trebuie să credem că, dacă oamenii sunt atraşi de ştiinţele oculte, este pentru că ei au aspiraţii mistice sau un elan spre spiritualitate. Deloc. Ei pot fi chiar cei mai mari materialişti. Dar, deoarece s-au convins că pot găsi aici mijlocul de a-şi satisface ambiţiile lor, să obţină succese, îşi spun: “De ce nu? Să încercăm, vom vedea cum va fi”, şi încearcă.

Oamenii au dorinţe, nevoi… acestea nu lipsesc! Ceea ce le lipsesc, sunt calităţile de inteligenţă, răbdare, perseverenţă, pentru a obţine ceea ce îşi doresc. Ei caută mereu să ajungă cât mai repede folosind mijloacele cele mai uşoare. Şi când li se propune magia, ei cred că ea le poate aduce succese rapide şi sunt gata să se avânte în orice experienţă.

Priviţi câţi editori, de câţiva ani încoace, s-au apucat să publice lucrări de ocultism! Unele dintre aceste cărţi conţin reţete înspăimântătoare, mergând până la a indică cum să faci un pact cu diavolul. Ceea ce este foarte grav şi poate nu o ştiţi, este că există mulţi oameni, mai mulţi decât vă imaginaţi, care se interesează de aceste practici. Şi cei mai puternici reuşesc! De ce? Pentru că pasiunile lor, ambiţiile lor, invidia şi încăpăţânarea pe care o depun pentru îndeplinirea acestora, serveşte drept hrană, momeală spiritelor infernului; ei reuşesc astfel să le atragă, să comunice cu ele, şi aproape să le dea viaţă.

Oamenii nu îşi dau seama de pericolul pe care îl prezintă practicarea magiei negre. Ce responsabilitate există pentru autorii şi editorii acestor cărţi! Cum ei nu se gândesc decât cum să câştige bani, ei se păzesc să explice în detaliu cititorilor toate pericolele care decurg din aplicarea reţetelor lor, nu le pasă că alţii îşi vor pierde sufletul din cauza lor. Ei pun la dispoziţia unor oameni care nu au învăţat încă să-şi stăpânească impulsurile lor instinctive mijloace de satisfacere a tuturor ambiţiilor… Cum putem să credem că aceşti oameni vor rezista? Unii doresc să obţină dragostea unui bărbat sau a unei femei, sau să se răzbune pe un duşman, sau să-şi satisfacă ambiţia sau lăcomia de bani, şi cum aceste dorinţe sunt mai puternice decât gândirea, ei decid să recurgă la magie neagră. Este atât de tentant să vezi toate aceste dorinţe îndeplinite! Câţi oameni, care ştiu că alcoolul sau tutunul le distruge sănătatea, nu pot să învingă nevoia de a bea şi de a fuma! Este la fel cu practicile magice: de ce să pui la dispoziţia unor oameni slabi mijloace care, sub influenţa unei dorinţe sau a unei pasiuni necontrolate, le vor folosi la a pierde pe alţii sau a-i pierde pe ei? Ei da! Pentru că ei atrag entităţi malefice care vor să-i prade, de asemenea, şi pe ei. Numai că, nimeni nu-i previne. Autorii cărţilor de magie neagră ar trebui să ştie că sunt nişte criminali şi că într-o zi justiţia divină îi va pedepsi. Să nu fie miraţi, în ziua aceea. Nu avem dreptul de a atrage oamenii în regiunile infernului, nu avem dreptul să-i antrenăm decât spre Cer.

Câte cazuri se cunosc, în istorie, de oameni care au pierit lamentabil pentru că s-au amestecat în magia neagră! Desigur, se pot obţine şi rezultate, dar trebuie cunoscute pericolele pe care aceasta le reprezintă şi ar trebui să nu se angajeze nimeni pe acest drum, pentru că abisul îi aşteaptă pe vrăjitorii şi magicienii negri. La ce serveşte să ai ambiţii spirituale, dacă nu ai conştiinţa consecinţelor apropiate sau îndepărtate ale actelor tale?

fragment din Cartea Magiei Divine -Omraam Mikhael Aivanhov

Reclamă

Cauză,efect,timp.

