Somnul și liniștea sufletului

Somnul este un exemplu perfect de combinație între disciplină și grație.

Tu nu te poți face singur să dormi. Nu poți obliga corpul să doarmă fără a avea un motiv întemeiat , o oboseală manifestă, consumul anumitor medicamente sau alti stimuli externi. Somnul este un act de predare. Este o declarație de încredere.

Nu putem face noi înșine să ne producem somnul, dar putem crea condițiile necesare pentru un somn liniștit.

Cum se ajunge la starea de somn conștient fără stimuli externi?

Ei bine,fiecare persoană este diferită și fiecare situație are propriile provocări. Obținerea stării de somn a corpului tău necesita unele încercări care probabil vor da unele stări de eroare, dar ca să ai parte de un somn conștient și relaxat ,cu vise plăcute care să ți le și aduci aminte ,există câteva acțiuni preparatorii care trebuie făcute sau evitate pentru a crește calitatea somnului.

În primul rând ora de culcare ar fi ideal să fie aceeași în fiecare zi,în al doilea rând, o muzică liniștitoare contribuie foarte mult la starea în care vei adormi. Multă lume consideră că somnul este modul în care te odihnești cel mai bine. E adevărat pe undeva ,dar somnul odihnește numai trupul și mentalul, zbuciumurile sufletești nu se vindecă prin somn. Una din lucrurile cele mai importante care trebuie făcute înainte de culcare este să îți liniștești sufletul.

Un remember asupra activității din ziua care a trecut ,mai ales asupra trăirilor de care ai avut parte ,și mai ales cele care au avut un impact negativ asupra ta ,înțelegând în primul rând că în acel moment nu mai poți modifica trecutul , dar poți măcar în experiențele negative pe care le-ai trăit peste zi să cauti o parte pozitivă care să o valorifici transformând-o într-o învățătură care să te ajute în modelarea atitudinilor tale viitoare.

Somnul este perioada în care pierdem controlul asupra corpului și a raționalului nostru și totuși nu murim. Înseamnă că ceva trăiește în noi în timpul somnului.

Ce a mai rămas viu ? Sufletul .

Atunci cum putem avea un somn liniștit dacă o componentă a noastră este cuprinsă de neliniște?

În concluzie ,ar fi ideal dacă sufletește ne-am culca odihniți ,am ierta pe cei care noi credem că ne-au greșit în acea zi ,i-am accepta așa cum sunt ,chiar mai mult de atât ,să le dăruim un gram de iubire iertându-i . Noi suntem singurii care putem face asta dacă dorim ,iar dacă trebuie ca să ierți pe cineva ,asta înseamnă să te duci la întâlnire cu sufletul lui. Iar datoria noastră este să mergem la întâlnire chiar dacă el nu vine. Vom avea senzația datoriei împlinite.

Mai simplu de atâta nu poți să ajungi la un somn conștient și liniștitor.

Radu Drăgan

Reclamă

Sufletul uman este cea mai perfectă mașină a timpului.

Gândul, mașina timpului care se afla la dispoziția fiecaruia dintre noi, ne transporta zilnic în trecut, prin intermediul amintirilor. Totuși, călatoria în trecut este diferită de cea în viitor și e mult mai greu de realizat. Pentru a reuși, ar trebui să facem un salt în spațiu-timp, iar apoi ar trebui să știm să ținem sub control informația care o aducem din viitor ,pentru ca structurile noastre raționale să nu fie zdruncinate, din moment ce creierul nostru nu acceptă programul mental că se poate călători în timp.

Cum bine știm că mintea nu acceptă mai mult decât își amintește,în momentele de meditație când mintea se oprește în loc , viziuni ale unor locuri și fapte în care suntem implicați par să iasă la suprafață din subconștient.

Aceste date care nu au corespondent în mentalul nostru , vin totuși de undeva.Iar răspunsul mi se pare simplu, dacă în prezent nu ni se întâmplă, putem trage concluzia că sunt din trecut sau din viitor.

Viitorul este totalitatea posibilității alegerilor noastre cu valoare infinită, iar trecutul este compus din totalitatea alegerilor noastre cu valoare exactă deoarece acțiunile chiar s-au petrecut .

Dar de ce există amintiri care sunt din trecut dar nu au corespondent în mintea noastră ?

Din ce trecut vin ele ?

Exista mai multe stări ale trecutului?

Există un singur răspuns – sunt din altă viață pe care am petrecut-o în planul fizic.

Am întâlnit situații în care oameni diferiți făcând meditație au avut aceleași viziuni .

Cum?

Simplu,au fost în același loc , în același moment spațio-temporal , au văzut aceleași locuri și au trăit aceleași momente.

Concluzia mi se pare copilăresc de simplă . Cea mai perfectă mașină a timpului este omul cu tot ceea ce înseamnă el, nu doar fizic și rațiune ci și cu structurile subtile pe care nu le vedem ,doar le putem simți.

Radu Drăgan.

Reclamă

Dincolo de trup………

Contemplând asupra marilor scrieri, începând de la filosofii antichităţii şi până la cei contemporani, am întâlnit o diversificare bogată de idei, asupra sufletului şi asupra sentimentelor. Aprecierea mea este că nu s-a ajuns la o concluzie finală , iar ce ştim, este ceea ce raţiunea ne-a permis să înţelegem şi să descifrăm.

De aceea gândesc că o mare parte din sentimentele noastre nu ne sunt pe deplin cunoscute. Şi uneori sub influenţa raţiunii care le controlează, sunt ori mai intense, ori diminuate ca valoare şi conţinut.

Omul este bivalent, trăieşte pe seama celor două, raţiune şi suflet , însă nu necesită o informare amplă despre acestea, mulţumindu-se cu caracteristici generale. Însă ca orice alte existenţe, acestea trebuie cunoscute în întregime, sau măcar în întregimea care ne este permis să cunoaştem.

Sufletul ca orice alt lucru trebuie studiat cu amănuntul, pentru că există întotdeauna întrebarea, ce este sufletul?

l-au căutat prin raţiunea care le defineşte şi analizează pe toate, eu am să-l caut în abstract. Pentru că sufletul nu are caracter echivoc, ci abstract.

