Karma sau destin ?

Multa lume confunda karma cu destinul. Desi sunt noţiuni asemanatoare, relaţia dintre ele este aceea dintre scop şi acţiunea in vederea atingerii scopului.

Destinul este un scop, o ţintă, iar karma este acţiunea pentru realizarea lui. Cand venim in această lume, şi karma, şi destinul sunt destul de bine stabilite. Inainte de orice, spiritul işi stabileşte destinul vieţii pe care urmeaza s-o inceapă. El işi stabileşte obiectivul final al acelei reincarnări, cunoscand experienţele vieţilor anterioare, ritmul sau de evoluţie şi stadiul evolutiv in care se afla. Destinul suprem este integrarea in lumina, dar nu-si poate propune dintr-o data acest lucru.

Chiar şi un destin intermediar, de integrare in lumea spiritelor, poate fi hazardat cand evoluţia de pana atunci nu l-a apropiat de aceasta. Pentru a progresa, spiritul trebuie sa experimenteze foarte mult, intr-o succesiune de reincarnari, trecand prin multe situatii deosebite si rezolvand multe probleme.

Daca isi alege un destin indepartat de nivelul lui de evoluţie atins, va trebui sa experimenteze foarte multe şi omul nu va avea o viaţa usoara. Va suferi probabil foarte mult … dar suferinta nu înseamna neaparat evolutie! Apoi, in functie de destin ( pe care-l cunoaste foarte bine), spiritul isi alege trei lucruri: – in primul rand parinţii (spiritul ii alege pentru ca ii considera corespunzatori realizarii scopului) – in al doilea rand, momentul naşterii ( pentru a beneficia de o anumita conjunctura astrala) .

Aceasta influenta astrala il va ajuta sa-si indeplineasca destinul Oamenii apreciază lucrurile in funcţie de placerea lor, lucrurile bune fiind cele placute şi rele cele neplacute. Spiritul insa , are alte criterii de evaluare: este bun ceea ce corespunde destinului si rau ceea ce nu corespunde acestuia, oricat de placut sau nu ar fi pentru om – in al treilea rand, spiritul isi alege karma care sa-l conduca spre realizarea destinului. Niciodata nu exista o contradictie intre karma şi destin. Omul traieste la un moment dat pentru un anumit destin, cu o anumită karma.

Reclamă

sursa astrologykom.blogspot.com

Stiință și conștiință.

Dezvoltarea omenirii pe baze egoiste, în sistemul “pentru mine” a produs formarea unei prăpastii adânci între nivelul conștiintei omenirii și nivelul tehnologic pe care l-a atins. Tocmai pentru acesta au fost îngrijorați în timpurile lor Aristotel si Platon, când au interzis învățarea științelor celora care nu aveau un grad înalt de conștiință

Exista legătură între nivelul de conștiință al omului, adică între intențiile sale și potențialul său științific?

Desigur.

Fără intenția descoperirii scopului Creației , nu descoperim în cercetările științifice legile naturii și legile sociale în forma lor adevărată, ci descoperim numai un anumit punct de vedere al legii universului și acțiunea sa în universul îngust al lumii noastre. Căci, de fapt, noi cercetam legile universului cu instrumentele noastre egoiste “A primi pentru mine însumi”, de aceea noi receptionăm din ele numai anumite legături din toate elementele care ne înconjoară.

Fiecare lege funcționează în întreg spațiul universal, atât în lumea aceasta cât și în lumea spirituală, dar ca să o putem vedea în întregime, pe întreaga ei rază de acționare, o putem face numai în condițiile în care ne aflam și noi, cu simțurile noastre, în acest spațiu care cuprinde întreg universul. În acest scop trebuie să fim și noi proprietari de însușiri identice cu însușirile existente în acest spațiu, însușiri altruiste de dăruire, însușiri ale treptelor lumii spirituale.

Omul, cu însușirile sale, nu schimbă legile naturii și nici însușirile naturii: legăturile care sunt între puterile naturii nu se schimbă, ci în funcție de însușirile cercetătorului, natura își descoperă un alt aspect și nu o alta lege, astfel funcționează lucrurile în lumea noastra. Noi înțelegem numai ceea ce noi captăm și simțim cu cele cinci simțuri ale noastre. Adica simțirile noastre sunt întotdeauna individuale și personale. Dar din moment ce fiecare persoana are aceași natura, noi recepționăm legile naturii în forma identică.

Să ne schimbăm, acesta este singurul lucru care ne stă în putință să-l facem.

Natura rămâne asa cum este ea, numai ca rezultat al faptului ca omul însuși se schimbă, el simte în alta forma felul în care actionează asupra sa legile constante ale naturii. Omul își schimba felul în care se expune legilor naturii.

Din cauza schimbărilor produse în el, simte ca și cum natura s-a schimbat.

Natura este legea atracției, legile chimiei, legile fizicii, etc.

Aceste legi nu se schimbă în funcție de calitățile omului. Ceea ce se schimbă nu sunt acțiunile acestor legi ci felul în care omul le întelege.

Omul simte schimbarea în senzațiile care ajung la el, de aceea el crede că schimbarea s-a produs în exteriorul său, căci astfel este el alcatuit, el se crede centrul universului care nu se schimba.

Exista numai o singură stare de perfecțiune vesnică, omul schimbându-și calitățile, se apropie de aceasta stare și o simte tot mai clar. Adică singurele schimbări care se petrec în univers sunt schimbările care se petrec în interioriul simțurilor ființei umane, și în interiorul acestor schimbări omul simte ca și cum conducerea superioara se schimbă față de el.

De aceea trebuie să știm să ne schimbăm trasăsăturile interioare, pentru ca să știm să schimbăm legile naturii în favoarea noastră. Când vom ști să facem acestea, vom fi siguri pe rezultat, și viitorul nu va mai fi o necunoscută.