Fiecare element, fiecare particulă din creație conține o inteligență inerentă, sinonimă cu spiritul și cu viața. De aceea, ea are capacitatea a se bucura. Fiecare element poate acționa independent în lumea sa, reacționând la legile și la forțele din jurul său.

Există o lege a cauzei și a efectului, care guvernează inclusiv păcatul. Noi ne creăm singuri pedepsele pe care le suportăm, prin acțiunile pe care le comitem.

Fiecare spirit primește un drept de proprietate asupra corpului său. Atât timp cât trăim în planul fizic, spiritul are datoria de a ține sub control corpul, respectiv pasiunile și poftele acestuia. Tot ce există în interiorul spiritului se manifestă la nivelul corpului fizic, dar nu toate atributele corpului pot invada spiritul împotriva voinței acestuia, ci doar acelea pe care le alege spiritul. Pentru a deveni o ființă umană perfectă, noi trebuie să acționăm astfel încât corpul, mintea și spiritul nostru să ajungă într-o armonie deplină.

În universul nostru există deopotrivă energii pozitive și negative, ambele fiind necesare evoluției spirituale. Aceste energii sunt înzestrate cu inteligență, având capacitatea de a ne îndeplini voința.. Energia pozitivă se manifestă prin lumină, bunătate, blândețe, iubire, răbdare, compasiune, speranță. Energia negativă se manifestă prin ură, întuneric, răutate, intoleranță, egoism, disperare, descurajare și în primul rând frică,elementul de bază pe care se clădesc toate celelalte elemente negative.

Cele două tipuri de energii se opun una alteia. Atunci când le asimilăm în ființa noastră, ele ne transformă. Energia pozitivă atrage alte energii pozitive, iar cea negativă atrage alte energii negative. Iubirea este atrasă de lumină, iar ura de întuneric. Dacă un anumit tip de energie începe să predomine în ființa noastră, noi ne asociem cu alte persoane care vibrează pe aceeași energie. Important este că avem opțiunea de a alege tipul de energie pe care dorim să îl cultivăm. Prin simpla emitere a unor gânduri pozitive sau prin simpla rostire a unor cuvinte pozitive, noi atragem automat către noi energiile pozitive corespondente. În lumea spiritelor am putut vedea cu claritate acest lucru. Gândurile noastre au o mare putere. Noi ne creăm mediul în care trăim prin ceea ce gândim. Dacă am înțelege puterea gândurilor noastre, noi le-am supraveghea mai îndeaproape. Dacă am înțelege puterea uluitoare a cuvintelor noastre, am prefera de o mie de ori să tăcem decât să spunem ceva negativ. Din fericire, putem înlocui oricând vibrațiile negative pe care le emitem cu altele, pozitive prin evoluție spirituală.

Toate acestea sunt necrezute de noi , prin simplul fapt că elementul Timp, foarte important în existența noastră pe Pământ nu îl luăm în considerare .

La orice acțiunea a noastră noi așteptăm rezultate imediate , la “cinci” minute după rugăciune așteptăm miracolul vindecării,la “cinci minute după” emiterea unei dorințe așteptăm realizarea ei și exemplele pot continua. Dacă ne dorim ceva rezultatul dorinței e pregătit să pornească spre noi , dacă facem un pas și rezultatul face un pas la al doilea pas și rezultatul îl face pe al doilea.La o energie vibrațională emisă de noi,Universul ne răspunde cu același volum de energie. Aici e vorba de o atracție bilaterală ale căror componente suntem noi ca entitate la un capăt și Universul la celalalt capăt putem trage concluzia simplă că Universul este partenerul nostru de drum în călătoria noastră existențială . Realizarea dorinței se va îndeplini undeva la mijloc.

Așa putem să dăm o altă dimensiune timpului necesar pentru îndeplinirea dorinței.