În concepţia mea sufletul nu poate fi definit prin raţiune, pentru că nu are caracter raţional. Este o entitate existential conştientă prin raţiune, dar total abstractă ca formă.

Astfel că trebuie căutat abstractul, prin care înţeleg separarea şi generalizarea însuşirilor caracteristice ale sufletului, căci despre el discutăm.

În filosofie abstractul este categoria care desemnează cunoasterea proprietăţilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi ale fenomenelor, reflectând asupra notelor esenţiale şi generale, lăsând la o parte particularităţile concrete – senzoriale, ale obiectelor.

Sufletul este abstract din cauza lipsei de ilustrări fizice concrete a acestuia. Deoarece sufletul nu are reprezentări materiale decât atunci când omul transformă sentimentele în acte ale acţiunii sale.

Totodata pornind de la analiza sufletului din prisma proprietăţilor lui generale şi esenţiale vom ajunge să vedem că tot ceea ce este general în suflet deja cunoaştem, pentru că sentimentele prin care caracterizăm sufletul ne sunt cunoscute în definire ca orice alte lucruri şi însuşiri exterioare. Generalitatea se află permanent în conştiinţa noastră, nu ne putem desprinde de ea în gandire pentru că există fără îndoială pe deplin legată de fiinţa noastră în caracterizarea generală a individului. Proprietăţile esenţiale ale sufletului nu se pot gândi cu amănuntul, ele doar există undeva în noi, mai adânci decât gândul.

De aceea există această incertitudine asupra sufletului, pentru că dacă omul nu poate gândi logic asupra a ceva, consideră că acel ceva nu există cu adevarat şi totul este imaginaţie.

Însă esenţa pură a sufletului se dovedeşte a fi în noi datorita faptului că uneori gândul în genialitatea sa reuşeşte să gândească esenţa chiar dacă nu ştie ce este aceasta cu adevarat.

Sentimentele pe care le trăim ne definesc în interiorul nostru, le percepem inevitabil şi cu ajutorul lor caracterizăm sufletul ca pe un general în fiecare, individualizându-l doar în funcţie de intensitatea simţirii generalitaţii din fiecare. Esenţialul este totuşi în fiecare acelaşi, iar din esenţial pornesc toate aceste trăiri individuale. Profunzimea sufletului este de fapt abstractul din el, nedefinitul ce nu se defineşte decât printr-o înşiruire de sentimente, dar care este mai profund decât acestea şi mai complex.

Pentru că proprietăţile generale sunt doar adjectivele unui singur cuvât care este esenţa. Sufletul privit din prisma proprietăţilor generale şi esenţiale este definit în conştiinţa noastră doar de generalitatea sa, esenţialul ridicând problema cunoaşterii în întregime a sufletului. Esenţa sufletului nu poate fi descoperită cu ajutorul trăirilor noastre, acestea au darul de a ne formula o idee despre ceea ce numim suflet, însă adâncimea pe care omul nu are puterea să o găsească este de fapt sufletul pur, restul sunt doar amănunte.

Iar omul este un norocos că poate înţelege aceste amănunte, chiar dacă esenţa reprezintă totul. Avem informaţii despre suflet ca exprimare independentă de raţiune, pentru că sentimentele nu sunt raţionale, dar nu avem o certitudine adevărată asupra lui însuşi ca un întreg ansamblu de reprezentări, tocmai din motivul că nu-i cuprindem logic esenţa, ci doar o simţim la întâmplare.

Radu Dragan

Reclamă

Amintirea vieților anterioare.

Amintirea individualităţilor noastre anterioare ar avea repercusiuni foarte grave, ar putea în anumite cazuri, să ne umilească în mod ciudat, în altele, să ne exalte orgoliul, şi prin acest lucru să împiedice liberul nostru arbitru.

Dumnezeu ne-a dat pentru a ne îmbunătăţi, tot ceea ce ne este necesar şi poate să ne ajungă: vocea conştiinţei şi tendinţele noastre instinctive, a îndepărtat tot ceea ce ne putea face rău.

Să mai adăugăm că dacă aveam amintirea actelor noastre personale anterioare, am fi avut-o în mod egal şi pe cea a actelor celorlalţi, şi această consecinţă ar fi putut avea cele mai neplăcute efecte asupra relaţiilor sociale.

Neavând întotdeauna motiv să ne mândrim cu trecutul nostru, adesea este mai bine ca un văl să fie aruncat asupra lui. Acest lucru concordă perfect cu doctrina despre lucrurile superioare lumii noastre.

În aceste lumi, unde nu domneşte decât binele, amintirea trecutului nu are nimic neplăcut; iată de ce structura noastră astrală își amintește de existenţa precedentă ca şi cum noi ne-am aminti de ceea ce am făcut în ajun.

De aceea de multe ori după o regresie ,când sufletul nostru transcede în altă dimensiune unde amintirile au altă formă ,venim cu informații care nu au corespondent în plan mental ,deoarece limbajul mental este prea sărăcăcios ca să poate descrie informația. Este sărăcăcios pentru că este un limbaj dobândit prin acțiuni limitate, este un limbaj procesat prin prisma patternului: “Nu cred numai ce văd “.

În altă ordine de idei visele sunt produsul emancipării sufletului devenit mai independent prin încetarea vieţii active şi a legăturii cu trupul. De aici un fel de clarviziune indefinită ce se extinde asupra locurilor cele mai îndepărtate sau nemaivăzute vreodată, şi câteodată chiar asupra altor lumi.

Tot de aici amintirea ce evocă memoria evenimentelor înfăptuite în existenţa prezentă sau în existenţele anterioare; ciudăţenia imaginilor despre ceea ce petrece sau s-a petrecut în lumi necunoscute, amestecate cu lucruri din lumea actuală, formează ansambluri bizare şi confuze ce nu au nici sens şi nici coerenţă.

Incoerenţa acestor vise se mai explică prin lacunele produse de amintirea incompletă a ceea ce ne-a apărut în vis.Nu amintirea este incompletă. Limbajul cu care trebuie să descriem visul nu e complet. Ca şi o povestire din care s-ar fi scos la întâmplare fraze sau părţi de fraze; fragmentele ce-ar rămâne reunite şi-ar pierde toată semnificaţia raţională.