Michael Laitman -Interviu cu viitorul

Reclamă

Existenţa lumilor invizibile

În timpurile îndepărtate, marii iniţiaţi comunicau discipolilor Adevărul. Azi, marile Lumini ale lumii spirituale comunică celor chemaţi Adevărul. Astfel aflăm că în natura înconjurătoare există o diversitate de materii eterice, de diferite grade, a căror fineţe este atât de mare, încât simţurile fizice nu sunt în stare să ni le reveleze. Aceste materii sunt animate de unde vibratorii, diferite de cele care animă materia vizibilă, tangibilă, în sânul lor existând o infinitate de vieţuitoare, de aceeaşi compoziţie cu mediul unde trăiesc.
Aceste afirmaţii, ca şi multe altele, sunt primite azi de lumea savantă cu neîncredere, ba chiar cu ironie, invocând întrebarea:     „De ce nu se poate proba existenţa acestor materii şi forţe, de ce nu pot fi văzute, auzite şi pipăite de toţi oamenii?”
Răspunsul la această întrebare este următorul: Lumile hiperfizice, cu materiile şi forţele lor, nu pot fi văzute şi simţite, nu se poate lua cunoştinţă de existenţa lor, pentru că oamenii nu dispun deocamdată decât de organele de simţ necesare perceperii lumii fizice.
Este adevărat că omul are în fiinţa sa – pe lîngă organele de simţ fizice – şi organe de simţ impresionabile de prezenţa materiilor invizibile şi a entităţilor spirituale vieţuitoare în mediile hiperfizice, dar aceste simţuri dorm, stau latente în fiinţa noastră. Numai când aceste simţuri superioare vor fi puse în activitate, când vor fi chemate la viaţă, omul va deveni un medium între Cer şi pământ. Din acel moment el va auzi, simţi şi vedea materii şi fiinţe animate de alte forţe decât cele fizice.
Cu alte cuvinte, lumea hiperfizică este pentru om la fel cum este lumea culorilor pentru omul născut orb. El va auzi sunetele, va simţi cald sau rece, va pipăi lucrurile moi sau tari din lumea fizică, dar nu va avea nici o idee despre ceea ce înseamnă roşu, albastru sau verde. Mintea sa nu are posibilitatea să definească peisajele, perspectivele şi culorile, deoarece nu a avut niciodată un organ capabil de a primi vibraţiile luminii, care, sosind pe scoarţa cerebrală, se transformă în noţiuni de culori şi forme. In mintea orbului din naştere, lumea vizibilă de către un om sănătos nu provoacă nici o noţiune corespunzătoare; însă cu toate că nu o vede, ea există.
Faptul că cea mai mare parte din omenire nu vede fiinţele, materiile din lumile hiperfizice, nu este un argument că ele nu există. Dacă printr-o „minune” sau operaţie, orbul din naştere ar dobândi vederea, la început n-ar pricepe nimic, ar rămâne uluit, dar treptat, făcându-şi educaţia vizuală a imaginilor sosite pe cortex, ajunge să ia pe deplin cunoştinţă şi de acest domeniu necunoscut lui până atunci.
La fel s-ar întâmpla cu oricare dintre oamenii care dobândesc vederea spirituală. Dacă graţie unor evenimente neprevăzute, unei educaţii sau practici speciale, omul ajunge să-şi dezvolte simţurile superioare ale lumilor suprafizice, ar vedea forme şi ar auzi sunete neinteligibile la început, dar încetul cu încetul, obişnuindu-se cu ele, le va înţelege şi distinge unele de altele.
Pentru cunoaşterea acestei lumi invizibile se cer ani de zile de observaţii şi o continuă educaţie. Se petrece acelaşi fenomen ca în lumea fizică. Toţi oamenii au ochi; cei sănătoşi văd lucrurile şi fiinţele, dar oare toţi cunosc natura, funcţia şi rostul lor în angrenajul universului? Sunt necesari ani de studii pentru a le cunoaşte, deosebi şi afla rostul în decorul vast al naturii.
Unii oameni afirmă: „Deoarece noi, deocamdată, nu simţim, auzim sau vedem aceste lumi invizibile, înseamnă că nu a sosit timpul să le cunoaştem. Când va veni vremea, se vor dezvolta treptat şi simţurile superfizice din noi şi atunci le vom cunoaşte.    La ce bun să ne batem capul cu ele de pe acum? Să terminăm cu deplina cunoaştere a lumii fizice, şi apoi omenirea va trece şi la cunoaşterea lumilor necunoscute”.
Argumentul este puternic în aparenţă, însă greşit în fond, şi iată de ce. Să presupunem că suntem chemaţi neapărat într-o ţară îndepărtată, unde va trebui să trăim mulţi ani. Ei bine, se cade să cunoaştem din vreme condiţiile în care vom trăi acolo, mediul şi influenţa lui asupra noastră.
Bineînţeles că ajungând acolo, ne vom adapta, vrând-nevrând, acelui mediu, dar oare nu este mai
bine să cunoaştem din vreme noile condiţii şi să ne pregătim pentru ele? Evident că da. Aşa fiind, nu numai că nu este de prisos, dar chiar se impune să cunoaştem lumile invizibile, deoarece cunoscându-le din timp vom şti cum să ne comportăm atunci când dezbrăcând haina carnală, trupul, vom pătrunde în aceste lumi, unde ne vom desfăşura existenţa în forme noi de viaţă.
Pregătiţi ca atare vom fi scutiţi să rătăcim ani şi ani în neştiinţă şi să pierdem astfel o vreme îndelungată până să ne obişnuim iarăşi cu „noua” noastră patrie spirituală, veche din veşnicia veacurilor fără număr.
În afara acestui motiv esenţial, se cade să luăm cunoştinţă de aceste lumi şi pentru faptul că ceea ce vedem pe pământ nu este decât efectul unor cauze aflate în lumea invizibilă. Aşa de exemplu:un om simplu constată cum telefonul transmite voci de la un loc la altul, vede cum tramvaiul circulă pe străzi, vede efectul, dar cauza care le pune în funcţiune – electricitatea – nu o vede, nu o cunoaştem. Acelaşi raport există şi între lumea fizică şi cea hiperfizică. Noi nu vom ajunge să cunoaştem pe deplin lumea fizică, lumea efectelor, până nu vom avea cunoştinţe despre lumea invizibilă, hiperfizică – domeniul cauzelor tuturor fenomenelor, lucrurilor şi fiinţelor vizibile pe pământ.
Ori de câte ori o problemă este complexă prin natura ei, se cade să se vină cu exemple cât mai numeroase. Iată un arhitect decis să proiecteze o casă. Acest om nu va îngrămădi material peste material, fără nici o ordine, fără necesitate şi în cantităţi de prisos. Mai întâi se foloseşte de gândirea şi imaginaţia sa. Îşi croieşte în minte o formă de casă, cu o anumită distribuţie, cu un anumit aspect şi dimensiuni. După aceea aşterne pe hârtie ceea ce croise mental, şi încetul cu încetul, urmărindu-şi imaginaţia, face pe hârtie un plan. După acest plan, începe construcţia – realizarea fizică a unei concepţii. Cu alte cuvinte, întâi a fost o creaţie mentală, ideală, apoi a urmat realizarea ei într-o imagine, într-o formă aşternută pe hârtie, într-un proiect, şi în fine – realizarea ei în lumea fizică, cu material fizic. Ideea aparţine Lumii divine; imaginea, planul, aparţine lumii astrale; iar construcţia fizică aparţine lumii fizice.
Casa, opera fizică este trecătoare, pieritoare. Un foc, un cutremur o poate rade de pe suprafaţa pământului. Proiectul aşternut pe hârtie se poate distruge şi el, dar arhitectul are în minte imaginea casei, care nu se va distruge niciodată. Omul fizic, personalitatea creatoare va pieri şi ea, dar imaginea, creaţia sa mentală, va dura în vecii vecilor în lumea invizibilă, unde s-a imprimat ca pe o placă fotografică.
Într-adevăr, universul este plin de o sumă de materii extraeterate, numite fluide. Aceste fluide au, printre alte însuşiri, calitatea de a fixa pe ele imaginile, ideile emise de oameni, îngeri, supraîngeri şi alte entităţi spirituale. Cu alte cuvinte, în spaţiile infinite se găsesc arhivele2 naturii, unde se imprimă toate gândurile, evenimentele şi sentimentele omenirii, fie întrupate, fie destrupate.
Tot ce există pe pământ – aer, apă, munţi şi câmpii, flora şi fauna, totul are influenţă asupra omului. Dar în afară de influenţele lumii vizibile, asupra fiecăruia din noi se exercită influenţe şi mai mari, şi mai puternice – influenţele lumilor invizibile. Noi suntem, la un moment dat, rezultatul influenţei mediului vizibil şi invizibil asupra noastră, şi al muncii depuse de spirit – stăpânul trupului – potrivit evoluţiei sale. Să nu credem că ştim tot ce ne înconjoară. Chiar în lumea fizică – tangibilă, vizibilă şi cercetată cu simţurile noastre – se petrec o mulţime de fenomene de care rămânem neştiutori, pentru că simţurile noastre mărginite nu ni le fac cunoscute. De exemplu, se află înaintea noastră o statuie.
Undele luminoase căzute pe această formă se reflectă şi vin la ochii noştri, de unde sunt transmise la centrul văzului aflat pe cortex, de aici la suflet, şi prin intermediul sufletului conştiinţa noastră, spiritul, traduce aceste vibraţii în culoare şi formă.
Dar oare cunoaştem noi totul despre această lumină? Nu, şi iată de ce. Se ştie că lumina ce scaldă cu vibraţiile ei suprafaţa pământului, vine de la soare. Dacă facem să treacă printr-o prismă o rază de lumină, vom vedea că ea se descompune în mai multe fâşii colorate, care întâlnind un ecran, ne dau spectrul solar, compus din şapte culori: roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet. Noi atât vedem cu ochii. Cu toate acestea, adevărul este că fâşia de lumină mai dă naştere, trecând prin prismă, şi altor culori, unele înaintea roşului – infraroşu, şi altele dincolo de violet – ultraviolet. Într-adevăr, dacă punem o lentilă în dreptul spaţiului gol dinaintea roşului şi aşezăm în focarul acestei lentile o bucată de fosfor, vom vedea că fosforul se aprinde, deoarece razele obscure, invizibile ochiului nostru, trecând prin lentilă, s-au concentrat, s-au manifestat sub formă de căldură, aprinzând fosforul. Prin urmare, înaintea roşului există unde vibratorii producătoare de căldură.
Dacă punem la finele spectrului un paravan şi alături de el o placă unsă cu o soluţie de cianură de potasiu, vom vedea cum această placă se va lumina sub acţiunea razelor ultraviolete.
Fluidul este o materie formată din particule infinit de mici, de natură electrică sau magnetică. Aceste particule oferă un suport energetic pentru informaţii mentale şi sentimentale organizate în diverşi algoritmi. In funcţie de gradul evolutiv al vibraţiilor şi algoritmilor care animă aceste particule, există o scară infinită de calităţi ale fluidelor, de la cele inferioare, ce însoţesc pietrele, până la cele superioare, care intră în constituţia Divinităţii.