Radu Drăgan

Reclamă

Amintirea vieților anterioare.

Amintirea individualităţilor noastre anterioare ar avea repercusiuni foarte grave, ar putea în anumite cazuri, să ne umilească în mod ciudat, în altele, să ne exalte orgoliul, şi prin acest lucru să împiedice liberul nostru arbitru.

Dumnezeu ne-a dat pentru a ne îmbunătăţi, tot ceea ce ne este necesar şi poate să ne ajungă: vocea conştiinţei şi tendinţele noastre instinctive, a îndepărtat tot ceea ce ne putea face rău.

Să mai adăugăm că dacă aveam amintirea actelor noastre personale anterioare, am fi avut-o în mod egal şi pe cea a actelor celorlalţi, şi această consecinţă ar fi putut avea cele mai neplăcute efecte asupra relaţiilor sociale.

Neavând întotdeauna motiv să ne mândrim cu trecutul nostru, adesea este mai bine ca un văl să fie aruncat asupra lui. Acest lucru concordă perfect cu doctrina despre lucrurile superioare lumii noastre.

În aceste lumi, unde nu domneşte decât binele, amintirea trecutului nu are nimic neplăcut; iată de ce structura noastră astrală își amintește de existenţa precedentă ca şi cum noi ne-am aminti de ceea ce am făcut în ajun.

De aceea de multe ori după o regresie ,când sufletul nostru transcede în altă dimensiune unde amintirile au altă formă ,venim cu informații care nu au corespondent în plan mental ,deoarece limbajul mental este prea sărăcăcios ca să poate descrie informația. Este sărăcăcios pentru că este un limbaj dobândit prin acțiuni limitate, este un limbaj procesat prin prisma patternului: “Nu cred numai ce văd “.

În altă ordine de idei visele sunt produsul emancipării sufletului devenit mai independent prin încetarea vieţii active şi a legăturii cu trupul. De aici un fel de clarviziune indefinită ce se extinde asupra locurilor cele mai îndepărtate sau nemaivăzute vreodată, şi câteodată chiar asupra altor lumi.

Tot de aici amintirea ce evocă memoria evenimentelor înfăptuite în existenţa prezentă sau în existenţele anterioare; ciudăţenia imaginilor despre ceea ce petrece sau s-a petrecut în lumi necunoscute, amestecate cu lucruri din lumea actuală, formează ansambluri bizare şi confuze ce nu au nici sens şi nici coerenţă.

Incoerenţa acestor vise se mai explică prin lacunele produse de amintirea incompletă a ceea ce ne-a apărut în vis.Nu amintirea este incompletă. Limbajul cu care trebuie să descriem visul nu e complet. Ca şi o povestire din care s-ar fi scos la întâmplare fraze sau părţi de fraze; fragmentele ce-ar rămâne reunite şi-ar pierde toată semnificaţia raţională.

Limbajul cunoașterii este singurul  care are particularități ce pot lega mentalul de astral și poate decodifica informația ca să o facă eligibilă.

Radu Dragan

Reclamă

Îngerul încrederii

„Am încredere în forţele benefice divine care mă protejează şi mă îndrumă neîncetat.”
Simbolism: Îngerii încrederii sunt reprezentaţi ţinând în mână un voal, pe care îl folosesc pentru a acoperi ochii. Când ochii noştri sunt acoperiţi, trebuie să avem încredere în noi înşine şi în Dumnezeu, ştiind că suntem protejaţi de aceşti îngeri gardieni, ale căror mâini ne ating, dincolo de timp şi de lucrurile lumeşti, pentru a ne oferi protecţie necondiţionată.

Funcţia angelică: Aceşti îngeri ne ajută să ne deschidem sufleteşte şi mental, pentru a putea avea încredere în oameni, în viaţă şi în binele divin.

Darurile spirituale pe care ni le oferă: Ne pot ajuta să învăţăm încrederea în noi înşine, în viaţă şi în tot ce are ea de oferit şi să învăţăm să avem mai multă încredere în ceilalţi oameni.