Limbajul cunoașterii este singurul  care are particularități ce pot lega mentalul de astral și poate decodifica informația ca să o facă eligibilă.

Radu Dragan

Reclamă

O temă de reflecție pentru fiecare dintre noi

Una din experiențele fundamentale ale existenței umane este fără îndoială experiența constrângerii. Întreaga existență umană este doar o confruntare cu diverse tipuri de constrangere între care primează constrângerile fiziologice impuse de buna funcționare a organismului. Conștientizând acest tip de constrângere gânditorii au asemuit trupul unui cerc în care stă sufletul. Aceasta metaforă exprimă lipsa totală de libertate a sufletului uman, obligat să suporte constrângerile impuse de trup. Mai târziu acestor constrângeri li s-au adaugat constrângerile sociale, impuse de bogat săracului și cele impuse de învingător învinsului, dar și constrângerile politice (impuse de conducător supusului). Pe măsura ce spiritualitatea umană a evoluat, o atenție tot mai mare a fost acordată constrângerilor morale. Inclusiv viața religioasă prezentă în preajma omului întotdeauna a exercitat și exercită constrângeri specifice. În era contemporană, crearea unor sisteme de gândire bazate pe simboluri abstracte a dat naștere unor constrângeri imposibil de evitat. Astfel mulțimea acestor constrângeri i-a pus pe oameni în legatură cu necesitatea, cu ceea ce limitează de fapt libertatea.

Putem trece peste toate acestea revenind cu sufletul la momentele în care am simțit libertatea sufletească, atunci când acel cerc din jurul nostru se sparge și sufletul nostru se umple de fericire, atunci când conștientizăm ce este de fapt real în jurul nostru ,și întelegem că toate celelalte sunt castele de nisip care se darâmă la cea mai mică adiere de vânt.Căutați în sufletul vostru și descoperiți adevăratele valori universale din care sunteți constituiți.

Radu Dragan

Reclamă

VOCEA INTERIOARĂ

Multă lume ar dori să afle ce este aceasta voce interioară și cum poate deveni manifestă .

Această voce interioară se manifestă doar după mult exercițiu și lucru cu tine însuți. În interiorul nostru există o multitudine de voci .

Tot timpul auzim ceva în interiorul nostru, le numim gânduri .La orice se întâmplă în jurul nostru , gândim. La fiecare gând emis un alt gând vine și îl contrazice ,apoi un altul și un altul și ne oprim în momentul în care luăm o hotărâre.De fapt ni se pare că ne-am oprit pentru că întrebările noastre continuă, chiar dacă nu le verbalizăm și rămân la stadiu de gând ,ele sunt voci care se aud în mintea noastră . Se spune că cel care aude voci trebuie dus la doctor ,dar pun întrebarea: Cel care constată că persoana care care aude voci trebuie dusă la doctor pe ce fond a rostit această constatare,nu cumva pe fondul unui gând care l-a auzit ca o voce în mintea lui . Deci diferența între cei doi este că unul recunoaște că aude voci iar celălalt nu.

De aici putem trage o concluzie ,gândurile sunt vocile care se aud în interiorul nostru.Dar câte din aceste gânduri sunt personale , strict ale noastre.Puține , pentru că multe sunt emise ca urmare a unor reflexe sociale ,culturale,mostenite de la generațiile anterioare , când am fost învătați că AȘA trebuie făcute lucrurile.

De ce la unii funcționează aceste instrucțiuni de folosire a eului propriu și la alții nu ? Pentru că oamenii sunt diferiți,nu există doi indivizi la fel ,chiar dacă anumite caracteristici îi pot grupa pe oameni în categorii, proporțiile în care se manifestă sunt diferite. Să zicem că la moduri de gândire ar putea exista moduri de a reacționa la fel pe grupe de indivizi ,dar la trăiri sentimente și afinități fată de alte persoane nu mai există posibilități de încadrare .Pe acesta latură deja nu se mai poate explica rațional de ce iubești pe cineva ,de ce ești prieten cu cineva,Si aici mă refer la prietenia reală ,cea în care există un soi de chimie pe care mintea nu o poate explica .Sentimentele față de cineva la care omul nu aduce argumente ca să le susțină ci pur și simplu nu are cuvinte de a susține mental sentimentul în cauză și declară doar că așa simte ,sunt trăiri autentice și sunt rezultatele a ceea ce vă dictează vocea interioară.

Dacă faceți un experiment pe voi ,și realizați că toate lucrurile minunate din existența fiecăruia s-au întâmplat în momentele în care mintea era goală de gânduri și erați rupți de realitatea monotonă de zi cu zi ,o să vă dați seama când ați auzit vocea interioară. Există multe modalități de a scăpa de gânduri ,meditație,rugăciune ,contemplare a unor obiecte sau locuri care vă fac plăcere,și multe alte metode descrise în ezoterism.Dar același dușman care te îndepărtează de a pune în practică ,mintea începe să aleagă dintre metodele care ar putea fi puse în aplicare.Și uite așa cu ajutorul minții ne îndepărtăm de acțiune,și rămânem la stadiul de planificare.Reale sunt sentimentele , gândurile tin de trecut ,nici un gând nu este o proiecție a prezentului.Toate iau în calcul trecutul și ceea ce am învățat în trecut , sunt proiecții care planifică viitorul ,dar nu au legatură cu prezentul ,singurul element palpabil din toată ecuația.Viitorul îl putem clădi doar trăind prezentul pentu că ieri nu se mai întoarce, mîine este relativ ,poate fi sau nu ,deci nu rămâne decât azi .Constientizând asta , gândurile despre trecut vor dispărea ,despre viitor și veți avea posibilitatea de a trăi în prezent și să te apropii de sinele tău divin și să comunici cu el. Credință, muncă cu tine însuți și trăit prezentul la maxim .Mulți vor spune că e ușor de zis și greu de făcut ,dar până nu faci de unde știi dacă e greu sau ușor.

Radu Dragan

Reclamă

Dincolo de materie – lumea vizibilă cu sufletul…..