Arhiva Akaşă (sanscr. – eter, fluid) – Cronica sau memoria spirituală permanentă a tuturor vibraţiilor din univers.
Aşadar, există în razele soarelui culori infraroşii şi ultraviolete, invizibile ochilor noştri, dar sesizabile prin efectele lor. După cum ochiul nostru nu vede decât între anumite limite, urechea noastră nu aude decât sunetele produse în aer cu o frecvenţă între 32-36.000 de vibraţii pe secundă. Or în natura fizică înconjurătoare se produc vibraţii de o frecvenţă mai înaltă de 36.000 Hz şi mai joase de 32 Hz; dar urechea noastră nu le percepe, nu le aude, ca şi cum n-ar exista.
De aici tragem concluzia că suntem scăldaţi din toate părţile de vibraţii – unele transmise prin aer, altele transmise prin eter – de care însă nu avem cunoştinţă, pentru că nu deţinem organe potrivite recepţionării lor.
Aşa de exemplu electricitatea – ale cărei unde se transmit prin eter – are de la 1.046.000 până la 35.000 milioane vibraţii pe secundă. Fluidul electric ce se scurge pe firele electrice nu este văzut de ochiul nostru, pentru că vibraţiile sale au o frecvenţă foarte mare. Dar imediat ce curentul electric întâmpină o rezistenţă în drumul său – un filament de bec electric – numărul vibraţiilor prin eter scade între 350 milioane şi 760 milioane de vibraţii pe secundă, filamentul devine luminos şi ochiul nostru vede lumina.
Până în prezent se cunosc 63 categorii de vibraţii, din care fac parte undele hertziene, undele nancy, undele x, y etc. Dintre acestea, noi nu percepem decât opt categorii, prin urmare avem cunoştinţă de prea puţin.
Să presupunem că nervul optic n-ar dispune de sensibilitatea dobândită până în prezent; desigur n-am avea nici o cunoştinţă de lumina soarelui, atmosfera din jurul nostru fiind întunecată. Să presupunem acum că nervul ochiului ar fi impresionabil de undele electrice; în acest caz noi am vedea totul în jurul nostru, graţie luminii emise de electronii care ne înconjoară din toate părţile.
Astfel n-ar mai fi pentru noi, nici noapte, nici zi, ci o lumină continuă, atâta vreme cât electronii vor fi mânaţi mereu în vârtejul infinit de rapid al mişcării lor de rotaţie şi revoluţie.
Având în vedere acest principiu, înţelegem facultatea văzului şi auzului spiritual a unor persoane numite clarvăzătoare sau lucide. Cu toţii primim vibraţii din lumea hiperfizică, dar rămânem nesimţitori la acţiunea lor, deoarece conştiinţa noastră nu răspunde la influenţa lor, nu sesizează sosirea lor. Clarvăzătorii, lucizii, primind aceste vibraţii, le înţeleg, conştiinţa lor ia act de prezenţa lor, şi ei văd fenomene, fiinţe, materii şi forţe la a căror descriere rămânem pe gânduri.
Evident că şi între lucizi există diferite grade: unii văd binişor, alţii bine şi alţii foarte bine, la fel ca în cazul văzului fizic comun. Pentru aceşti oameni, vederea în lumea invizibilă este un act involuntar – privesc şi văd. Ei pot vedea şi cu ochii deschişi şi cu ochii închişi, ceea ce denotă o independenţă între vederea fizică şi cea spirituală. Ei văd cartea pe care o au în mână, dar în jurul ei, prin ea şi dincolo de ea văd lumea invizibilă.
În această lume, luminoasă prin ea însăşi, prin care circulă valuri de materii subtile, se vede o mişcare deosebit de rapidă în toate direcţiile. Prin urmare lumea invizibilă este şi ea materială, animată de numeroase forţe, desfăşurate conform unor anumite legi. Aceste materii sunt de diferite densităţi, formate fiecare din particule eterice de anumite dimensiuni şi constituţii, materii dispuse unele deasupra altora, conform fineţii lor, dar în acelaşi timp pătrunzându-se rând pe rând, cele mai fine pe cele mai grosolane, sau cu particule mai mari. Vom descrie aceste materii dispuse în zone diferite, unele deasupra altora, în decursul capitolelor următoare.
În peregrinarea lui pe calea evoluţiei, timp de mii şi milioane de ani, omul abia a ajuns să-şi dezvolte inteligenţa. Graţie acestei inteligenţe, el face azi descoperiri din ce în ce mai numeroase şi mai uimitoare. După scurgerea a mii şi mii de ani şi veacuri, omul va deveni mai bun şi mai înţelept, iubind tot ceea ce-l înconjoară. În fine, când evoluţia omenească va fi spre sfârşit, pe lângă o înaltă inteligenţă şi o bunătate îngerească, omul va dobândi puteri deosebite, forţe divine. Atunci se va termina evoluţia omenirii pe această planetă. Masa umanităţii înaintată astfel, ridicată până la termenul final al existenţei sale terestre, va trece pe un alt corp ceresc, pentru a-şi continua drurnul evolutiv infinit, iar cei înapoiaţi, întârziaţii, vor fi trecuţi prin întrupări, pe un alt glob, de aceeaşi natură cu Pământul, ca să-şi continue drumul neterminat. Constatăm că evoluţia omului necesită multe secole, şi totuşi fiecare dintre noi poate grăbi sau scurta durata acestei evoluţii. Aceasta presupune o metodă specială, o hotărâre nestrămutată, sacrificii mari, adică viaţa sfinţilor, a marilor mistici sau a yoghinilor. Prin alimentaţie şi meditaţie, prin retragerea departe de vâltoarea lumii, prin sfinţenia, iubirea şi jertfa manifestată pentru tot ce a creat Tatăl şi prin rugăciunile lor nesfârşite, aceşti oameni ajung să-şi activeze spiritul, dezvoltă forţele latente ascunse în adâncul lor, se iluminează şi dobândesc puteri divine şi cunoştinţe ignorate de omenire. Din rândul acestor oameni ieşeau savanţii de altădată, întemeietorii unei ştiinţe vaste, din care s-a oferit omenirii numai atât cât putea pricepe şi avea nevoie pentru avansarea ei.
Bietul savant de azi se străduieşte să ştie ce este eterul, cum este constituit atomul. Se zbate în ipoteze asupra vieţii, a constituţiei lui, dar nu va cunoaşte tainele vieţii decât în ziua în care îşi va ilumina fiinţa printr-o viaţă morală, corectă, conformă legilor divine – de blândeţe şi iubire pentru tot ce există în jurul său. Numai atunci spiritul său va lucra puternic prin cuirasa, prin învelişul său trupesc, şi va vedea cu ochii spiritului atomul mare cât roata plugului, îi va vedea constituţia, va înţelege viaţa şi evoluţia ei. Numai atunci când trupul său, când sistemul său cerebral va ajunge să vibreze ca şi atomul, savantul modern va ajunge să cunoască mai mult. Arunci nu va mai exista pentru el nici un mister privitor la atom. Va cunoaşte rând pe rând toate materiile invizibile, toate forţele ce lucrează asupra lor şi toate cauzele fenomenelor petrecute în natură. Reducând totul la materia fizică şi la legile ce o stăpânesc, savantul de azi nu poate, tocmai datorită acestui materialism feroce, să se înalţe în sfere mai înalte, să cunoască materii, legi, forţe şi fiinţe mai subtile, decât cele cunoscute în jurul său din copilărie.
În antichitate, cei dotaţi cu inteligenţă, cei pregătiţi de natură, se puneau sub conducerea unui mare preot, sfânt în conduita lui şi versat în cunoştinţe oculte şi ale naturii. Acesta, timp de 20-30 de ani, îi povăţuia pe discipoli, le descria şi arăta experimental tot ceea ce se referă la om şi natură.
În tot acest timp discipolii erau ţinuţi în locuri retrase, în plină natură, feriţi de influenţele lumii, de gândurile ei josnice, de pornirile ei pătimaşe, de influenţele ei magnetice. Somnul, alimentaţia, băile şi exerciţiile fizice, antrenamentele mentale şi rugăciunile, toate erau reprezentate şi executate cu scrupulozitate. An de an, se dezvolta în ei vederea în lumea invizibilă şi auzul în lumea tăcerii, a celor fără glas.
Când discipolul dobândea aceste două instrumente de cercetare a naturii, dincolo de materia tangibilă şi analizabilă, marele guru, iniţiat sau preot, începea să-i descrie lumea fizică şi lumea hiperfizică. Ii făcea cunoscută matematica, biologia, chimia şi aşa, rând pe rând, tot ce înconjoară pe om, natura întreagă. O dată intrat în stăpânirea lor, trecea la studiul forţelor şi materiilor superfizice, a materiilor eteriforme, a fiinţelor invizibile ochilor fizici. Când – după ani de zile – îşi însuşea întreg acest domeniu, trecea la cunoaşterea originii şi a creaţiei universurilor, a vieţii şi a tuturor fiinţelor. După aceea îşi încheia cariera de discipol cu aflarea celor mai înalte cunoştinţe îngăduite unui muritor – noţiuni referitoare la Creatorul lumilor şi atributele Sale.
Din ziua când a reuşit să-şi înfrâneze simţurile şi dorinţele, să-şi ordoneze gândurile, să respingă influenţele semenilor săi, el ieşea în lume, păşea în mijlocul omenirii, devenea la rândul său o mare lumină spirituală.
De acum înainte, cunoscător a ceea ce există pe pământ şi în Ceruri, el poate să-şi lase trupul pe pat, la umbra unui copac, într-un loc retras, iar împreună cu o parte din sufletul său să iasă şi să se îndepărteze de trup, să se ridice în spaţiu, ca un nor nevăzut, şi acolo să vadă, să cerceteze, să audă şi să primească sfaturile marilor Lumini spirituale, înaltele entităţi spirituale diriguitoare ale evoluţiei lucrurilor şi fiinţelor de pe planeta noastră.
În această fază, iniţiatul posedă puteri deosebite; poate face ceea ce omul numeşte „minuni”1. El se ridică în aer, merge pe suprafaţa apei, stă în mijlocul flăcărilor, se face invizibil, vindecă boli şi face o serie nesfârşită de fapte, pentru că ştie să mânuiască toate materiile, cunoaşte secretul legilor ce le guvernează, realizând — asemenea unui mic creator — orice doreşte. Vai lui dacă o va face din vanitate sau împotriva semenilor săi!
Un asemenea om era privit – cum ar fi privit şi azi – ca un supraom, respectat de toţi. De la aceşti iniţiaţi au rămas până în zilele de azi ceea ce se mai cunoaşte, ca tradiţie, despre lumea superfizică.
‘ Anumite fenomene şi activităţi spirituale sunt în mod greşit denumite „minuni” sau „fenomene paranormale”, ele fiind cât se poate de normale. Dacă în urmă cu câteva sute de ani i s-ar fi prezentat omului imaginea unui televizor, el ar fi spus că este vorba de ceva paranormal şi cu toate acestea televizorul este azi foarte normal chiar şi pentru cei mai neştiutori copii. Mai paranormal este faptul că deşi suntem creaţi de Tatăl şi vieţuim în creaţia Sa, ne sustragem mereu de a-I fi recunoscători şi de a ne considera adevăraţii Săi copii.