Îngerii încrederii ne ajută să ne trezim, să ne dezvoltăm şi să exprimăm o atitudine plină de încredere către viaţă. Această încredere se poate manifesta atunci când suntem la încercare, sfâşiaţi între o atitudine negativă, cinică sau distructivă şi dorinţa de a fi încrezători că, până la urmă cele mai înalte aspiraţii ale noastre se vor împlini şi vom avea ajunge să trăim într-o stare de armonie şi bucurie.

Aceşti îngeri ne oferă iubirea spirituală fundamentală de care avem nevoie pentru a avea încredere şi a susţine cu adevărat viaţa. Încrederea este cea care conferă calitate şi profunzime experienţelor vieţii noastre. Capacitatea de a avea încredere reprezintă un ingredient esenţial al fericirii şi al împlinirii, altfel, energia noastră va fi limitată de suspiciuni, îndoieli şi temeri. Încrederea ne dă curajul de a merge mai departe sau de a ne asuma riscuri de care nu am fi în stare în absenţa acestei componente vitale pentru maturizare şi spiritualitate.

Îngerii încrederii ne ajută pe fiecare dintre noi să apreciem experienţele pe care le avem şi să avem încredere în percepţiile noastre. Doar trezindu-ne starea de înţelepciune putem amplifica nivelul încrederii de care avem mare nevoie pentru a reuşi în viaţă. Când învăţăm să avem încredere în bunătatea vieţii savurăm cu adevărat prezenţa celorlalţi în viaţa noastră şi avem relaţii mult mai bune cu oamenii.

Încrederea se reflectă în toate alegerile pe care le facem, de la relaţiile pe care le avem, la serviciul şi cariera pe care o alegem, chiar şi în hainele pe care le purtăm. Când ne lipseşte încrederea, vom purta mereu o umbrelă cu noi şi vom face alegerile cele mai sigure, mai puţin riscante, din frica de a nu suferi sau de a greşi. Numai atunci când îndrăznim să ne asumăm riscurile, să ne ridicăm pentru a ne susţine crezurile şi să avem încredere în simţul nostru lăuntric de a alege binele de rău, doar atunci vom reuşi să fim creativi, îndrăzneţi şi să avem realizări cu totul excepţionale în viaţă.

Ne rugăm acestor îngeri pentru a ne ajuta să ne trezim înţelepciunea cea tainică a inimi. Putem cere încrederea pe care s-o acordăm celorlalţi, astfel încât să ne simţim în siguranţă atunci când ne exprimăm iubirea şi grija unul pentru celălalt. Ei ne ajută să intuim când anume este cazul să avem încredere totală într-o fiinţă umană – cum este cazul în relaţia cu Ghidul spiritual – şi să ne eliminăm orice suspiciune, inerţie sau blocaj în această direcţie.

sursa  yogaesoteric.AC27

Rugăciunea-dialog între Dumnezeu şi om.

Efectele rugăciunii nu sunt o amăgire. Nu putem să reducem sentimentul sfinţeniei la spaima pe care omul o încearcă în faţa pericolelor ce-l înconjoară şi-n faţa tainelor universului. Nu trebuie, însă, să considerăm rugăciunea un medicament, un remediu împotriva fricii de suferinţă, de boală şi de moarte. Care este deci semnificaţia sentimentului sfinţeniei şi ce loc ocupă natura rugăciunii în viaţa noastră? Acest loc este foarte important. Aproape în toate epocile oamenii din Apus s-au rugat, în antichitate oraşul era în primul rând o instituţie religioasă. Romanii ridicau temple pretutindeni. Strămoşii noştri din Evul Mediu au presărat pământul creştinătăţii cu catedrale şi cu capele gotice. Chiar şi în zilele noastre, în fiecare sat se înalţă câte o clopotniţă. Pelerinii veniţi din Europa au instaurat civilizaţia Apuseană în lumea nouă prin intermediul bisericilor, al universităţilor, al uzinelor. În decursul istoriei noastre, rugăciunea a devenit o nevoie tot atât de frecventă ca şi aceea de a progresa, de a munci, de a construi sau de a iubi. Sentimentul sfinţeniei pare a fi un impuls venit din intimitatea naturii noastre, pare a constitui o activitate de bază. Diversităţile sale într-un grup de indivizi sunt aproape întotdeauna legate de diversitatea celorlalte activităţi de bază, de simţul moral şi de caracterul esteticului. Noi am acceptat diminuarea şi, uneori, chiar dispariţia din noi a acestui simţ atât de important.