În timpurile îndepărtate, marii iniţiaţi comunicau discipolilor Adevărul. Azi, marile Lumini ale lumii spirituale comunică celor chemaţi Adevărul. Astfel aflăm că în natura înconjurătoare există o diversitate de materii eterice, de diferite grade, a căror fineţe este atât de mare, încât simţurile fizice nu sunt în stare să ni le reveleze. Aceste materii sunt animate de unde vibratorii, diferite de cele care animă materia vizibilă, tangibilă, în sânul lor existând o infinitate de vieţuitoare, de aceeaşi compoziţie cu mediul unde trăiesc.

Aceste afirmaţii, ca şi multe altele, sunt primite azi de lumea savantă cu neîncredere, ba chiar cu ironie, invocând întrebarea: „De ce nu se poate proba existenţa acestor materii şi forţe, de ce nu pot fi văzute, auzite şi pipăite de toţi oamenii?”

Răspunsul la această întrebare este următorul: Lumile hiperfizice, cu materiile şi forţele lor, nu pot fi văzute şi simţite, nu se poate lua cunoştinţă de existenţa lor, pentru că oamenii nu dispun deocamdată decât de organele de simţ necesare perceperii lumii fizice.
Este adevărat că omul are în fiinţa sa – pe lîngă organele de simţ fizice – şi organe de simţ impresionabile de prezenţa materiilor invizibile şi a entităţilor spirituale vieţuitoare în mediile hiperfizice, dar aceste simţuri dorm, stau latente în fiinţa noastră. Numai când aceste simţuri superioare vor fi puse în activitate, când vor fi chemate la viaţă, omul va deveni un medium între Cer şi pământ. Din acel moment el va auzi, simţi şi vedea materii şi fiinţe animate de alte forţe decât cele fizice.
Cu alte cuvinte, lumea hiperfizică este pentru om la fel cum este lumea culorilor pentru omul născut orb. El va auzi sunetele, va simţi cald sau rece, va pipăi lucrurile moi sau tari din lumea fizică, dar nu va avea nici o idee despre ceea ce înseamnă roşu, albastru sau verde. Mintea sa nu are posibilitatea să definească peisajele, perspectivele şi culorile, deoarece nu a avut niciodată un organ capabil de a primi vibraţiile luminii, care, sosind pe scoarţa cerebrală, se transformă în noţiuni de culori şi forme. In mintea orbului din naştere, lumea vizibilă de către un om sănătos nu provoacă nici o noţiune corespunzătoare; însă cu toate că nu o vede, ea există.
Faptul că cea mai mare parte din omenire nu vede fiinţele, materiile din lumile hiperfizice, nu este un argument că ele nu există.  Dacă printr-o „minune” sau operaţie, orbul din naştere ar dobândi vederea, la început n-ar pricepe nimic, ar rămâne uluit, dar treptat, făcându-şi educaţia vizuală a imaginilor sosite pe cortex, ajunge să ia pe deplin cunoştinţă şi de acest domeniu necunoscut lui până atunci. La fel s-ar întâmpla cu oricare dintre oamenii care dobândesc vederea spirituală. Dacă graţie unor evenimente neprevăzute, unei educaţii sau practici speciale, omul ajunge să-şi dezvolte simţurile superioare ale lumilor suprafizice, ar vedea forme şi ar auzi sunete neinteligibile la început, dar încetul cu încetul, obişnuindu-se cu ele, le va înţelege şi distinge unele de altele.