Fragment din ”Din tainele vieții și a universului” Scarlat Demetrescu

Reclamă

Somnul și liniștea sufletului

Somnul este un exemplu perfect de combinație între disciplină și grație.

Tu nu te poți face singur să dormi. Nu poți obliga corpul să doarmă fără a avea un motiv întemeiat , o oboseală manifestă, consumul anumitor medicamente sau alti stimuli externi. Somnul este un act de predare. Este o declarație de încredere.

Nu putem face noi înșine să ne producem somnul, dar putem crea condițiile necesare pentru un somn liniștit.

Cum se ajunge la starea de somn conștient fără stimuli externi?

Ei bine,fiecare persoană este diferită și fiecare situație are propriile provocări. Obținerea stării de somn a corpului tău necesita unele încercări care probabil vor da unele stări de eroare, dar ca să ai parte de un somn conștient și relaxat ,cu vise plăcute care să ți le și aduci aminte ,există câteva acțiuni preparatorii care trebuie făcute sau evitate pentru a crește calitatea somnului.

În primul rând ora de culcare ar fi ideal să fie aceeași în fiecare zi,în al doilea rând, o muzică liniștitoare contribuie foarte mult la starea în care vei adormi. Multă lume consideră că somnul este modul în care te odihnești cel mai bine. E adevărat pe undeva ,dar somnul odihnește numai trupul și mentalul, zbuciumurile sufletești nu se vindecă prin somn. Una din lucrurile cele mai importante care trebuie făcute înainte de culcare este să îți liniștești sufletul.

Un remember asupra activității din ziua care a trecut ,mai ales asupra trăirilor de care ai avut parte ,și mai ales cele care au avut un impact negativ asupra ta ,înțelegând în primul rând că în acel moment nu mai poți modifica trecutul , dar poți măcar în experiențele negative pe care le-ai trăit peste zi să cauti o parte pozitivă care să o valorifici transformând-o într-o învățătură care să te ajute în modelarea atitudinilor tale viitoare.

Somnul este perioada în care pierdem controlul asupra corpului și a raționalului nostru și totuși nu murim. Înseamnă că ceva trăiește în noi în timpul somnului.