Trebuie să ştim că omul nu poate să se comporte după bunul plac al fanteziei sale, fără a risca. Pentru o reuşită în viaţă el trebuie să se conformeze regulilor neschimbătoare care depind de însăşi structura ei. Ne asumăm un mare risc atunci când lăsăm să moară în noi o activitate fundamentală, fie ea de ordin fiziologic, fie intelectual sau spiritual. De exemplu, dezvoltarea nearmonioasă a corpului şi a activităţilor curente ale unor intelectuali este tot atât de dăunătoare ca şi degenerarea inteligenţei şi a simţului moral la unii atleţi. Există nenumărate exemple de familii care nu au dat decât copii degeneraţi, ori s-au stins după dispariţia credinţelor ancestrale şi a cultului onoarei. Noi am învăţat, dintr-o aspră experienţă, că dacă majoritatea elementelor active ale unei societăţi îşi pierd simţul moral şi cel spiritual, aceasta conduce la decăderea acelei naţiuni. Căderea Greciei antice, de pildă, a fost precedată de un fenomen analog. Renunţarea la activitatea intelectuală este incompatibilă cu reuşita vieţii.

În practică, activităţile morale şi religioase sunt legate între ele. Simţul moral dispare inevitabil după dispariţia simţului sfinţeniei. Omul nu a reuşit să construiască – aşa cum vroia Socrate – un sistem de morală independent de orice doctrină religioasă. Societăţile în care dispare nevoia de rugăciune sunt sortite degenerării. Iată de ce toţi oamenii civilizaţi – credincioşi şi necredincioşi – trebuie să manifeste interes pentru această importantă problemă a dezvoltării fiecărei activităţi de bază, de care fiinţa omenească este capabilă.

Care este motivul pentru care simţul sfinţeniei joacă un rol atât de important în reuşita vieţii? Prin ce mecanism acţionează rugăciunea asupra noastră? Aici, părăsim domeniul observaţiei şi intrăm în cel al ipotezei. Ipoteza, chiar cea întâmplătoare, este necesară pentru progresul cunoaşterii. Trebuie să ne amintim, în primul rând, că omul este un tot indivizibil, alcătuit din materie şi din conştiinţă. El se crede independent de mediul său material, adică de universul cosmic, dar în realitate el nu poate trăi rupt de acesta. Omul este legat de mediu prin nevoia neîncetată de a respira şi de a se nutri. Pe de altă parte, fiinţa umană nu constă numai din trup ci şi din spirit, iar spiritul, cu toate că îşi are originea în corpul nostru, se extinde dincolo de cele patru dimensiuni ale spaţiului şi timpului. Ne este îngăduit să credem că locuim în acelaşi timp în lumea cosmică şi într-un mediu intangibil, invizibil, imaterial, având o natură asemănătoare celei ce alcătuieşte conştiinţa, şi de care nu reuşim să ne dispensăm fără daune, tot aşa cum nu reuşim să ne despărţim, fără daune, de universul material şi uman. Acest mediu nu ar fi altul decât fiinţa imanentă tuturor fiinţelor, care le transcende pe toate – numită Dumnezeu. Am putea deci să comparăm simţul sfinţeniei cu nevoia de oxigen, iar rugăciunea ar prezenta o oarecare asemănare cu funcţia respiratorie. Ea ar trebui considerată ca agent al legăturilor naturale între conştiinţă şi mediu, ca o activitate biologică ce depinde de structura noastră. Altfel spus, ca o funcţie normală a trupului şi a spiritului nostru.
În concluzie, simţul sfinţeniei are, în raport cu alte activităţi ale spiritului, o importanţă deosebită, căci el ne pune în legătură cu imensul mister al lumii spirituale. Prin rugăciune omul se îndreaptă spre Dumnezeu, iar Dumnezeu intră în om. Rugăciunea devine indispensabilă dezvoltării noastre optime. Nu trebuie să considerăm rugăciunea ca fiind un act căruia i se dăruiesc cei slabi cu duhul, cerşetorii, sau cei laşi. „Este ruşinos să te rogi”  scria Nietzsche. De fapt, nu este mai ruşinos să te rogi decât să te hrăneşti, decât să bei apă sau decât să respiri. Omul are nevoie de Dumnezeu tot aşa cum are nevoie de apă şi de oxigen. Adăugat la intuiţie, la simţul moral, la simţul frumosului şi la lumina inteligenţei, simţul sfinţeniei dă personalităţii deplina sa dezvoltare. Este neîndoielnic că reuşita vieţii cere dezvoltarea integrală a fiecăreia dintre activităţile noastre fiziologice, intelectuale, afective şi spirituale. Spiritul este în acelaşi timp raţiune şi sentiment. Trebuie să iubim deci frumuseţea ştiinţei şi de asemenea frumuseţea lui Dumnezeu.