Pentru cunoaşterea acestei lumi invizibile se cer ani de zile de observaţii şi o continuă educaţie. Se petrece acelaşi fenomen ca în lumea fizică. Toţi oamenii au ochi; cei sănătoşi văd lucrurile şi fiinţele, dar oare toţi cunosc natura, funcţia şi rostul lor în angrenajul universului? Sunt necesari ani de studii pentru a le cunoaşte, deosebi şi afla rostul în decorul vast al naturii.
Unii oameni afirmă: „Deoarece noi, deocamdată, nu simţim, auzim sau vedem aceste lumi invizibile, înseamnă că nu a sosit timpul să le cunoaştem. Când va veni vremea, se vor dezvolta treptat şi simţurile superfizice din noi şi atunci le vom cunoaşte. La ce bun să ne batem capul cu ele de pe acum? Să terminăm cu deplina cunoaştere a lumii fizice, şi apoi omenirea va trece şi la cunoaşterea lumilor necunoscute”.
Argumentul este puternic în aparenţă, însă greşit în fond, şi iată de ce. Să presupunem că suntem chemaţi neapărat într-o ţară îndepărtată, unde va trebui să trăim mulţi ani. Ei bine, se cade să cunoaştem din vreme condiţiile în care vom trăi acolo, mediul şi influenţa lui asupra noastră.
Bineînţeles că ajungând acolo, ne vom adapta, vrând-nevrând, acelui mediu, dar oare nu este mai bine să cunoaştem din vreme noile condiţii şi să ne pregătim pentru ele? Evident că da. Aşa fiind, nu numai că nu este de prisos, dar chiar se impune să cunoaştem lumile invizibile, deoarece cunoscându-le din timp vom şti cum să ne comportăm atunci când dezbrăcând haina carnală, trupul, vom pătrunde în aceste lumi, unde ne vom desfăşura existenţa în forme noi de viaţă.
Pregătiţi ca atare vom fi scutiţi să rătăcim ani şi ani în neştiinţă şi să pierdem astfel o vreme îndelungată până să ne obişnuim iarăşi cu „noua” noastră patrie spirituală, veche din veşnicia veacurilor fără număr. În afara acestui motiv esenţial, se cade să luăm cunoştinţă de aceste lumi şi pentru faptul că ceea ce vedem pe pământ nu este decât efectul unor cauze aflate în lumea invizibilă. Aşa de exemplu: un om simplu constată cum telefonul transmite voci de la un loc la altul, vede cum tramvaiul circulă pe străzi, vede efectul, dar cauza care le pune în funcţiune – electricitatea – nu o vede, nu o cunoaşte. Acelaşi raport există şi între lumea fizică şi cea hiperfizică. Noi nu vom ajunge să cunoaştem pe deplin lumea fizică, lumea efectelor, până nu vom avea cunoştinţe despre lumea invizibilă, hiperfizică – domeniul cauzelor tuturor fenomenelor, lucrurilor şi fiinţelor vizibile pe pământ.
Ori de câte ori o problemă este complexă prin natura ei, se cade să se vină cu exemple cât mai numeroase. Iată un arhitect decis să proiecteze o casă. Acest om nu va îngrămădi material peste material, fără nici o ordine, fără necesitate şi în cantităţi de prisos. Mai întâi se foloseşte de gândirea şi imaginaţia sa. îşi croieşte în minte o formă de casă, cu o anumită distribuţie, cu un anumit aspect şi dimensiuni. După aceea aşterne pe hârtie ceea ce croise mental, şi încetul cu încetul, urmărindu-şi imaginaţia, face pe hârtie un plan. După acest plan, începe construcţia – realizarea fizică a unei concepţii. Cu alte cuvinte, întâi a fost o creaţie mentală, ideală, apoi a urmat realizarea ei într-o imagine, într-o formă aşternută pe hârtie, într-un proiect, şi în fine – realizarea ei în lumea fizică, cu material fizic. Ideea aparţine Lumii divine; imaginea, planul, aparţine lumii astrale; iar construcţia fizică aparţine lumii fizice.
Casa, opera fizică este trecătoare, pieritoare. Un foc, un cutremur o poate rade de pe suprafaţa pământului. Proiectul aşternut pe hârtie se poate distruge şi el, dar arhitectul are în minte imaginea casei, care nu se va distruge niciodată. Omul fizic, personalitatea creatoare va pieri şi ea, dar imaginea, creaţia sa mentală, va dura în vecii vecilor în lumea invizibilă, unde s-a imprimat ca pe o placă fotografică.
Într-adevăr, universul este plin de o sumă de materii extraeterate, numite fluide. Aceste fluide au, printre alte însuşiri, calitatea de a fixa pe ele imaginile, ideile emise de oameni, îngeri, supraîngeri şi alte entităţi spirituale. Cu alte cuvinte, în spaţiile infinite se găsesc arhivele  naturii, unde se imprimă toate gândurile, evenimentele şi sentimentele omenirii, fie întrupate, fie destrupate.
Tot ce există pe pământ – aer, apă, munţi şi câmpii, flora şi fauna, totul are influenţă asupra omului. Dar în afară de influenţele lumii vizibile, asupra fiecăruia din noi se exercită influenţe şi mai mari, şi mai puternice – influenţele lumilor invizibile. Noi suntem, la un moment dat, rezultatul influenţei mediului vizibil şi invizibil asupra noastră, şi al muncii depuse de spirit – stăpânul trupului – potrivit evoluţiei sale.
Să nu credem că ştim tot ce ne înconjoară. Chiar în lumea fizică – tangibilă, vizibilă şi cercetată cu simţurile noastre – se petrec o mulţime de fenomene de care rămânem neştiutori, pentru că simţurile noastre mărginite nu ni le fac cunoscute. De exemplu, se află înaintea noastră o statuie.
Undele luminoase căzute pe această formă se reflectă şi vin la ochii noştri, de unde sunt transmise la central văzului aflat pe cortex, de aici la suflet, şi prin intermediul sufletului conştiinţa noastră, spiritul, traduce aceste vibraţii în culoare şi formă.
Dar oare cunoaştem noi totul despre această lumină? Nu, şi iată de ce. Se ştie că lumina ce scaldă cu vibraţiile ei suprafaţa pământului, vine de la soare. Dacă facem să treacă printr-o prismă o rază de lumină, vom vedea că ea se descompune în mai multe fâşii colorate, care întâlnind un ecran, ne dau spectrul solar, compus din şapte culori: roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet. Noi atât vedem cu ochii. Cu toate acestea, adevărul este că fâşia de lumină mai dă naştere, trecând prin prismă, şi altor culori, unele înaintea roşului – infraroşu, şi altele dincolo de violet -ultraviolet. Într-adevăr, dacă punem o lentilă în dreptul spaţiului gol dinaintea roşului şi aşezăm în focarul acestei lentile o bucată de fosfor, vom vedea că fosforul se aprinde, deoarece razele obscure, invizibile ochiului nostru, trecând prin lentilă, s-au concentrat, s-au manifestat sub formă de căldură, aprinzând fosforul. Prin urmare, înaintea roşului există unde vibratorii producătoare de căldură.
Dacă punem la finele spectrului un paravan şi alături de el o placă unsă cu o soluţie de cianură de potasiu, vom vedea cum această placă se va lumina sub acţiunea razelor ultraviolete.
Fluidul este o materie formată din particule infinit de mici, de natură electrică sau magnetică. Aceste particule oferă un suport energetic pentru informaţii mentale şi sentimentale organizate în diverşi algoritmi. In funcţie de gradul evolutiv al vibraţiilor şi algoritmilor care animă aceste particule, există o scară infinită de calităţi ale fluidelor, de la cele inferioare, ce însoţesc pietrele, până la cele superioare, care intră în constituţia Divinităţii.
Cu toţii primim vibraţii din lumea hiperfizică, dar rămânem nesimţitori la acţiunea lor, deoarece conştiinţa noastră nu răspunde la influenţa lor, nu sesizează sosirea lor. Clarvăzătorii, lucizii, primind aceste vibraţii, le înţeleg, conştiinţa lor ia act de prezenţa lor, şi ei văd fenomene, fiinţe, materii şi forţe la a căror descriere rămânem pe gânduri.