Ce a mai rămas viu ? Sufletul .

Atunci cum putem avea un somn liniștit dacă o componentă a noastră este cuprinsă de neliniște?

În concluzie ,ar fi ideal dacă sufletește ne-am culca odihniți ,am ierta pe cei care noi credem că ne-au greșit în acea zi ,i-am accepta așa cum sunt ,chiar mai mult de atât ,să le dăruim un gram de iubire iertându-i . Noi suntem singurii care putem face asta dacă dorim ,iar dacă trebuie ca să ierți pe cineva ,asta înseamnă să te duci la întâlnire cu sufletul lui. Iar datoria noastră este să mergem la întâlnire chiar dacă el nu vine. Vom avea senzația datoriei împlinite.

Mai simplu de atâta nu poți să ajungi la un somn conștient și liniștitor.

Radu Drăgan

Reclamă

De la divertisment spiritual la creștere spirituală

La început, ce este divertismentul spiritual?

A citi, a participa la întâlniri cu tematică spirituală, a participa la discuții sau a viziona filme spirituale și a discuta despre aceste subiecte cu alții dar fără a aplica învățaturile în viața de zi cu zi este doar divertisment spiritual.

În prezent, acest lucru se întâmplă cu majoritatea oamenilor .

Chiar dacă o persoană va citi și va asculta toate cărțile și discursurile tuturor maestrilor spirituali ai acestei lumi , dar nu va face nimic practic, va rămâne aproape aceeași persoană care a fost înainte de a cunoaște toate aceste lucruri.

Devine doar o persoană care are foarte multă informație și doar atât.

Dacă un om dorește să crească spiritual, trebuie să și aplice învățăturile pe el însuși pentru a le înțelege și a le transforma în credințe .

Acesta este motivul pentru care, oamenii nu păstrează un ritm ascendent de creștere spirituală, după ce cursurile , seminariile sau întâlnirile cu anumiți învățători spirituali iau sfârșit.

Elementele care duc la lipsa continuității sunt  absența practicii, lipsa perseverenței și cea mai importantă  CREDINȚA CĂ POȚI FI MAI MULT ȘI MAI BUN DECÂT EȘTI.

SPIRITUALITATEA NU E CEVA DE NATURA MISTICĂ ,ESTE CEVA CARE DACĂ NU ESTE ÎNȚELES ARE O INTERPRETARE MISTICĂ ÎN MENTALUL NOSTRU ,SPIRITUALITATEA ESTE STAREA DE NORMALITATE ÎN CARE SE FACE FUZIUNEA TUTUROR STRUCTURILOR NOASTRE ÎNTR-UN TOT UNITAR, ESTE O STARE DE ECHILIBRU.

Radu Drăgan

Reclamă

Sacralizare și desacralizare – Ce a ajuns lumea………

Sacralitatea este definită ca şi calitatea unui persoane, obiect, fenomen de a inspira sentimente de veneraţie, solemnitate, sacrosanctitate, “mysterium tremendum, a acelei majestas care emană o putere copleşitoare; descoperă de asemenea teama religioasă de un mysterium fascinans, în care înfloreşte fiinţa in plenititudinea ei desăvârşită.” (Eliade, 1995). Sacrul este criteriul care defineşte două moduri de a fi în lume: sacrul şi profanul. Realitatea imediată a unui obiect sacru se schimbă în realitate supranaturală pentru indivizii cu o experienţă religioasă, întreaga natură devenind altceva, fără a-şi pierde însă calităţile anterioare. Pentru existenţele sacralizate, micul dejun, munca, educaţia, achiziţionarea unei locuinţe, a unui nou loc de muncă nu sunt niciodată acte pur fiziologice sau utilitariste, ci o modalitate de a accesa transcendenţa, o integrare in mit. ”Suveran faţă de natură, supus Divinitaţii, nemuritor şi liber prin depăşirea extramundană a condiţiei sale – acesta este omul creştin” (Ţuţea, Cugetări Memorabile)

Perioada pe care pot fi studiate cel mai bine metodele şi mijloacele sacralităţii, pe individul român este perioada anterioară regimului comunist, iar ca şi localizare spaţială, prioritar mediul rural. “Nivelul meu intelectual, chiar dacă sunt savant, nu depăşeşte nivelul unui popă obscur din Bărăgan. Pentru ca preotul ăla, în ritualul lui din biserica aia din lemn sau piatră, stă de vorbă cu absolutul. (…) Ţăranii formează o comunitate şi orăşenii o societate. Când va dispărea ultimul ţăran din lume – la toate popoarele, vreau să spun – va dispărea şi ultimul om din specia om. Şi atunci or să apară maimuţe cu haine. Ţăranul este omul absolut.” (Ţuţea, Cugetări Memorabile). Societatea tradiţională românească antecomunistă ilustrează aproape complet calitatea sacrului de a rupe spaţiul in două, de a despărţi teritoriile profane de cele sacre, astfel se construieşte o opoziţie între teritoriile locuite, organizate după principiile cosmogonice – “lumea noastră”, o lume consacrată, o lucrare a divinităţii şi celelalte teritorii, teritorii corupte, malefice, haotice, invadate de demoni.

O etapă sacră, incărcată de ritualuri ale vieţii ţăranului român este alegerea locului unde îşi va ridica locuinţa, construirea şi organizarea sa. Astfel, ţăranul român îşi aşează lumea în “centru” , indiferent ca locuieşte la periferia capitalei sau într-un sătuc uitat in munţii Apuseni, lumea ţăranului pare a avea mereu o poziţie centrală. Acest motiv este desprins din cosmogonie, prima dată a fost creat centrul lumii, iar restul s-a dezvoltat plecând dinspre centru spre margini. “Omul societăţilor tradiţionale nu putea trăi decât într-un spaţiu deschis către înalt, unde ruptura de nivel era simbolic asigurată şi unde comunicarea cu lumea cealaltă, lumea transcedentală, era posibilă prin mijlocirea ritualurilor. Pe scurt, oricare ar fi dimensiunile spaţiului său familiar – ţara, oraşul, satul, casa – omul societăţilor traditionale simte nevoia de a exista mereu intr-o lume totala şi organizată, intr-un Cosmos.” (Eliade, 1995, 16) . Construcţia şi inaugurarea unui sat, sau a unei locuinţe era un eveniment de importanţă maximă, toate etapele: alegerea locului, poziţia noii “lumi”, inaugurarea incercau să imite facerea lumii, astfel locul era sacralizat. Locuinţa in gândirea tradiţională nu este vazută din perspectivă utilitaristă, ca un obiect care este cu atât mai valoros cu cât iţi satisface mai multe nevoie psiho-fiziologice, ci este văzută ca propriul Univers, care este construit intocmai după standardele divinităţii.

La polul opus, individul societăţii moderne nu işi asumă crearea unei noi lumi şi nici nu imită gesturile divine , casa având doar valoarea unei “maşini de locuit” (Le Corbusier). Casa este utilă atâta timp cât serveşte societăţii industriale, oferă muncitorului un loc confortabil in care se poate odihni după o zi de muncă, ca mai apoi să poată incepe o altă zi la eficienţă maximă. Casa nu are valoare spirituală, nu face parte din nici un mit cosmogonic şi poate fi părăsită oricând pentru o alta mai funcţionala.