Sursa:Ascensiunea Spiritului.

Reclamă

Poarta spre altă lume.

Astăzi nu se mai ştie deloc ce sens poate să aibă nemurirea omenească. Mulţi oameni vorbesc înainte de toate de nemurire şi, în această privinţă, nu pot spune decât că sufletul uman, cu entitatea sa, trece prin poarta morţii, că el găseşte undeva un loc în Cosmos. Asta însă o face orice fiinţă. Principiul care este unit cristalului trece, când cristalul se dizolvă, în Cosmos. Tot aşa se întâmplă cu planta care se vestejeşte, cu animalul care moare. Dar pentru om mai este încă ceva. Pentru el nemurirea nu are sens decât dacă îşi poate păstra conştienţa individuală atunci când trece prin poarta morţii. Imaginaţi-vă un suflet omenesc nemuritor care să fie inconştient după moarte; această nemurire n-ar avea nici cel mai mic sens. Trebuie ca sufletul să rămână conştient dincolo de moarte, ca să poţi vorbi de nemurire. Dar aşa cum este unit sufletul cu trupul, el nu poate găsi în sine însuşi nimic despre care să poată spune: Asta am să duc în mod conştient dincolo de moarte. Căci conştienţa umană este cuprinsă între naştere şi moarte, ea nu durează decât până la moarte. Aşa cum o are la început sufletul, această conştienţă nu merge decât până la moarte. Voinţa divină luminează înlăuntrul acestei conştienţe, de pildă în Cele zece Porunci. Citiţi în Cartea lui Iov dacă această iluminare interioară i-a permis să se dezvolte destul încât conştienţa lui să fie zguduită şi din ea să iasă forţe care să-l facă să poată spune: Trec conştient prin poarta morţii. O, cum ne apare cuvântul spus către Iov: „Blestemă pe Dumnezeu şi mori”. Ştim că Iov nu este sigur că trece cu conştienţă prin poarta morţii. Să vedem, pe de altă parte, cum se explică frica de moarte la greci: Mai bine să fii cerşetor pe Pământ decât rege în împărăţia umbrelor. Avem aici, furnizată de către păgânism, dovada că ei nu mai aveau nici o certitudine asupra nemuririi omeneşti. Şi azi chiar, câţi oameni nu sunt la fel de nesiguri! Toţi cei care cred că, trecând prin poarta morţii, omul s-ar dizolva în Univers, s-ar uni cu un Univers nedefinit, nu ţin cont ce trebuie să-şi atribuie sufletul dacă vrea să-şi spună că este nemuritor.