Evident că şi între lucizi există diferite grade: unii văd binişor, alţii bine şi alţii foarte bine, la fel ca în cazul văzului fizic comun. Pentru aceşti oameni, vederea în lumea invizibilă este un act involuntar – privesc şi văd. Ei pot vedea şi cu ochii deschişi şi cu ochii închişi, ceea ce denotă o independenţă între vederea fizică şi cea spirituală. Ei văd cartea pe care o au în mână, dar în jurul ei, prin ea şi dincolo de ea văd lumea invizibilă.
In această lume, luminoasă prin ea însăşi, prin care circulă valuri de materii subtile, se vede o mişcare deosebit de rapidă în toate direcţiile. Prin urmare lumea invizibilă este şi ea materială, animată de numeroase forţe, desfăşurate conform unor anumite legi. Aceste materii sunt de diferite densităţi, formate fiecare din particule eterice de anumite dimensiuni şi constituţii, materii dispuse unele deasupra altora, conform fineţii lor, dar în acelaşi timp pătrunzându-se rând pe rând, cele mai fine pe cele mai grosolane, sau cu particule mai mari. Vom descrie aceste materii dispuse în zone diferite, unele deasupra altora, în decursul capitolelor următoare.
În peregrinarea lui pe calea evoluţiei, timp de mii şi milioane de ani, omul abia a ajuns să-şi dezvolte inteligenţa. Graţie acestei inteligenţe, el face azi descoperiri din ce în ce mai numeroase şi mai uimitoare. După scurgerea a mii şi mii de ani şi veacuri, omul va deveni mai bun şi mai înţelept, iubind tot ceea ce-l înconjoară. În fine, când evoluţia omenească va fi spre sfârşit, pe lângă o înaltă inteligenţă şi o bunătate îngerească, omul va dobândi puteri deosebite, forţe divine. Atunci se va termina evoluţia omenirii pe această planetă. Masa umanităţii înaintată astfel, ridicată până la termenul final al existenţei sale terestre, va trece pe un alt corp ceresc, pentru a-şi continua drumul evolutiv infinit, iar cei înapoiaţi, întârziaţii, vor fi trecuţi prin întrupări, pe un alt glob, de aceeaşi natură cu Pământul, ca să-şi continue drumul neterminat.
Constatăm că evoluţia omului necesită multe secole, şi totuşi fiecare dintre noi poate grăbi sau scurta durata acestei evoluţii. Aceasta presupune o metodă specială, o hotărâre nestrămutată, sacrificii mari, adică viaţa sfinţilor, a marilor mistici sau a yoghinilor. Prin alimentaţie şi meditaţie, prin retragerea departe de vâltoarea lumii, prin sfinţenia, iubirea şi jertfa manifestată pentru tot ce a creat Tatăl şi prin rugăciunile lor nesfârşite, aceşti oameni ajung să-şi activeze spiritul, dezvoltă forţele latente ascunse în adâncul lor, se iluminează şi dobândesc puteri divine şi cunoştinţe ignorate de omenire. Din rândul acestor oameni ieşeau savanţii de altădată, întemeietorii unei ştiinţe vaste, din care s-a oferit omenirii numai atât cât putea pricepe şi avea nevoie pentru avansarea ei.
Bietul savant de azi se străduieşte să ştie ce este eterul, cum este constituit atomul. Se zbate în ipoteze asupra vieţii, a constituţiei lui, dar nu va cunoaşte tainele vieţii decât în ziua în care îşi va ilumina fiinţa printr-o viaţă morală, corectă, conformă legilor divine – de blândeţe şi iubire pentru tot ce există în jurul său. Numai atunci spiritul său va lucra puternic prin cuirasa, prin învelişul său trupesc, şi va vedea cu ochii spiritului atomul mare cât roata plugului, îi va vedea constituţia, va înţelege viaţa şi evoluţia ei. Numai atunci când trupul său, când sistemul său cerebral va ajunge să vibreze ca şi atomul, savantul modern va ajunge să cunoască mai mult. Atunci nu va mai exista pentru el nici un mister privitor la atom. Va cunoaşte rând pe rând toate materiile invizibile, toate forţele ce lucrează asupra lor şi toate cauzele fenomenelor petrecute în natură.
Reducând totul la materia fizică şi la legile ce o stăpânesc, savantul de azi nu poate, tocmai datorită acestui materialism feroce, să se înalţe în sfere mai înalte, să cunoască materii, legi, forţe şi fiinţe mai subtile, decât cele cunoscute în jurul său din copilărie. În antichitate, cei dotaţi cu inteligenţă, cei pregătiţi de natură, se puneau sub conducerea unui mare preot, sfânt în conduita lui şi versat în cunoştinţe oculte şi ale naturii. Acesta, timp de 20-30 de ani, îi povăţuia pe discipoli, le descria şi arăta experimental tot ceea ce se referă la om şi natură, în tot acest timp discipolii, erau ţinuţi în locuri retrase, în plină natură, feriţi de influenţele lumii, de gândurile ei josnice, de pornirile ei pătimaşe, de influenţele ei magnetice. Somnul, alimentaţia, băile şi exerciţiile fizice, antrenamentele mentale şi rugăciunile, toate erau reprezentate şi executate cu
scrupulozitate. An de an, se dezvolta în ei vederea în lumea invizibilă şi auzul în lumea tăcerii, a celor fără glas.
Când discipolul dobândea aceste două instrumente de cercetare a naturii, dincolo de materia tangibilă şi analizabilă, marele guru, iniţiat sau preot, începea să-i descrie lumea fizică şi lumea hiperfizică. îi făcea cunoscută matematica, biologia, chimia şi aşa, rând pe rând, tot ce înconjoară pe om, natura întreagă. O dată intrat în stăpânirea lor, trecea la studiul forţelor şi materiilor superfizice, a materiilor eteriforme, a fiinţelor invizibile ochilor fizici. Când – după ani de zile – îşi însuşea întreg acest domeniu, trecea la cunoaşterea originii şi a creaţiei universurilor, a vieţii şi a tuturor fiinţelor.
După aceea îşi încheia cariera de discipol cu aflarea celor mai înalte cunoştinţe îngăduite unui muritor – noţiuni referitoare la Creatorul lumilor şi atributele Sale. Din ziua când a reuşit să-şi înfrâneze simţurile şi dorinţele, să-şi ordoneze gândurile, să respingă influenţele semenilor săi, el ieşea în lume, păşea-în mijlocul omenirii, devenea la rândul său o mare lumină spirituală.
De acum înainte, cunoscător a ceea ce există pe pământ şi în Ceruri, el poate să-şi lase trupul pe pat, la umbra unui copac, într-un loc retras, iar împreună cu o parte din sufletul său să iasă şi să se îndepărteze de trup, să se ridice în spaţiu, ca un nor nevăzut, şi acolo să vadă, să cerceteze, să audă şi să primească sfaturile marilor Lumini spirituale, înaltele entităţi spirituale diriguitoare ale evoluţiei lucrurilor şi fiinţelor de pe planeta noastră. În această fază, iniţiatul posedă puteri deosebite; poate face ceea ce omul numeşte „minuni”.
El se ridică în aer, merge pe suprafaţa apei, stă în mijlocul flăcărilor, se face invizibil, vindecă boli şi face o serie nesfârşită de fapte, pentru că ştie să mânuiască toate materiile, cunoaşte secretul legilor ce le guvernează, realizând – asemenea unui mic creator – orice doreşte. Vai lui dacă o va face din vanitate sau împotriva semenilor săi! Un asemenea om era privit – cum ar fi privit şi azi – ca un supraom, respectat de toţi. De la aceşti iniţiaţi au rămas până în zilele de azi ceea ce se mai cunoaşte, ca tradiţie, despre lumea superfizică.
Anumite fenomene şi activităţi spirituale sunt în mod greşit denumite „minuni” sau „fenomene paranormale”, ele fiind cât se poate de normale. Dacă în urmă cu câteva sute de ani i s-ar fi prezentat omului imaginea unui televizor, el ar fi spus că este vorba de ceva paranormal şi cu toate acestea televizorul este azi foarte normal chiar şi pentru cei mai neştiutori copii. Mai paranormal este faptul că deşi suntem creaţi de Tatăl şi vieţuim în creaţia Sa, ne sustragem mereu de a-I fi recunoscători şi de a ne considera adevăraţii Săi copii.