“Nici timpul nu mai avea răbdare…” (Preda, Moromeţii)
Ulterior epocii gândirii tradiţionale , miticizată şi sacralizată, în care dimensiunea spirituală şi religioasă se impacă perfect cu viaţa cotidiană a oamenilor, urmează în România anilor ’40 , instalarea regimului comunist. Principiul central al comunismului era egalitatea absolută a tuturor oamenilor, el punea pe aceeaşi treaptă strungarii şi oamenii de ştiinţă, oamenii de cultură şi analfabeţii, punea in pericol libertatea indivizilor chiar prin acest utopic principiu al egalităţii. “Comunismul e imanetism absolut: el mută complet omul in lumea asta. Comunismul înseamnă negaţia omului total, că omul total aparţine la cele două lumi: lumea trecătoare şi lumea veşnică. Or, comunismul ancorează în dimensiunea lumii trecătoare şi în felul ăsta nu e uman. Pentru că dacă îi spui unui om normal: mă, eşti un animal raţional muritor şi după tine rămân doar viermi şi minerale – îţi dă cu bâta în cap!”

Egalitatea coercitivă pe care a aplicat-o sistemul comunist valorilor culturale româneşti a fost sterilizantă şi stă la baza ideii morţii absolute care a fost indusă cetăţeanului. In perioada antecomunistă, homo religiosus ducea o existentă plină de sens, îşi găsea raţiunea vieţii în transcendenţă, moartea era vazută ca un act creştin, ca o trecere la o altă etapă; în comunism omul moare pentru totdeauna ca orice animal. “Adică murim ca şi caprele, numai că e mare lucru că exista Kant, Descartes, există Newton, mă rog, atâţia mari creatori de cultură, şi există şi făuritorul de religie, Cristos – dar nu ne interesează!” (Ţuţea, Cugetări Memorabile).

Criza desacralizării este resimţită în Europa cu cateva decenii de dinainte de instalarea comunismului din Romănia. La 1889, Nietzsche afirma în Amurgul Idolilor: “Sfântul plăcut lui Dumnezeu e castratul ideal… viaţa sfârşeşte acolo unde începe împărăţia Domnului! (…) Să luăm în considerare în cele din urmă ce naivitate e în general să spui: Ar trebui ca omul să fie aşa şi pe dincolo! Realitatea ne prezintă o încântătoare bogăţie de tipuri, o abundenţă risipitoare a unor jocuri şi alternanţe de forme, iar un oarecare amărât de băgător de seamă moralist spune la asta: Nu! Omul ar trebui să fie altfel. Ba chiar şi ştie cum ar trebui să fie maţe-friptele şi fariseul; îşi zugrăveşte chipul şi privindu-se, parcă aievea împieliţat, zice: Ecce Homo!” condamnând astfel riturile religioase din acea perioadă. “Tot mai mult mi s-au deschis ochii în privinţa acelei economii ce încă mai are nevoie şi ştie să se folosească de tot ceea ce sfânta ţicneală a preotului, a raţiunii bolnave din preot condamnă, în privinţa acelei economii în legea vieţii, ce trage foloase până şi de pe urma nesuferitei specii a fariseului, a sacerdotului, a virtuosului – ce foloase?” În aceeaşi lucrare putem identifica argumente spre a demonstra indispensabilitatea sacralităţii în existenţa cotidiană a indivizilor. Chiar Nietzsche clasifica oamenii în 4 categorii: sfinţii, eroii, geniile şi oamenii normali şi condamna uniformizarea, tendinţa vremurilor de a aşeza geniile pe aceeaşi treaptă cu oamenii mediocri.

În concepţia lui Nietzsche miturile sunt exploatate utilitar: omul mediocru se încrede în Dumnezeu pentru că senzaţia de plinătate şi putere superioară lui îi conferă confort. Dar Biserica intervine în acest confort, utilizând psihologia erorii – se fabrică noţiunea de liber arbitru care are ca scop o omenire aparent responsabilă, dependentă de sine. Aşadar homo religiosus este obligat să îşi asume responsabilitatea pentru valorilor culturale pe care şi le însuşeşte, iar pentru orice greşeală – “păcat” – este pasibil de pedeapsă şi judecată. În concluzie, sacralitatea este utilizată la nivel funcţional, ea nu mai împlineşte existenţa individului dându-i un ţel divin, ci este un instrument coercitiv.

În România, desacralizarea din timpul comunismului, atinge în cazuri izolate, paroxismul. Un exemplu relevant îl constituie Experimentul Piteşti. Acest genocid care a avut drept scop generarea “omului nou” a funcţionat pe principiul, că un om care a fost în totalitate desacralizat, căruia i-au fost şterse toate valorile culturale şi spirituale, va fi în totalitate devotat scopurilor insuflate ulterior acestui proces de reeducare. Au fost astfel aleşi oameni cu ţinută morală înaltă, cu valori culturale statornice: oameni de cultură, clerici, gospodari pricepuţi, diplomaţi, studenţi de prestigiu însă aceastea operaţiune de depersonalizare, acest asasinat moral nu a funcţionat tocmai asupra persoanelor care au fost consecvenţi în a menţine sacralitatea în cotidianul lor.

“Credinţa ne dă bucurie, pentru că ne pune brusc de acord cu ce este real.” (Steindhardt, 1991, Jurnalul fericirii)
Epoca în care trăim ne îndeamnă la optimism, sentiment confirmat şi fundamentat de cea mai mare parte a blogosferei şi a ultimelor evenimente organizate de societatea civilă atât la nivel global, cât şi în România. Încă de după ieşirea din comunism au început să fie percepute simptome timide de resacralizare, de redobândire a divinului în aspiraţiile, valorile culturale ale generaţiei din care facem parte şi chiar şi în viaţa cotidiană.

Experimentul din ianuarie, 2009 de la metroul din Washington DC, în care unul din cei mai valoroşi violonişti ai lumii a sustţnut un recital incognito de o oră, timp în care doar 6 oameni s-au oprit să îl asculte a bifat cu o linie roşie valorile culturale ale societăţii contemporane. Datorită industrializării excesive, modului capitalist de a ne duce existenţa tindem să cunoaştem mediul înconjurător doar la nivel luciferic, ignorând informaţiile care se lasă descoperite doar paradisiac, prin intermediul spiritului. Însă, în ultima perioadă se constată o schimbare radicală a modelului comportamental apreciat, o reinventare a standardelor, definiţia unanimă dată omului de succes nu mai include exclusiv criterii legate de planul fizic, material; în secolul 21 se constată o explozie a fenomenului de “down-shifting”, de reîntoarcere a omului modern către valorile culturale de odinioară, către transcendenţa în defavoarea valorilor pur materiale. Etaloane comportamentale constituie acum indivizii care au o legatură aproape intimă cu natura, căutând prin cele mai banale gesturi să o protejeze şi să o preîntâmpine în procesul său de regenerare – curentul ecologist, indivizii care frecventează des în timpul liber teatrul, opera, spectacole de balet şi manifestaţii culturale, individul altruist care practică voluntariat în diverse organizaţii non-guvernamentale, dorind să întoarcă societăţii o parte din agoniseala sa spirituală.