Ne va fi de ajuns să spunem un singur cuvânt şi vom înţelege cum trebuie să-şi înfăţişeze omul nemurirea sa; este vorba de cuvântul iubire. Tot ceea ce am spus despre nemurire putem apropia de ceea ce desemnează acest cuvânt. Iubirea nu este un lucru pe care să îl putem dobândi prin voinţă. Ea nu este ceva ce dobândim prin înţelepciune. Iubirea trăieşte în domeniul sentimentului, dar noi ştim şi trebuie să recunoaştem că sufletul nostru n-ar putea fi pe deplin uman dacă nu s-ar putea impregna de iubire. Când aprofundezi natura sufletului omenesc îţi dai seama că acesta n-ar mai fi el însuşi dacă n-ar putea să iubească.

Să ne imaginăm acum că, trecând prin poarta morţii, ne-am pierde individualitatea, ne-am uni cu Atotdivinul. Am fi în sânul acestei divinităţi, am face parte integrantă din ea, dar n-am mai putea să-l iubim pe Dumnezeu, am fi chiar în El. Iubirea n-ar mai avea sens dacă noi înşine am fi în Dumnezeu. Suntem forţaţi să admitem că, dacă nu ne-am putea păstra individualitatea dincolo de moarte, am pierde, la moarte, facultatea de a iubi, iubirea ar lua sfârşit odată cu individualitatea. O fiinţă nu poate iubi decât ceea ce este deosebit de ea; dacă vrem să continuăm să-L iubim pe Dumnezeu dincolo de moarte, trebuie să ne păstrăm individualitatea după moarte, trebuie să ducem prin moarte ceea ce aprinde iubirea în noi. Pentru ca omul să înţeleagă semnificaţia Pământului, el a trebuit să fie lămurit asupra nemuririi sale în aşa fel încât să-şi dea seama că fiinţa sa este inseparabilă de iubire. Nici voinţa, nici înţelepciunea nu-i pot da omului ceea ce are el nevoie. Numai iubirea o poate face.

Ce fusese deci întunecat în cursul evoluţiei umane pe Pământ? Să luăm pe evreu, sau pe păgân: ceea ce fusese întunecat la ei era conştienţa dincolo de moarte. Conştienţă există între naştere şi moarte; în afară de naştere şi moarte este întuneric, din conştienta în trupul pământesc nu rămâne nimic. „Cunoaşte-te pe tine însuţi“, se citea la intrarea sanctuarului grec, ca cea mai sacră chemare adresată omenirii. Însă omul nu putea răspunde la aceasta decât: Da, dacă rămân legat în trup cu sufletul meu aşa cum sunt ca om pământesc, eu nu mă pot recunoaşte în acea individualitate care poate iubi dincolo de moarte. Aşa ceva nu pot! A şti că dincolo de moarte poţi iubi ca individualitate, aceasta era ceea ce pierduseră oamenii.

Moartea nu este încetarea existenţei corpului fizic. Numai un materialist poate spune asta. Imaginaţi-vă că în fiecare ceas trăit de om în corpul lui conştienţa sa ar fi de aşa natură încât el să ştie cu certitudine ce-l aşteaptă după moarte, aşa cum ştie astăzi că Soarele va răsări mâine şi îşi va continua drumul pe cer. Atunci moartea n-ar mai avea pentru el nici un ghimpe, n-ar mai fi ceea ce numim noi moarte; atunci toţi oamenii ar şti că moartea este doar un fenomen care îi face să treacă de la o formă la alta. Nici Pavel nu înţelegea prin moarte sfârşitul corpului fizic, ci doar că de fapt conştienţa nu dura decât până la „moarte“, că omul, atât timp cât rămânea legat de corpul său în viaţa pământească respectivă, nu-şi putea păstra conştienţa în acest corp decât până la moarte. Ori de câte ori Pavel vorbeşte despre moarte, putem adăuga: „absenţa unei conştienţe dincolo de moarte“.

Rudolf Steiner – Antroposofie și Creștinism.

Reclamă