sursa Existența lumilor invizibile – Scarlat Demetrescu

Reclamă

Poarta spre altă lume.

Astăzi nu se mai ştie deloc ce sens poate să aibă nemurirea omenească. Mulţi oameni vorbesc înainte de toate de nemurire şi, în această privinţă, nu pot spune decât că sufletul uman, cu entitatea sa, trece prin poarta morţii, că el găseşte undeva un loc în Cosmos. Asta însă o face orice fiinţă. Principiul care este unit cristalului trece, când cristalul se dizolvă, în Cosmos. Tot aşa se întâmplă cu planta care se vestejeşte, cu animalul care moare. Dar pentru om mai este încă ceva. Pentru el nemurirea nu are sens decât dacă îşi poate păstra conştienţa individuală atunci când trece prin poarta morţii. Imaginaţi-vă un suflet omenesc nemuritor care să fie inconştient după moarte; această nemurire n-ar avea nici cel mai mic sens. Trebuie ca sufletul să rămână conştient dincolo de moarte, ca să poţi vorbi de nemurire. Dar aşa cum este unit sufletul cu trupul, el nu poate găsi în sine însuşi nimic despre care să poată spune: Asta am să duc în mod conştient dincolo de moarte. Căci conştienţa umană este cuprinsă între naştere şi moarte, ea nu durează decât până la moarte. Aşa cum o are la început sufletul, această conştienţă nu merge decât până la moarte. Voinţa divină luminează înlăuntrul acestei conştienţe, de pildă în Cele zece Porunci. Citiţi în Cartea lui Iov dacă această iluminare interioară i-a permis să se dezvolte destul încât conştienţa lui să fie zguduită şi din ea să iasă forţe care să-l facă să poată spune: Trec conştient prin poarta morţii. O, cum ne apare cuvântul spus către Iov: „Blestemă pe Dumnezeu şi mori”. Ştim că Iov nu este sigur că trece cu conştienţă prin poarta morţii. Să vedem, pe de altă parte, cum se explică frica de moarte la greci: Mai bine să fii cerşetor pe Pământ decât rege în împărăţia umbrelor. Avem aici, furnizată de către păgânism, dovada că ei nu mai aveau nici o certitudine asupra nemuririi omeneşti. Şi azi chiar, câţi oameni nu sunt la fel de nesiguri! Toţi cei care cred că, trecând prin poarta morţii, omul s-ar dizolva în Univers, s-ar uni cu un Univers nedefinit, nu ţin cont ce trebuie să-şi atribuie sufletul dacă vrea să-şi spună că este nemuritor.

Ne va fi de ajuns să spunem un singur cuvânt şi vom înţelege cum trebuie să-şi înfăţişeze omul nemurirea sa; este vorba de cuvântul iubire. Tot ceea ce am spus despre nemurire putem apropia de ceea ce desemnează acest cuvânt. Iubirea nu este un lucru pe care să îl putem dobândi prin voinţă. Ea nu este ceva ce dobândim prin înţelepciune. Iubirea trăieşte în domeniul sentimentului, dar noi ştim şi trebuie să recunoaştem că sufletul nostru n-ar putea fi pe deplin uman dacă nu s-ar putea impregna de iubire. Când aprofundezi natura sufletului omenesc îţi dai seama că acesta n-ar mai fi el însuşi dacă n-ar putea să iubească.

Să ne imaginăm acum că, trecând prin poarta morţii, ne-am pierde individualitatea, ne-am uni cu Atotdivinul. Am fi în sânul acestei divinităţi, am face parte integrantă din ea, dar n-am mai putea să-l iubim pe Dumnezeu, am fi chiar în El. Iubirea n-ar mai avea sens dacă noi înşine am fi în Dumnezeu. Suntem forţaţi să admitem că, dacă nu ne-am putea păstra individualitatea dincolo de moarte, am pierde, la moarte, facultatea de a iubi, iubirea ar lua sfârşit odată cu individualitatea. O fiinţă nu poate iubi decât ceea ce este deosebit de ea; dacă vrem să continuăm să-L iubim pe Dumnezeu dincolo de moarte, trebuie să ne păstrăm individualitatea după moarte, trebuie să ducem prin moarte ceea ce aprinde iubirea în noi. Pentru ca omul să înţeleagă semnificaţia Pământului, el a trebuit să fie lămurit asupra nemuririi sale în aşa fel încât să-şi dea seama că fiinţa sa este inseparabilă de iubire. Nici voinţa, nici înţelepciunea nu-i pot da omului ceea ce are el nevoie. Numai iubirea o poate face.