Resacralizarea este o reacţie firească a individului modern, după perioada de austeritate spirituală la care a fost supus. “ Ateii şi materialiştii se deosebesc de animale doar pentru că nu au coadă!” (Tutea, Cugetări memorabile) . Demersurile resacralizării sunt vizibil creionate în bloguri şi pe reţelele sociale, ong-urile au o autoritate din ce în ce mai mare la nivel internaţional pentru reintegrarea valorilor originare, indivizii sunt într-o permanentă aşteptare pasivă, la apariţia unor mici manifeste care susţin reîntoarcerea la valorile culturale din perioada antecomunistă, mulţimile reacţionează, devin efervescente, se aliază. Un exemplu notabil îl constituie succesul răsunător pe care l-a înregistrat un manifest lansat de Alexandra Svet, om de afaceri local, pe reţeaua de socializare Facebook. “Petre Tutea nu a luptat o viaţă pentru ca d-ra din Bamboo şi un cioban să fie aleşi să ne reprezinte în Parlamentul European. Probabil se răsuceşte în mormânt când vede un popor cultivat ascultându-şi conducătorii schimonosind cuvântul Google.” (Alexandra Svet). Astfel de manifestări antrenează mase din ce în ce mai numeroase în fiecare zi, mase care vor să îşi recapete statutul privilegiat de “om după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, de om pe care după moartea fizică îl aşteaptă o etapă superioară de evoluţie şi nu transformarea în viermi şi minerale.

de Daniel PARPALEA

Furia – povestire zen

Se povesteste că odată, o femeie care era mereu furioasă a mers la un călugăr zen si i-a cerut să-i spună cum să facă pentru a nu mai fi mereu în această stare în care producea atat de multă nefericire în jurul ei, prietenilor, rudelor si îsi crea probleme.
– Nu vreau să fiu furioasă! Dar nu mă pot abtine!
Privind-o, călugărul a observat că era o doamnă extrem de bine îmbrăcată, elegantă si îngrijită făcea evident dovada că era o persoană orgolioasă care punea mare pret pe modul în care arăta. Asa că i-a spus:
– Doamnă, tot ce trebuie să faceti este să purtati mereu la dumneavoastră o oglindă. Si, data viitoare cand vă înfuriati, scoateti oglinda si puneti-o în fata dumneavoastră.
Avand încredere în spusele călugărului, doamna si-a pus oglinda în sacul de mană. Iar cand inevitabilul s-a produs, cand s-a înfuriat si a început să tipe la cineva, si-a reamintit si a scos oglinda:
– Aaaaa! a tipat speriată. A fost socată de imaginea pe care a văzut-o! Niciodată nu-si dăduse seama că putea să arate astfel!
Tot machiajul din lume nu pot face o femeie furioasă să arate frumos! Ca să nu mai spunem de un bărbat furios: arată ca un monstru!
A fost atat de tulburată de felul în care arăta, încat din acel moment nu s-a mai înfuriat niciodată!
Asa se povesteste.

Ajahn Brahm spune mai departe:
Eu nu cred în ce spune povestea asta nici măcar o secundă!
Dar trebuie să aibă o semnificatie mai adancă! Evident că am reprodus povestea exact asa cum am auzit-o. Dar eu nu voiam containerul voiam continutul. De fapt la ce se referea? La oglinda mindfulness* în care să te privesti.
Data viitoare cand te înfurii – cum te simti? Tine oglinda mindfulness în fata mintii tale si priveste: cum te simti în interior? Cum este cand esti furios pe cineva?
Mintea ta este ca un dragon care zgarie cu ghearele, muscă cu coltii si loveste cu coada! Si, mai presus de toate aruncă flăcări pe gură si fulgere pe ochi! Tot ce se află în jur e în mare pericol! Mintea ta e ca o persoană nebună!
Dacă  reusesti să vezi asta de mai multe ori, va veni o vreme cand nu te vei mai înfuria.
De ce să-mi fac mie una ca asta?!
Cand realizezi cum se simte – prin putină reflectare, prin a privi în interiorul tău în loc să te pierzi în furie asta e suficient pentru ca, după o vreme să încetezi. Nu mai vrei să te simti astfel! E cu adevărat extrem de dureros! Si te urateste, te face neplăcut!

Întoarcere la realitate.

Trăim în vremuri de mare foame spirituală,iar în fiecare din noi se află și mijlocul de a depăși această foame.Oamenii din întreaga lume încep să simtă prezența unui sâmbure în interior.Această sămânță a fost ignorată multă vreme de sociologie,psihologie si de medicină.Fără a fi călauziți călăuziți în aceste domenii ,oamenii se văd nevoiți să caute metode de a o îngriji. Unii se îndreaptă spre înțelepciunea străveche, alții către tradițiile religioase,alții spre stiinta modernă.

Dar toate aceste lucruri încep să se schimbe.

Poate că simțiți un dor inexplicabil în interiorul vostru, nu vă speriați ,este Eul autentic din voi care vrea să iasă la suprafață, este acel ceva care face lucrurile să meargă ,este acel nu știu ce? pentru oamenii de știință ,este sufletul pentru oamenii mai puțini raționali. Dar oricum ar fi denumit ,nu putem să-i negăm existența pentru că îl simțim în fiecare moment al existenței.Este chemarea la schimbare ,este chemarea voastră spre adevăratele valori morale,spre voi ca entitate umană nu ca rotiță a unui mecanism automat care functionează după reguli pe care nu le-am trecut prin filtrul emoțional, le-am luat de bune pentru că funcționăm pe principiul AȘA TREBUIE indiferent dacă e bine sau rău.

Radu Drăgan.

Reclamă

Inițiere pentru toți ?

Iniţierea este o muncă pe care fiecare o face asupra lui însuşi, o muncă neîntreruptă de organizare interioară, de purificare, de stăpânire de sine. Ori, ceea ce se petrece acum, acest interes pe care îl constatăm din ce în ce mai mult pentru lucrările de magie şi ocultism este mai mult decât îngrijorător. Pentru că el nu exprimă nevoia unei spiritualităţi adevărate ci dorinţa de a intra într-un domeniu necunoscut, misterios, interzis. De altfel, vedem rezultatele: aceste cărţi nu fac oamenii mai înţelepţi, mai echilibraţi, mai puri; din contră, ele descătuşează în ei forţe obscure, zăpăcesc ideile lor, fac din ei victime ale entităţilor inferioare, care nu caută decât să se hrănească pe seama oamenilor.

Timp de secole Biserica a combătut, pe nedrept, tradiţia iniţiatică. Dar ceea ce este pe cale de a se produce acum: ştiinţele oculte puse la dispoziţia tuturor oamenilor slabi, vicioşi, rău intenţionaţi, nu este de dorit. Dacă Iniţiaţii din trecut au dat ca precept: “a tăcea” este pentru că ştiau că secretele Ştiinţei iniţiatice puteau deveni arme foarte periculoase în mâinile oamenilor care nu erau pregătiţi să le primească. Pentru că natura umană este astfel făcută că, orice îi veţi revela, adevărurile cele mai sublime, mai divine, ea va încerca să le utilizeze pentru a servi interesele sale cele mai personale şi egoiste. De aceea tot ceea ce se dă oamenilor pentru binele lor, pentru salvarea lor, ei deturnează şi utilizează în realitate pentru ruina lor şi a altora.

Din ce în ce mai multe experimente se fac acum pentru a descoperi puterile gândirii, influenţarea obiectelor sau fiinţelor umane, acţiunea la distanţă, aflarea de informaţii secrete. Există persoane care exersează pentru a influenţa prin gândire atleţii care participă la competiţii sportive şi astfel să-i facă să câştige pe unii şi să-i facă să piardă pe alţii. Fără să vorbim de cei care se ocupă să impregneze obiecte cu influenţe nocive pentru a le trimite, sub aparenţa cadourilor, unor demnitari sau înalte personalităţi în scopul de a le dăuna şi a slăbi ţara lor. Toate aceste cercetări care se fac asupra puterii gândului, pentru a o utiliza într-un scop distructiv, sunt la fel de periculoase ca şi cercetările asupra armei atomice şi, din punct de vedere moral, ele sunt încă şi mai de condamnat. Omul nu are dreptul de a se servi de acest factor divin, gândirea, pentru a face rău. Aceasta este magie neagră, iar cei ce o practică trebuie să ştie că mai repede sau mai târziu vor fi pedepsiţi.