Ce fusese deci întunecat în cursul evoluţiei umane pe Pământ? Să luăm pe evreu, sau pe păgân: ceea ce fusese întunecat la ei era conştienţa dincolo de moarte. Conştienţă există între naştere şi moarte; în afară de naştere şi moarte este întuneric, din conştienta în trupul pământesc nu rămâne nimic. „Cunoaşte-te pe tine însuţi“, se citea la intrarea sanctuarului grec, ca cea mai sacră chemare adresată omenirii. Însă omul nu putea răspunde la aceasta decât: Da, dacă rămân legat în trup cu sufletul meu aşa cum sunt ca om pământesc, eu nu mă pot recunoaşte în acea individualitate care poate iubi dincolo de moarte. Aşa ceva nu pot! A şti că dincolo de moarte poţi iubi ca individualitate, aceasta era ceea ce pierduseră oamenii.

Moartea nu este încetarea existenţei corpului fizic. Numai un materialist poate spune asta. Imaginaţi-vă că în fiecare ceas trăit de om în corpul lui conştienţa sa ar fi de aşa natură încât el să ştie cu certitudine ce-l aşteaptă după moarte, aşa cum ştie astăzi că Soarele va răsări mâine şi îşi va continua drumul pe cer. Atunci moartea n-ar mai avea pentru el nici un ghimpe, n-ar mai fi ceea ce numim noi moarte; atunci toţi oamenii ar şti că moartea este doar un fenomen care îi face să treacă de la o formă la alta. Nici Pavel nu înţelegea prin moarte sfârşitul corpului fizic, ci doar că de fapt conştienţa nu dura decât până la „moarte“, că omul, atât timp cât rămânea legat de corpul său în viaţa pământească respectivă, nu-şi putea păstra conştienţa în acest corp decât până la moarte. Ori de câte ori Pavel vorbeşte despre moarte, putem adăuga: „absenţa unei conştienţe dincolo de moarte“.

Rudolf Steiner – Antroposofie și Creștinism.

Reclamă

Sfaturi pentru drumul spre Dumnezeu…

-Imaginea noastră despre Dumnezeu reflectă felul în care ne vedem pe noi înșine.

-Calea către Adevăr este o trudă a inimii, nu a cugetului.Fă-ți din inima cel dintâi sfetnic! Nu din cuget.

-Poți să-l cercetezi pe Dumnezeu în orice lucru și orice ființă din lume,pentru că e omniprezent.

-Ceea ce nu poate fi spus în cuvinte poate fi priceput doar prin tăcere.

-Orice ți s-ar întâmpla în viață, oricât de îngrijorătoare ar putea părea lucrurile, nu păși pe tărâmul deznădejdii.

-Răbdarea este să privești noaptea cerul și să vezi răsăritul soarelui.

-Toate călătoriile tale să fie lăuntrice.

-În clipa în care pornești în căutarea Iubirii, începi să te schimbi pe dinăuntru și pe dinafară.

– Adevărații îndrumători spirituali sunt străvezii precum sticla, căci ei lasă Lumina să treacă prin ei.

-Lasă viața să curgă prin tine.

-Fiecare făptură omenească e o lucrare în desfășurare, care se apropie încet, dar sigur, de desăvârșire.

-Nu există înțelepciune fără iubire.

-Un singur soi de murdărie nu poate fi spălat cu apă limpede, iar aceela este neiertarea

-Lumea e cuprinsă într-o singură ființă omenească – tu.

-Dacă vrei să schimbi felul în care se poartă ceilalți cu tine, ar trebui să schimbi mai întâi felul în care te porți tu cu tine.

-Nu te îngriji încotro te va purta drumul. Ia aminte la primul pas. Nu te lăsa dus de curgere. Fii tu însuți curgerea.

-Nu sunt doi oameni asemenea. Nu sunt două inimi care să bată la fel.

-În tot ce facem, inimile noastre au însemnătate, nu înfățișarea noastră.

-Iadul e în acum și aici. La fel și raiul. Încetează să-ți mai faci griji din pricina iadului și să visezi la rai, căci sunt amândouă cuprinse chiar înlăuntrul clipei de acum.

-Lumea e o singură ființă. Toți și toate sunt legate între ele printr-un păienjeniș de povești. Durerea unui singur om ne va răni pe toți. Bucuria unui singur om îi va face pe toți să zâmbească.

-Orice spui, bun sau rău, se va întoarce într-un fel sau altul la tine.

-Veșnicia nu e un timp nemărginit, ci doar lipsa oricărui timp. Dacă vrei să cunoști lumina veșnică, scoate-ți din minte trecutul și viitorul și rămâi în clipa de acum.

-Vina pentru orice ți se întâmplă e a ta.

-Dacă vrei să-ți întărești credința, trebuie să-ți înmoi inima.

-Nimic n-ar trebui să stea între tine și Dumnezeu. Ține-te departe de toate soiurile de idoli, fiindcă îți vor încețoșa vederea.

-Trăiește viața asta la fel de ușor și de gol ca aerul.

-Cei ce se supun naturii vieții vor trăi într-o liniște și pace netulburate chiar și atunci când întreaga lume largă trece zbucium.

-Toate contradicțiile din lume se află și înlăuntrul fiecăruia dintre noi. Până în ziua în care ajungi la starea de făptură omenească desăvârșită, credința e un fapt treptat și unul care are nevoie de părelnicul lui contrariu: necredința.

-Niciun strop de bunătate sau grăunte de răutate nu vor rămâne până la urmă neplătite. Nici macar o frunză nu se mișcă fără știrea lui Dumnezeu.

-Dumnezeu e un ceasornicar , orice lucru de pe pământ se întâmplă la timpul lui. Nici o clipă mai târziu, nicio clipă mai devreme. Pentru fiecare există un timp când să iubească și un timp când să moară.

-Există o singură cale de-a renaște la o viață nouă: să mori înainte de moarte.

-Pe când părțile lumii mereu se schimbă, întregul rămâne mereu același.

-Iubirea nu poate fi explicată. Iubirea e apa vieții. Iar cel ce iubește e un suflet de foc. Lumea se învârte altfel când focul iubește apa.

Radu Dragan

foto by Yarina Drăgan

Reclamă