Nu este nimic rău în sine a vrea să cunoşti puterile gândului. Dar şi aici există, din nefericire, tot felul de oameni care vor să utilizeze aceste cunoştinţe în sensul în care le convine. Întotdeauna natura inferioară este cea care se manifestă în om pentru a-l împinge să profite de toate mijloacele care-i cad în mână. Iată de ce atâtea civilizaţii au dispărut până acum, şi a noastră de asemenea va dispărea, dacă aspectul moral, dragostea, bunătatea nu vor fi biruitoare. Când lăsăm intelectul să domine, cum el nu are prin el însuşi nici o moralitate, el nu se preocupă decât de a pune noi mijloace ştiinţifice şi tehnice la dispoziţia omului, fără să se întrebe cum le va folosi. Şi este de asemenea pentru ştiinţele oculte. Pentru că nu trebuie să credem că, dacă oamenii sunt atraşi de ştiinţele oculte, este pentru că ei au aspiraţii mistice sau un elan spre spiritualitate. Deloc. Ei pot fi chiar cei mai mari materialişti. Dar, deoarece s-au convins că pot găsi aici mijlocul de a-şi satisface ambiţiile lor, să obţină succese, îşi spun: “De ce nu? Să încercăm, vom vedea cum va fi”, şi încearcă.

Oamenii au dorinţe, nevoi… acestea nu lipsesc! Ceea ce le lipsesc, sunt calităţile de inteligenţă, răbdare, perseverenţă, pentru a obţine ceea ce îşi doresc. Ei caută mereu să ajungă cât mai repede folosind mijloacele cele mai uşoare. Şi când li se propune magia, ei cred că ea le poate aduce succese rapide şi sunt gata să se avânte în orice experienţă.

Priviţi câţi editori, de câţiva ani încoace, s-au apucat să publice lucrări de ocultism! Unele dintre aceste cărţi conţin reţete înspăimântătoare, mergând până la a indică cum să faci un pact cu diavolul. Ceea ce este foarte grav şi poate nu o ştiţi, este că există mulţi oameni, mai mulţi decât vă imaginaţi, care se interesează de aceste practici. Şi cei mai puternici reuşesc! De ce? Pentru că pasiunile lor, ambiţiile lor, invidia şi încăpăţânarea pe care o depun pentru îndeplinirea acestora, serveşte drept hrană, momeală spiritelor infernului; ei reuşesc astfel să le atragă, să comunice cu ele, şi aproape să le dea viaţă.

Oamenii nu îşi dau seama de pericolul pe care îl prezintă practicarea magiei negre. Ce responsabilitate există pentru autorii şi editorii acestor cărţi! Cum ei nu se gândesc decât cum să câştige bani, ei se păzesc să explice în detaliu cititorilor toate pericolele care decurg din aplicarea reţetelor lor, nu le pasă că alţii îşi vor pierde sufletul din cauza lor. Ei pun la dispoziţia unor oameni care nu au învăţat încă să-şi stăpânească impulsurile lor instinctive mijloace de satisfacere a tuturor ambiţiilor… Cum putem să credem că aceşti oameni vor rezista? Unii doresc să obţină dragostea unui bărbat sau a unei femei, sau să se răzbune pe un duşman, sau să-şi satisfacă ambiţia sau lăcomia de bani, şi cum aceste dorinţe sunt mai puternice decât gândirea, ei decid să recurgă la magie neagră. Este atât de tentant să vezi toate aceste dorinţe îndeplinite! Câţi oameni, care ştiu că alcoolul sau tutunul le distruge sănătatea, nu pot să învingă nevoia de a bea şi de a fuma! Este la fel cu practicile magice: de ce să pui la dispoziţia unor oameni slabi mijloace care, sub influenţa unei dorinţe sau a unei pasiuni necontrolate, le vor folosi la a pierde pe alţii sau a-i pierde pe ei? Ei da! Pentru că ei atrag entităţi malefice care vor să-i prade, de asemenea, şi pe ei. Numai că, nimeni nu-i previne. Autorii cărţilor de magie neagră ar trebui să ştie că sunt nişte criminali şi că într-o zi justiţia divină îi va pedepsi. Să nu fie miraţi, în ziua aceea. Nu avem dreptul de a atrage oamenii în regiunile infernului, nu avem dreptul să-i antrenăm decât spre Cer.

Câte cazuri se cunosc, în istorie, de oameni care au pierit lamentabil pentru că s-au amestecat în magia neagră! Desigur, se pot obţine şi rezultate, dar trebuie cunoscute pericolele pe care aceasta le reprezintă şi ar trebui să nu se angajeze nimeni pe acest drum, pentru că abisul îi aşteaptă pe vrăjitorii şi magicienii negri. La ce serveşte să ai ambiţii spirituale, dacă nu ai conştiinţa consecinţelor apropiate sau îndepărtate ale actelor tale?

fragment din Cartea Magiei Divine -Omraam Mikhael Aivanhov

Reclamă

Spiritualitate ,Cunoastere și Iluminare

Înainte ca lumea în care trăim să se dezvolte ,să se ultraraționalizeze , cunoașterea era rezervată unor cercuri restrânse de oameni .

Cunoașterea nu înseamnă să știi multe ,înseamnă să înțelegi esența lumii în care trăiești,să înțelegi dincolo de tine ,să  înțelegi că tu ești doar o mica fărâmă de nisip din oceanul Universului care dacă nu își face treaba și nu înțelege ce reprezintă în acest ocean ,nu există .

Spiritualitatea înseamnă muncă asiduuă cu tine însuți , înseamnă să îți dezvolți intuiția ,percepțiile ,trăirile. Spiritualitatea nu este înafara ta ,este înăuntrul tău ,a existat întotdeauna acolo ,trebuie doar trezită. Ține de spirit ,care îl ai în permanență înăuntru dar doarme ,e ascuns după ego , după dorințe raționale,îl lași să doarmă pentru că ești ocupat cu competiția cu ceilalți. Spiritul se trezește în momentul în care intri în competiție cu tine însuși ,când lansezi în eter intenția de a fi mai bun cu scopul de a te autodepăși.

Din punct de vedere structural corpurile noastre sunt catalogabile ,raționamentele mentale la fel. Ce ne deosebește între noi sunt emoțiile și trăirile interioare, acestea conferindu-ne starea de unicitate. Am văzut zilele trecute niște oferte la tot felul de cursuri spirituale. Mă întreb ce înseamnă cuvinte de genul „Inițiere , două la preț de trei sau dacă vrei să te inițiezi în……până în data de ….este jumătate de preț.” Cum poți face supermarket dintr-o proces spiritual? Și mă mai întreb câți dintre cei care participă la aceste acțiuni rămân inițiați după ce se termină cursul . Spiritualitatea este o dezvoltare interioară ,nu este o haină noua cu care ieși în lume să te vadă vecinii ,este un drum fără stații în care să îți tragi sufletul într-o odihnă binemeritată.

Spiritualitate înseamnă conștiența Constiinței ,care ori este permanentă ,ori nu este deloc . Nu există cale de mijloc. Dacă lansezi intenția de a-ți descoperi Spiritul din tine, și manifești această intenție nu există cale de întoarcere.

A te întoarce înseamnă a fugi de ceea ce te animă ,de ceea ce îți ghidează viața,acceptând răsplățile care vor urma.

Să nu uităm că omul pentru lucrul bun care i se întâmplă își atribuie meritul, îar pentru rele spune că l-a bătut Dumnezeu.

FALS . Omul este pentru el și înger și demon ,el e singurul vinovat pentru ceea ce i se întâmplă.

Alegerile , lipsa de fermitate  în manifestarea alegerilor iar în final capacitatea de asumare a alegerilor fac diferența între Rai și Iad.

Radu Dragan

Reclamă